BBC „vinde” știriCu mulţi ani în urmă, pe la începuturile carierei mele la BBC, am cunoscut la Londra un american. După ce ne-am prezentat, m-a întrebat direct:
-Ce vinzi?
-Nu vând nimic, i-am răspuns, sunt jurnalist!
-Aaaa, deci vinzi informaţii şi idei, a continuat el!
Afirmaţia americanului mi-a dat mult de gândit de-a lungul anilor şi în cele din urmă am ajuns să văd logica ei. Toţi vindem sau avem ceva de vândut. Şi evident, de cumpărat. Dacă nu neapărat pe bani, atunci printr-un sistem de troc. Dar toţi suntem implicaţi într-o gamă uriaşă de tranzacţii zilnice, de ordin material sau spiritual. Cele implicând bunuri materiale sunt şi cele mai simple. Ai nevoie de o masă cu scaune? Te duci la magazin, plăteşti şi le duci acasă. Şi în general ştii imediat dacă ce ai cumpărat este bun sau nu. Dificultatea apare cu vânzarea informaţiilor şi ideilor cu care suntem bombardaţi zilnic de presa scrisă, radio şi televiziune.
În România comunistă am rezolvat problema refuzând să cred absolut tot ce auzeam la radio şi televiziune sau ce scria în ziare. Ulterior, în Occident mi-am dat seama că printre nenumăratele minciuni promovate de autorităţile comuniste, se publicau adesea şi multe adevăruri, dar posibilităţile de a separa în acest context grâul de neghină erau, cel puţin pentru un adolescent ca mine, destul de limitate. Aşa că am optat pentru soluţia cea mai simplă şi, în opinia mea, mai puţin nocivă.
Într-o societate cu presă liberă problema se complică. Si dacă în general avem uneori anumite rezerve când citim un articol sau auzim o relatare, ele dispar aproape cu totul când vedem imagini la televiziune. „Am văzut cu ochii mei”! Dar ce ai văzut? Ce a vrut reporterul să vezi, nu ai văzut ce s-a întîmplat înainte sau după imaginile filmate. Nu vreau să spun aici că reporterul respectiv a fost de rea credinţă ci doar că ar putea, chiar fără să fie conştient, să proiecteze propiile lui idei preconcepute, să facă o anumită propagandă.
Mă aflam într-o vizită în Israel în timpul recentului conflict din Gaza şi am urmărit relatarea evenimentelor la mai multe posturi de televiziune israeliene, britanice,franceze şi americane. Având ochiul format de profesiunea pe care am practicat-o toată viaţa, mi-am dat seama că pentru a obţine o imagine cât mai realistă a situației trebuia să le urmăreşti pe toate. Dar câtă lume are timpul şi posibilitatea fizică necesare pentru acest lucru? In schimb, fiecare telespectator a asimilat probabil informaţiile postului de televiziune la care s-a uitat şi le-a repetat poate ulterior rudelor sau prietenilor. Ori nu era tabloul complet.
Este o dilemă care m-a preocupat mulţi ani de zile pe când lucram la BBC., şi în anii 70 am discutat-o cu Anatol Goldberg, comentatorul şef al secţiilor est europene, unul din fondatorii secţiei în limba rusă a BBC.
-Anatol, BBC nu face propagandă, nu-i aşa? l-am întrebat.
-Dorian, nu fi naiv, mi-a răspuns el. Totul în viaţa asta este propagandă. Când faci un compliment soţiei, tot propagandă este. Depinde însă ce fel de propagandă faci. Radio Moscova face propagandă proastă, BBC face propagandă bună, în favoarea adevărului, libertăţii, drepturilor omului, etc.
Deci şi eu eram vânzător! Singura consolare era că nu vindeam un produs unic ci o largă varietate. Exprimam cât mai multe puncte de vedere, invitând ascultătorii să-şi formeze singuri opinia.
Acum, nu mai lucrez la BBC şi am mai mult timp liber să văd ce vând celelalte mijloace de informare, şi nu doar cele în limba română ci şi cele în engleză, franceză, italiană, etc. Şi marfa etalată de acestea nu mi se pare de bună calitate. De la buletine de ştiri şi reportaje extrem de scurte, redactate într-un limbaj în cel mai bun caz simplist, la programe „distractive” sau de „Reality TV” de genul Big Brother pline de vulgaritate, cuvinte „tari” ca să nu spun obscene şi înjurături, la dezinformare pur şi simplu, acestea sunt „produsele” care ni se oferă.
Sunt mulţi care refuză să le „cumpere”. Pericolul mare este însă pentru cei tineri, care nu-şi amintesc că a fost odată o perioadă în care umoriştii nu trebuiau să pronunţe cuvântul „fuck” la fiecare câteva secunde ca să facă publicul să râdă, când incisivitatea intervievatorilor nu friza obrăznicia, când dezacordul cu un adversar politic nu se exprima prin aruncarea unui pahar cu apă în obrazul lui, etc. etc. Astăzi, din păcate, manifestările de acest gen, nu mai stârnesc profunda indignare.
Ei bine, eu unul refuz să fiu consumator!
Dar cine ştie? Poate sunt eu prea bătrân!
Dorian Galbinski a fost cel mai longeviv jurnalist din istoria redacției române a BBC, unde a lucrat între 1970 și 2008.
Un articol care abordeaza o problema foarte interesanta, mai ales pentru jurnalisti. Culmea e ca trebuie sa vinzi si sa mai ai si cumparatori, fara insa a te vinde… As dori sa aflu opinia autorului in privinta emisiunilor pentru si despre minoritati. Crede ca sunt utile si necesare ? Sub ce forma pot face audienta ? Sau vor ramane un capitol de „bifat” al televiziunii publice ?
Caragiale cumpara doua ziare, cel al guvernului si cel al opozitiei.> explica mutatia spre disparitia importantei de a crede in ceva. Nu mai este actual, important este sa satisfaci criterii prin executarea unor taskuri.
Acum trebuie sa consumam o varietate de orientari datorita mulipolariatii pietii.
Un cunoscut la virsta senectutii si cu o experienta deosebita are aceeasi reactie, nu mai vrea sa fie mintit si de aceea nu mai intreba si nu mai citeste presa.
Multe dintre valorile promovate de BBC nu mai sunt la moda.
Serialul BBC cu titlul <
Cu alte cuvinte este de ajuns sa fii ascultator – supus si nu mai are importanta ce crezi.
Asa se explica faptul ca in lume circula toti securistii plini de bani si care poseda controlul in tara iar cei care au facut opozitie au fost tratati cu flit inclusiv de catre occidentali.