Băsescu, tricolorul, România?Campania electorală actuală, prima pentru alegeri parlamentare decuplate de cele prezidențiale, ar fi fost o șansă de a stabili identitatea ideologică a principalelor partide politice din România.
Dar șansa e pe cale de a fi ratată. Deși practica falimentară a alegerilor simultane a fost abandonată – România era ultima țară din Europa care mai organiza simultan alegeri parlamentare și prezidențiale în același timp – dezbaterea e centrată în mare măsură prin raportare la o persoană, președintele Traian Băsescu.
Așa cum scriam încă din vară, scena politică românească e dominată de un “triunghi toxic” al principalelor partide politice – Partidul Democrat Liberal (PD-L), Partidul Social Democrat (PSD) și Partidul Național Liberal (PNL) care se anihiliează reciproc două câte două, dând naștere la paralizie politică, așa cum rezultă și din rezultatul alegerilor locale din iunie.
Este probabil ca, dată fiind reprezentarea proporțională după care se calculează rezultatul alegerilor din 30 noiembrie, niciunul dintre cele trei partide să nu poată obține singur o majoritate absolută în parlament.
Așa cum se știe din 2004, Traian Băsescu în calitate de președinte are inițiativa în desemnarea unui candidat la funcția de prim ministru și fără îndoială va încerca să-l impună pe Theodor Stolojan, persoana desemnată de PD-L pentru această funcție.
Nu e sigur însă că partidele anti-prezidențiale – PSD + PC, PNL și probabil UDMR vor accepta o astfel de variantă și cum cabinetul trebuie învestit de parlament e posibil ca propunerea prezidențială să eșueze sau nici măcar să nu ajungă la vot.
Alternativ, dacă se formează o majoritate anti-prezidențială ca cea din aprilie 2007 care a dus la suspendarea din funcție a lui Traian Băsescu, România riscă să repete experiența ultimilor doi ani a unei coabitări confruntaționale, exacerbată de legitimitatea directă și proaspătă a noului guvern și de perspectiva alegerilor prezidențiale din 2009.
Scena politică din România este sub-mediocră fiind marcată de absența oricărei dezbateri de fond.
Triunghiul ‘toxic’
Așa cum spuneam, partidele se raportează direct la Traian Băsescu, PD-L fiind un partid și mai preziențial decât PDSR/PSD pe vremea lui Ion Iliescu, iar PSD și PNL fiind într-o alianță de conjunctură împotriva șefului statului.
PD-L nu are niciun fel de identitate, afiliindu-se în mod oportunist la Partidul Popular European, ca răspuns la vidul pe acest segment al spectrului politic din România (PNȚCD este în continuare în agonie), după ce a părăsit Partidul Socialiștilor Europeni, care a preferat PSD.
PNL este un partid care plafonează la 20% și care e strivit între o orientare declarată de centru-dreapta și nevoia de a se alia cu PSD împotriva lui Traian Băsescu.
De aceea, dezbaterile se cantonează în sfera anecdoticului și a invectivei, aducând în prim plan personaje uneori hilare, alteori de-a dreptul irelevante, precum Elena Udrea, Adriana Săftoiu, Gigi Becali, numai datorită asocierii lor într-un fel sau altul cu Traian Băsescu.
Poziția pro sau contra Traian Băsescu a polarizat nu numai scena politică, dar și presa și chiar personalitățile publice.
Nici pe vremea lui Ion Iliescu (ca să nu mai vorbesc de Emil Constantinescu) nu era așa de polarizată opinia în mass media, ba chiar și în “blogosferă” (în mare proporție inutilă în opinia mea, dar acesta e alt subiect).
Oameni care în 1997 – 1998 îl făceau pe Băsescu responsabil de dărâmarea guvernului Ciorbea au devenit acum lăudători ai președintelui la un mod la care Iliescu sau Constantinescu ar fi putut doar visa.
În tabăra anti-prezidențială se folosește orice asociere a unei persoane cu Băsescu pentru a-l discredita, ajungându-se la absurdități cum ar fi citarea lui Adrian Păunescu, onorabilizarea lui Sorin Oprescu la Primăria Bucureștiului sau chiar folosirea scandalului ICR New York declanșat de un individ avid de publicitate ca Robert Horvath (un negaționist fanatic al Holocaustului).
Țara arde și baba se piaptănă – omenirea e la răscruce, cu probleme de tot felul, de la criză financiară la ciocnirea civilizațiilor, iar în România niciuna dintre marile probleme cu care țara e confruntată nu se discută serios în campanie – care e locul României în Uniunea Europeană, cum trebuie tratată depopularea țării și îmbătrânirea populației, trebuie menținute trupele în Irak și Afganistan, va fi rezolvată vreodată problema restituirii proprietății, și multe altele.
În schimb, continuă această dezbatere sterilă în jurul persoanei președintelui, la care Traian Băsescu însuși contribuie, în primul rând datorită faptului că, în calitate de președinte-jucător, cum a ales să fie, nu are o identitate politică clară, așa cum aveau Iliescu și chiar Constantinescu.
De aici o confuzie permanentă și cochetarea cu persoane precum Corneliu Vadim Tudor sau Gigi Becali.
Care e soluția?
Bine-bine, mă veți întreba, dar care e soluția, mai ales că alegerile bat la ușă.
În opinia mea, soluția cea mai puțin proastă pentru România este o guvernare PD-L – PNL, net superioară unui FSN varianta 2 (PD-L – PSD) sau alianței anti-Băsescu de conjunctură (PNL – PSD).
Vechea Alianță DA a avut rezultate meritorii în primii doi ani de guvernare 2005 – 2006, mai ales introducerea ratei unice de impozitare a veniturilor, care a revoluționat economia României. PSD este un partid întors cu fața către trecut și câtă vreme nu va înțelege că nu poți face social-democrație cu comuniști reșapați va fi condamnat la opoziție.
Pentru o refacere a vechii Aluanțe DA, pe alte baze, trebuie însă ca orgoliile să fie îngropate, ca Traian Băsescu să se reconcilieze cu premierul Călin Popescu Tăriceanu (o variantă preferabilă de premier față de Theodor Stolojan) și liderii spectrului – declarat – de centru-dreapta din România să înțeleagă că identitea doctrinară și consecvența în această identitate sunt esențiale într-o viață politică serioasă.
Nu sunt însă convins că se va întâmpla așa ceva, pentru că această dispută stupidă și inutilă pro și contra Traian Băsescu care domină viața politică și chiar publică în ansamblul ei din România este prea adânc înrădăcinată și a dus la o încrâncenare prea are ca să fie uitată după 30 noiembrie.
Cineva căruia îi reproșam că găzuiește pe blogul său (anti-Băsescu) discuții sterile și lipsite de esență mi-a replicat: “Pe cine mai interesează dezbaterile de substanță în România?”
Un răspuns îl dăm prin înseși dezbaterile care au loc pe pagina revistei ACUM, unde nu veți găsi stupida și sterila dezbatere pro și anti-Traian Băsescu (cu excepția, uneori, a rubricii Alegeri, unde postăm și materiale scrise de persoane aparținând partidelor angajate în campania electorală, dar nu într-un stil pe care îl veți regăsi în restul presei de limbă română).