Politicienii din România s-au discreditat din nou, pentru a câta oară?Renunţarea lui Theodor Stolojan de a forma noul guvern în urma alegerilor din 30 noiembrie a aruncat scena politică din România (deja cunoscută pentru lipsa de previzibilitate) în haos.
Aparent, președintele Traian Băsescu și-a revenit rapid din șoc și l-a desemnat pe singurul om care-i mai rămăsese la dispoziție pentru funcția de prim ministru, președintele Partidului Democrat-Liberal, Emil Boc.
Șeful statului a explicat că primarul Clujului este singurul om cu autoritate asupra PD-L, partidul care s-a clasat pe primul loc în scrutinul parlamentar și care va împărți cu PSD responsabilitatea, dar și avantajele, guvernării.
E absolut normal ca liderul celui mai numeros partid din parlament să fie însărcinat cu formarea guvernului, dar de ce atunci a mai fost Theodor Stolojan prezentat în campania electorală drept candidat al PD-L la şefia guvernului, iar electoratul a votat pentru acest partid știind că acesta va fi prim-ministeriabilul său?
Mai mult, imediat după anunțarea rezultatelor oficiale ale alegerilor, Băsescu l-a desemnat pe Stolojan candidat la funcția de prim ministru, fără să mai aștepte măcar convocarea parlamentului în prima sa sesiune și alegerea organelor sale de conducere.
După doar cinci zile și semnarea “Parteneriatului pentru România” între PD-L și PSD – două partide care se înjuraseră constant și vehement în ultimii doi ani (cel puțin) – lovitură de trăznet: Stolojan renunță la mandat, așa cum renunțase și în 2004 la candidatura la președinție cu mai puțin de două luni înaintea scrutinului.
Uluială sinceră, chiar printre cinicii jurnaliști și comentatori politici din România, care de dimineața până seara la TV, în compania unor politicieni cu mai multă sau puțină credibilitate, s-au apucat să despice firul în patru și să încerce să dezlege misterul acestei decizii a lui Stolojan, după care, plictisindu-se, au început să formeze guverne virtuale.
Nu mă îndoiesc de bunele intenții ale lui Theodor Stolojan, dar mă cam îndoiesc de ce credibilitate mai poate avea, după retragerea sa din cursa prezidențială în 2004, apariția cu Ion Iliescu la lansarea candidaturii sale în 1996 și chiar acceptarea funcției de premier după dărâmarea guvernului Roman în urma mineriadei din septembrie 1991.
Vă imaginați însă, dacă în România nimeni nu pricepe o iotă din această bizară retragere, cam ce pricep străinii, politicieni sau oameni de afaceri, și ce impact are acest lucru asupra imaginii României (de data asta chiar contează, într-un climat economic sumbru).
Dar, lucrurile au continuat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, s-a vorbit de împărțirea paritară a posturilor în cabinet și mai puțin de programul de guvernare (o litanie de platitudini și promisiuni vage), în prezența liderilor ambilor partide (cu un număr de baroni locali și figure îndoielnice prezente, capitol la care PSD stă foarte bine) .
Nu mă îndoiesc nici de onorabilitatea și nici de compentența politică a lui Emil Boc, ceea ce nu mă convinge este capacitatea sa de de a acționa independent de Traian Băsescu, aşa cum trebuie să acţioneze un prim ministru în cadrul sistemului constituţional din România.
Nici PNL, în pofida expresiei “v-am spus noi că așa o să se întâmple”, nu iese mult mai puțin șifonat din toată această cacofonie, mai ales datorită insistenței absurde a premierului Tăriceanu de a forma guvernul, în pofida faptului că partidul său s-a clasat al treilea după PD-L și PSD.
Între timp, electoratul, absent în proporție de 60% de la scrutinul din 30 noiembrie, nu poate decât să fie și mai dezgustat de această farsă, la care probabil nici Caragiale nu s-ar fi gândit.
Cultul anormalității
De ce se întâmplă toate acestea? Pentru că nu se respectă principiile elementare ale vieții politice și se încearcă reinventarea roții democrației.
