ACUM.TV

Parcă un spirit de imitaţie subversiv, moştenit poate din Big Bang, face ca fiecare punct din Univers să vrea să devina, epigonic, un nou Univers. Iar în fierberea aceasta plină de explozii gazoase, asemenea bulelor de aer care se năpustesc durdulii spre suprafaţa apei intr-un acvariu, doar pentru a se contopi cu atmosfera câteva clipe mai târziu, sisteme de puncte care se vor fiecare Universuri încearcă măcar prin cooperare, dând energic din coate, să devină tot Universuri.

Nu este nimic apocaliptic ci mai degraba poetic şi didactic în această viziune. Ea se aplică sutelor de miliarde de colonii de celule care alcătuiesc orice om, înclinat natural spre supravieţuire, reproducere fizică şi ideatică, asociere culturală şi compromis politic în măsură să-i asigure supravieţuirea şi reproducerea. Se aplică grupurilor de persoane care împărtăşesc viziuni comune, societăţilor, culturilor. Toate vor să se afle pe treapta cea mai înaltă a podiumului şi să dispună, cel mai adesea discreţionar, de celelalte. Şi chiar dacă discursul modern abandonează tot mai des tema impunerii unor religii sau „religii” cu forţa (că se numesc acestea creştinism, islam, economie de piaţă, democraţie, etc.) esenţa rămâne aceeaşi, respectiv chiar dacă într-o societate se fac eforturi pentru ajutorarea vecinului de peste gard, la vremuri de restrişte empatia scade către zero. Ca să nu mai vorbim de societăţile canibale care, pe secetă mare, mai servesc din când în când şi din rezervele de vecini mai puţin înarmaţi.

Cam astfel de gânduri imi treceau prin cap zilele trecute, tot căutând cu obstinaţie o nouă formulă pe care s-o propun celor interesaţi totuşi de o cât de mică posibilitate de dialog între religioşi si nereligioşi. Astfel mi-a venit ideea următorului compromis: de vreme ce nici eu dar nici o persoană religioasă nu ne putem dovedi unul altuia că D-zeu nu există sau există, să admitem – eu că s-ar putea să existe şi interlocutorul meu (imaginar, aici) că s-ar putea să nu existe. Asta din respect reciproc faţă de credinţa celuilalt. Credeţi însă că sunt tot atâtea persoane credincioase capabile să respecte necredinţa cuiva, pe cât de mulţi necredincioşi care respectă credinţa? Pun doar o întrebare şi nu mă enervez, pentru că nu pot face nimic în legătură cu aceasta.

Mă pot enerva în legătură cu lucruri minore, cum ar fi o notă proastă luată la şcoală de către unul dintre copii. Înarmat cu un surplus de adrenalină, ridic tonul şi ajung să le captez atenţia, altfel furată de multiple alte atracţii. Dar tăvălugul istoriei? Privesc liniştit cum trece peste noi.

A, că încerc să spun câteodată ceea ce văd că se intâmplă sau pun degetul pe câte o minciună? Posibil. Totul trebuie luat însă cu un vârf de sare şi piper şi privit în ansamblul luptelor inerente descrise mai sus. Acum aproape 20 de ani, când m-au închis pentru că am scris ce gândeam, şi asta s-a intâmplat să fie sub un regim care a considerat gestul meu „Complot împotriva orînduirii socialiste” (pe atunci se scria cu î din i) m-am nimerit în tribul mai mic, având soarta de a fi mâncat de tribul mai mare. Unde sunt azi? Sunt bine, şi de aceea nu mă enervez pentru orice, dar voi reveni la asta, în final.

Bineînţeles, dacă spun astăzi că România va fi una dintre cele mai afectate ţări ca urmare a crizei financiare mondiale, o fac tot fără să mă enervez, chiar dacă toţi aceia care au afirmat contrariul ar merita să fie cel puţin pălmuiţi. Îşi imaginează cineva că, pe fondul scăderii bugetelor salariale in ţările din care, locuind adesea in ghetouri, românii aflaţi la muncă alimentau economia ţării cu miliarde de Euro anual, aceştia îşi vor păstra slujbele? Vor fi primii puşi pe liber! Alte demonstraţii nu mai sunt de făcut la acest capitol şi vom vedea ce se va întâmpla…

Problema cea mare şi reală nu este, aşa cum mulţi ar dori să pară, un calcul greşit al capitalismului, ci deplasarea lubrifiantului economic – banii – în zonele unde se munceşte pe rupte. Banul investit în producţie are mai mari şanse să aducă dividende stabile, decât cel lăsat să se scurgă în consum şi in scheme piramidale oricât de inteligent concepute si promovate. De aceea mă şi enervez cu copiii, pentru că dacă vor dori să muncească mereu va fi un loc sub soare şi pentru ei – un loc cu umbrelă, mă refer.

Nu mă mai enervez de mult nici când văd câte eforturi se irosesc în zadar de către mii de glasuri care vorbesc în limba română, de a oferi comunităţilor din care fac parte sau de aiurea, repere mediatice şi informaţionale concretizate în miriade de bloguri, gazetuţe, reviste şi revistuţe. La urma urmelor, chiar dacă ACUM se deosebeşte foarte mult de oricare dintre acestea, facem parte din acelaşi club „în fierbere” cosmică, în căutarea unei identităţi pe care o vom găsi într-o bună zi, undeva la suprafaţa oceanului pe fundul căruia trăim. Nu ştiu ce m-o fi apucat cu atâta filozofie, mai ziceţi şi voi câte ceva.

De fapt am vrut să scriu despre fenomenul inteligenţei colective, ce se dezvoltă în Internet sub ochii noştri. De fapt de aceea sunt bine şi nu mă enervez pentru orice. Pentru că văd cum se strânge, voluntar, inteligenţă în jurul revistei ACUM. Şi anticipez transformarea acestui punct într-un Univers, prin munca reală şi dragostea pentru lucrul bine făcut a tuturor celor care ne adunam aici nu pentru a fi vedete, ci pentru a comunica, pentru a oferi din experienţa noastră, atâta câtă este. Timpurile s-au schimbat şi roata s-a-nvârtit de acum 20 de ani!

Acest articol a fost publicat duminică, 16 noiembrie 2008 la rubrica Editorial.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.