Invocarea situației din Belgia, unde timp de un an de zile nu s-a putut forma guvernul, este de-a dreptul ineptă, în singura țară a Uniunii Europene cu un guvern minoritar care a supraviețuit timp de doi ani, datorită urii reciproce a celor două partide din afara executivului, care azi, iată, se pupă acolo unde au scuipat.
În viața politică românească, asistată de jurnaliști și „societatea civilă” (de fapt, destui dintre ei simpozioniști pe bani occidentali) totul se desfășoară pe principiul „de ce simplu când se poate complicat?”.
Revista ACUM, plecând de la prezumpția de normalitate și bună credință, a propus un guvern PD-L – PNL – UDMR, condus de Theodor Stolojan, cu Călin Popescu Tăriceanu și Bela Marko vicepremieri.
Propunerea a fost întâmpinată cu scepticism și chiar deriziune de unii cititori, care au ajuns să aibă fobia normalității, atât de pervertită a ajuns gândirea politică din România.
Fostul meu șef de la BBC redacția română, Christian Mititelu, obișnuia să spună că în România nimic nu e ceea ce pare. Dacă ești jurnalist și vezi trei cămile moarte pe marginea drumului și vrei să relatezi despre acest fapt, e foarte riscant pentru că una dintre cămile s-ar putea ridica și s-o ia la sănătoasa.
Deocamdată, cămila e moartă în grajd, dar nu m-ar mira să fie resuscitată și să șontâcăie mai departe, așa cum face la ora actuală România condusă de o clasă politică lamentabilă.
D-le Clej. PD-L-ul s-a izolat pe scena politica, prin recidiva de a-si devora aliatii, prin campania continua si agresiva de a distruge un fost aliat, si nu in ultimul rand prin incalcarea angajamentelor.
Numai dumneavoastra vi se pare ca alianta PD-L – PNL – UDMR, condusa de T. Stolojan, ca o normalitate, si de bună credintă, si cererea PNL-ulu de a avea postul de premier ca o garantie de stabilitate vi se pare absurda.
T. Stolojan era seful camapanieie de denigrare, care repeta obsedant in ultimii doi ani, „guvernul Tariceanu trebuie sa plece”.
La asemenea parteneri obtinerea de garantii era o cerinta normala. Mie mi s-ar fi parut normal si moral, ca PD-L-ul si T. Basescu sa retracteze si sa-si ceara scuze public pentru afirmatile facute, inainte de a pretinde o asemenea alianta, si ca o dovada de buna credinta sa accepte pe Tariceanu ca Premier.
Nu o consider o normalitate cand cineva iti produce daune de imagine, sa uiti, si sa te comporti ca si cand nimic nu s-a intamplat.
Avem opinii diferite despre ce inseamna normalitatea.
Doua afirmatii care se bat cap in cap 🙂 Si sunt oricum exagerate.
Prima: ca cei ce au votat pentru PD-L au facut-o deoarece PD-L il desemnase pe Stolojan viitor PM. Votanti PD-L au votat mai ales „pentru dreapta (PD-L, PNL)” si „impotriva tingii (PSD)”, inchinzind ochii la candidatii propusi, iar posibilitatea Stolo contind extrem de putin. De fapt, Basescu lasase in citeva rinduri ca Stolo NU VA FI premier!
A doua: ca Stolo pierduse din credibilitate in urma retragerii din 2004, ca si a trecutului apropiat de Iliescu si PSD. Fals. Credibilitatea lui Stolo era sus, bine-merci, de fapt imediat in urma celei a lui Base. In afara de jurnalisti si cei ce il contestau pe Stolo, marea masa a alegatorilor nu aveau nimic impotriva lui. Dar daca ar fi adevarat, cum ramine cu afirmatia ca PD-L a fost votat TOCMAI datorita lui Stolo? Eh? Sau acesta este doar unul din „paradoxurile” Romaniei?
Cele două ecouri precedente arată într-adevăr că avem opinii diferite cu privire la normalitatea în politică.
1) În NICIO țară a UE (nici măcar în Bulgaria) nu este prim ministru un reprezentant al celui de-al treilea partid clasat în alegeri. A fost în 1999 o excepție – Austria, unde Partidul Popular (OVP) și Partidul Libertații (FPO) – clasate pe locurile 3 și 2 cu un avantaj de doar câteva mii de voturi pentru FPO – au format o coaliție condusă de liderul OVP, Wolfgang Schussel, pentru că un guvern condus de un reprezentant al FPO (dreapta naționalistă), condus pe atunci de răposatul Jorg Haider, era nefrecventabil din punctul de vedere al majorității celorlalte țări membre UE. Cu alte cuvinte, în normalitatea percepută de mine (și de UE, mai ales), pretenția lui Tăriceanu e absurdă.
2) Un politician care se retrage fără o explicație valabilă din alegerile prezidențiale cu mai puțin de două luni înainte de scrutin, pierde din credibilitate, în cel mai bun caz, sau e terminat politic, în cel mai rău caz. Electoratul din România i-a acordat a doua șansă lui Stolojan, fiind un electorat mai puțin sofisticat (ca să folosesc un eufemism).
3) Dacă însă tot a fost desemnat ca prim ministeriabil, atunci cei care au votat PD-L au votat în cunoștință de cauză (ceea ce nu e totuna cu a spune că opțiunea PD-L se confundă total cu opțiunea Stolojan), așa cum se petrece în toate celelalte democrații parlamentare din UE, unde premierul nu e scos din pălărie după alegeri, așa cum au procedat Iliescu în 1992 cu Văcăroiu și Constantinescu în 1996 cu Ciorbea, ci este declarat candidat înainte de scrutin (sau pur și simplu e liderul partidului respectiv).
Dacă persoanele care au postat ecourile de mai sus îmi cer să renunț la normalitatea așa cum o percep eu și cum este ea percepută în țări cu democrație avansată (și nu numai) în favoarea „normalității” din România, atunci așteaptă în zadar.
Nici eu, nici revista ACUM nu vom cauționa cu girul nostru o astfel de „normalitate”. Și îi rog pe toți care aprobă această „normalitate” să nu se mai lamenteze că lucrurile merg prost în România. Pentru că aici e cazul de ori – ori.
D-le Clej nu trebuie sa renuntati la normalitatea ca partidul cu mai multe mandate sa dea premierul, daca respectivul partid este de „buna credinta”.
Problema este ca PD-L-ul a demonstrat ca nu este de buna creedinta si suporta consecintele.
Si in lumea afacerilor se evita, sau se cer garanti suplimentare, cand, din cauza partenerului, afacerea este unul cu „grad ridicat de risc”.
Domnule Gheorghe,
A califica un întreg partid drept „de rea credință” este absurd, având în vedere că are zeci dacă nu peste 100000 de membri. Noi la revista ACUM plecăm, așa cum e NORMAL, de la prezumpția de bună credință.
Apoi, jigniți electoratul care a votat – în cunoștință de cauză pentru partidul cel mai numeros în parlamentul României.
Și finalmente, și cel mai important, afirmația dumneavoastră este profund partizană și, ca atare, subiectivă, așa încât dumneavoastră pledați pentru anormalitate.
Dle Clej,
nu va ceream sa renuntati la nicio ‘normalitate’ 🙂 Va atrageam atentia doar asupra unei contradictii in comentariul dvoastra – dar si asupra unei realitati romanesti. Basescu a afirmat, repet, in citeva rinduri ca nu il are in vedere pe dl Stolojan. Cei ce au citit presa din acea perioada s-au dedat deseori la tot felul de scenarii, neuitind sa il acuze pe Basescu pentru atitudinea lui ‘comunista’ de ‘sfinx’… Si, cel putin pentur mine, faptul ca dl Stolojan urma sa fie SAU NU, urmatorul PM avcea cea mai mica relevanta!
Altfel, absolut de acord cu dvoastra ca intr-o tara (si politica) normala, Stolojan nu ar fi trebuit sa fie desemnat candidat la PM, PD-L nu ar fi trebuit sa intre in ‘parteneriat’ cu PSD, iar Tariceanu nu ar fi trebuit macar considerat pt pozitia de PM. Daca nu pentru incapatinarea lui ofuscata, in mod cert pentru ‘performantele’ guvernului condus de el in ultimul an.
Domnule sanis,
Nu prea înțeleg mare lucru din primul paragraf, nu mă bizui pe scenariile din presa românească și, repet, nu accept anormalitatea pe care o propuneți, pentru excepția românească („ca la noi la nimeni” – proba clasică de provincialism intelectual românesc).
„cala noi la nimeni” – e o expresie care are corespondent in practica politica romaneasca.
Ce partid dintr-o tara europeana, a mai avut in statut prevederea ca nu va face alianta cu un partid advers, altul decat PD-ul?
Ce luptator anticoruptie care a promis ca va trage coruptii in „teapa”, a mai facut alianta cu coruptii?
Sigur ca pozitia mea e partizana, la fel cum este si a dumneavoastra, si nu eu jignesc un partid si electoratul lui, ci tocmai liderii partidului sunt cei care au dezamagit si au jignit electoratul propriului partid.
Dupa ce au acuzat pe liberali ca s-au asociat pe ascuns cu „sistemul ticalosit”, abia au asteptat sa sara ei in „barca” si sa se instaleze la carma respectivului sistem.
Ati mai auzit ceva promisiuni despre lupta anticoruptie? Au renuntat la tema, inca inainte de campania electorala.
Din fericire mai sunt oameni in Romania care privesc cu rezerva ceea ce se intampla in politica romaneasca in aceste zile. Ei se mira de tot ceea ce se intampla si asteapta ca totusi cineva sa ne spuna adevarul.ar fi o proba de moralitate. Noi stim ca tot ceea ce se costruieste pe teren nisipos nu dureaza mult iar investirea ministrilor fara proiecte concrete,mi se pare un lucru de gluma,mai ales ca si elevii mei de la liceu ar fi prezentat mult mai bine proiectele lor decat unii candidati.
Domnule Gheorghe,
Despre inapetența PD-L și PSD pentru retrocedarea propreităților tâlhărite de stat am scris și nu o dată. Ea reflectă însă sorgintea celor două partide și de fapt inapetența majorității populației României pentru o astfel de acțiune politică.
Dar verdictul urnelor trebuie respectat și din acest punct de vedere, PNL și Călin Popescu Tăriceanu nu au niciun temei să pretindă la postul de prim ministru.
Mai important însă, vă invit să scrieți un articol despre chestiunile enunțate în ecou, pe care însă să-l semnați cu numele real.
D-le Clej, am inteles analiza si punctul dv de vedere expus in articolul foarte bine scris, dar probabil pentru ca nu traiesc in Romania si nu sunt ‘aproape de evenimente’ cum defineste un prieten de-al meu, sunt de aceeasi parere cu el si transmit o intrebare de-a sa, la care astept(am) raspuns. Multumesc.
„Dupa cate stiu noul guvern nici macar nu a fost inca confirmat, nu trebuie sa i se acorde totusi 100 de zile, sau macar o suta de ore, sau macar o suta de minute sa se vada ce va face inainte de a incepe cu criticile?”
Am să răspund tuturor întrebărilor și comentariilor într-un singur mesaj.
Că ne place, că nu place, electoratul s-a exprimat și, dacă din alte puncte de vedere rezultatul nu a dat un învingător clar, el a dat un perdant cert: PNL, condus de Călin Popescu Tăriceanu, a fost dezavuat, situându-se pe locul trei la mare distanță de primele două partide clasate în scrutinul din 30 noiembrie. După orice reguli ale democrației, care prevalează asupra oricăror considerente de tip promisiuni electorale (in politics never say never), un partid care a obținut un astfel de rezultat nu poate pretinde la postul de prim ministru.
Eu, spre deosebire de dumneavoastră, nu sunt partizan, nu-l simpatizez nici pe Traian Băsescu, nici pe Călin Popescu Tăriceanu (am criticat această dispută absurdă pro și contra Traian Băsescu) sau pe orice alt politician din România. Nu am votat decât o singură dată în alegerile din România, la 20 mai 1990, și am ca prioritate doar interesul cititorilor revistei ACUM, în marea lor majoritate membri ai clasei de mijloc.
Or, după opinia noastră, a celor de la revista ACUM, interesele clasei de mijloc – cea mai dinamică din România – ar fi fost cel mai bine servite de un guvern PD-L – PNL – UDMR, condus de Theodor Stolojan, și ar fi fost și în concordanță cu rezultatul alegerilor și cu programele partidelor menționate.
Cât privește critcile la adresa guvernului, nu cred că e vorba de așa ceva. Articolul ridică niște semne de întrebare mai ales cu privire la modul complet aberant în care s-a ajuns la formarea acestui guvern, iar dezbaterea de luni din parlamentul României cu prilejul votului de învestitură (pe care am urmărit-o în direct pe pagina de internet a Camerei Deputaților) nu a făcut decât să ridice alte semne de întrebare, de data asta cu privire la programul de guvernare.
Oare în Israel (pe care nu l-aș da ca exemplu cititorilor noștri pentru viața sa politică), înainte de formarea unui guvern, nu se discută avantajele și dezavantajele combinațiilor din ceea ce reprezintă în opinia mea un alt triunghi toxic: Kadima – Likud – Partidul Muncii? Nu se analizează trecutul și traseul politic (nu întotdeauna respectabil) al unora dintre postulanții la conducerea țării?
D-le Clej – dupa opinia mea nu exista divergente doctrinare intre PD-L si PSD, pentru ca ambele partide nu simpatizeaza cu retrocedarea proprietatilor, si in ce priveste doctrina PD-L-ul nu are doctrina, deci se poate alia cu orice partid.
Divergentele intre cele doua partide au fost intre T.Basescu si liderii PSD.
Tot din cauza divergentelor dintre T.Basescu si Tariceanu nu a fost posibila nici o guvernare PD-L PNL.
Practic daca nu ar fi Basescu ar fi posibila orice combinatie a PD-L cu oricare dintre partidele PSD sau PNL.
T. Basescu este o sursa de conflict, un partener imposibil.
Au am o teorie, poate gasiti timp sa o abordati in paginile reviste.
Viata politca in Romania a fost nu a fost abordat ca o competitie de programe, ca in democratiile occidentale, a fost abordat ca o lupta pentru putere.
Diferenta e majora.
In competitie nu te preocupa adversarul, te preocupa calitatea ofertelor, a politicilor.
In lupta oferta nu conteaza, important e sa castigi in lupta cu „dusmanul”, pentru ca in lupta nu ai adverasri ai dusmani. Din lupta in final ramane un singur invingator.
Daca viata politica Romanesaca nu se transforma in competitie, Romania are sanse sa alunece spre o dictatura.
Toata campania politica din Romania este orientata spre a demostra forta liderilor, capacitatea lor de invingatori. Campania nu se incheie odata cu alegerile, ea este permanenta pentru ca lupta se sfarseste cand „dusmanul” a fost eliminat.
Domnule Gheorghe,
Din cate am citit in presa de azi, Presedintele Basescu a trimis legea retrocedarii proprietatilor la CC pentru avizare. Deci lucrurile nu sunt inca batute in cuie in aceasta problema. Sa asteptam votul noului Parlament .
In ceea ce priveste divergentele doctrinare dintre PD-L si PSD nici nu e cazul sa vorbim. Partidele noastre nu mai au de mult o doctrina a lor decat declarativ.
Nu putem spune, dupa opinia mea, ca in democratiile occidentale exista numai o competitie pentru programe (ar fi o situatie ideala…). Exista si acolo o goana dupa putere dar nu este predominanta ca la noi. Totusi, am marii dubii ca Romania poate aluneca spre dictatura. Nu vad care ar fi dictatorul si, in plus, UE nu ar permite asa ceva.
Domnule Culetu,
Președintele Băsescu a sesizat într-adevăr Curtea Constituțională (nu pentru avizare, căci nu are un rol consultativ aici, ci pentru verificarea constituționalității legii) asupra modificărilor la Legea 10 http://www.presidency.ro/?_RID=det&tb=date&id=10560&_PRID=.
Sesizarea urmează celei deja respinse de Curtea Constituțională pe 10 decembrie http://www.ccr.ro/default.aspx?page=press/2008/10decembrie inițiată de un grup de deputați.
Președintele Băsescu, spre cinstea sa, a evoluat din 2000, abandonând poziția perfidă a PD(-L) care de-a lungul anilor a avut o poziție ambiguă față de restituirea proprietăților tâlhărite de stat, mergând de la votul (esențial) al câtorva deputați în 1995 la Legea 112, până la sabotarea legii de resituire (ulterior Legea 10/2001) inițiată de Valeriu Stoica în calitate de ministru de justiție în 1998, până la votul infam alături de PSD, PRM și PC, la propunerea legislativă inițiată de nimeni altul decât Dan Voiculescu.
La acest capitol, PD-L nu are nicio scuză și ar trebui să lăsați partizanatul de o parte și să condamnați această atitudine, pentru că restituirea proprietăților nu un fleac, iar aici se vede caracterul ideologic al votului.
Votând alături de PSD, PRM și PC, PD-L se situează pe o poziție clară de stânga, neconformă cu interesele electoratului pe care-l reprezintă, cel al clasei de mijloc, chiar dacă, mulți dintre acești alegători nu au proprietăți de recuperat (spre deosebire de cei ai PNL și UDMR).
Președintele Băsescu a sesizat această chestiune și ar trebui să admonesteze serios PD-L, care acum se află la guvernare alături de un partid care a dovedit că este în stare de orice pentru a împiedica restituirea proprietăților și a ajuta la refacerea și consolidarea de mijloc în România. Acest aspect este mai important decât orice presupusă poziție de dreapta a actualului partid PD-L, membru al PPE, fost membru al PSE.
Domnule Petru Clej,
In ceea ce priveste restituirea proprietatilor, eu am condamnat si cu alta ocazie atitudinea PD-L ( pe care am cunoscut-o din paginile revistei Dv. ). Repet ca in acesta problema (si de fapt nu numai!) suntem de aceeasi parte a baricadei. Si inca un detaliu : nu stiam pana acum ca alegatorii de la PNL si UDMR au cele mai multe proprietati de recuperat.
Ma refer, in mod strict, la articol.
In intelegerea mea, viata politica din Romania – si de aici viata celor mai multi dintre cetatenii ei -, este intr-adevar o farsa sinistra de mahala, premeditata la nivel inalt de conducerea statului.
Sunt preocupat ca aceasta farsa a fost jucata si atunci cand Romania a fost integrata in UE.
Condamnarea comunismului, lupta anti-coruptie la nivel mare, etc… toate imi par acum minciuni de partid si de stat.
Ma tem, si sper ca fara temei real, ca in Romania clasa dominanta a activisti-securistilor de rang inalt a fost inlocuita de una similara, emanata din criminalii care au condus Romania dupa 1947.
Mihai,
Eu nu cred că e ceva premeditat la nivelul conducerii politice, în acest caz iar am cădea în teoria conspirației, pe care noi o combatem.
Politicienii din România nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât electoratul care-i alege și reflectă nivelul încă rudimentar al democrației după 50 de ani de dictatură.
La multi ani, domnule Clej; La multi ani, domnule Maier. „La multi ani” tuturor celor care scriu si citesc ACUM!
Craciun fericit, un an minunat tuturor si cat mai multe accesari pentru revista!
Da, s-ar putea si sper sa ma insel. Si da, cred ca ai dreptate, Petrica, avem in Romania clasa politica decisa de electorat.
Dezamagirea este mare, de aici si nervozitatea verbului.
Mihai,
Datoria noastră este să nu dezarmăm și să promovăm o politică bazată pe principii ideologice. Altfel, nu am face decât să repetăm ce face presa din România – lamentație, promovarea trivialității și a dezbaterii sterile.