Discutam miercuri într-o emisiune de televiziune cu redactorul şef al unui ziar local despre anul politic şi despre implicaţiile sale electorale. De fapt, despre ultimii doi ani politici, pentru că, dacă în 2005 şi 2006 am avut puţină linişte, începînd cu referendumul privind suspendarea preşedintelui din mai anul trecut, am ţinut-o în alegeri cam o dată la şase luni – europarlamentarele cuplate cu referendumul privind versiunea prezidenţială de vot uninominal, alegerile locale din primăvară, iar acum se apropie parlamentarele. De aproape doi, am stat aproape mereu în campanie electorală, ceea ce a afectat fără îndoială calitatea actului politic – atît al guvernării, cît şi al opoziţiei. În ciuda acestei situaţii, prezenţa la vot a scăzut constant, înregistrînd minime istorice de la reluarea pluralismului încoace. Cît se datorează acest fenomen „plictiselii” românilor de alegeri şi cît unei dezamăgiri globale faţă de clasa politică nu putem măsura exact, dar putem fi siguri că ambii factori au acţionează în acest sens.
Cu toată campania electorală aproape permanentă, bravele noastre partide au mai găsit resurse să apese pe pedală încă de la începutul „sezonului de toamnă”, încît mă întreb dacă nu se vor sufoca pînă la debutul oficial al campaniei. Mă mai întreb şi dacă nu o fi şi obositor, nu doar contraproductiv, să faci totul numai cu ochii la capturarea unui număr cît mai mare de voturi. Oricum, deşi mai are cel puţin trei luni de stat în funcţie – iată, în ciuda prevestirilor a egalat în durată guvernul Văcăroiu! –, cabinetul Tăriceanu s-a grăbit să-şi prezinte raportul asupra guvernării.
Normal la politrucii români, acesta nu cuprinde decît realizările, de la introducerea cotei unice, care a stimulat ritmul de dezvoltare, şi pînă la mărirea pensiilor şi a salariilor, trecînd prin creşterea cheltuielilor sociale. La fel de normal la politrucii noştri, partidele de opoziţie, cele mari, respectiv PD-L şi PSD, au întîmpinat raportul exclusiv cu critici, semnalînd numai punctele slabe ale guvernării. Şi aceasta în ciuda faptului că jumătate din vreme PD-L a fost la guvernare, iar statutul de partid de opoziţe al PSD, pentru ultimii doi ani, este foarte greu de certificat! Dacă luăm un singur exemplu, creşterea economică, devine foarte limpede cum fiecare partid din cele trei perindate, pe faţă ori pe ascuns, la guvernare încearcă să tragă spuza de partea sa.
Guvernul PNL subliniază pe bună dreptate, în raport, ritmul înalt al creşterii economice din ultimii patru ani, devenit din 2007 cel mai înalt din UE, uitînd cîteva lucruri – că această creştere este dublată de o creştere îngrijorătoare a deficitelor, că în cei patru ani a guvernat fie cu PD-L pe faţă, fie cu PSD pe ascuns, că cea mai mare parte a roadelor dezvoltării au mers în consum, nu în infrastructura sub orice critică, în fine, că n-a inventat actualul cabinet creşterea economică.
PD-L nici măcar nu se referă în criticile sale la acest reper totuşi foarte important, însă aminteşte guvernului puţinii metri de autostradă sau măsurile populiste, deşi în ambele chestiuni are partea sa de contribuţie.
În sfîrşit, PSD ţine să ne anunţe că guvernul Năstase a început, de fapt, creşterea economică şi lansează lozinci despre eşecul „guvernării de dreapta”! În paranteză fie spus, mă şi întreb cît de dreapta o fi o guvernare care a făcut mai multă distribuire de resurse decît toate cele de pînă acum, cu ochii mai mult la voturi decît la echilibrele economice! Revenind la dezvoltarea economică, este limpede că aceasta n-a fost inventată nici de liberali, nici de social-democraţi, ci de guvernul Isărescu, în 2000, primul an cu creştere economică de la revoluţie încoace. După aceea, creşterea a fost constantă şi tot mai consistentă. Aceasta nu s-a datorat decît în mică măsură guvernelor, ci a fost una „naturală” – odată prăbuşirea încheiată, economia nu putea s-o ia decît în sus, pe măsură ce autonomia sectorului a crescut. N-au guvernele nici un merit? Ba da, însă unul mai degrabă pasiv, au lăsat economia în pace! Tot e bine! Însă unde ar fi făcut ceva, respectiv la investiţiile în infrastructuri, guvernele n-au făcut mai nimic de la revoluţie încoace. Nu avem autostrazi, dar dl. Orban ne ameninţă cu un nou aeroport, la Sud de Bucureşti, deşi Otopenii sînt departe de a-şi fi atins limita de operare!
Un alt aspect al tranformării politicii în politicianism electoral este spectacolul moţiunilor simple. Ziua şi moţiunea, cînd nu se întîmplă să fie două în aceeaşi zi. Moţiuni pe aceeaşi temă, de pildă educaţia, introduse şi de PSD şi PD-L. În mod cu totul exotic, prima trece, pentru că PD-L o sprijină, a doua nu, pentru că PSD nu reîntoarce serviciul! De ce? Pentru că moţiunile PSD sînt doar mingi la fileu ridicate guvernului liberal, iar acesta se grăbeşte să le satisfacă, desigur, cu ochii la electorat! Cele ale PD-L nu trec, pentru că a reuşit să devină cel mai izolat dintre partidele spectrului politic, singura înţelegere din ultima vreme fiind trocul cu PRM pentru vicepreşedinţia Senatului oferită lui Vadim!
În sfîrşit, fiind primele alegeri în care candidaţii la preşedinţie nu mai funcţionează drept locomotive pentru partide, acestea au inventat candidaţii la funcţia de prim-ministru, de fapt, au reîncălzit supa Alianţei D. A. şi a PSD din 2004, care se chema atunci „tandem”. Aşa că, pe lîngă premierul în funcţie, mai avem şi trei aspiranţi – d-nii Stolojan, care şi-a anunţat candidatura în slip pe malul mării, Geoană, ce ne-a dat ştirea de la ţară, trebuind să obţină şi acordul congresului partidului şi, desigur, Tăriceanu, premierul creşterii economice, dar şi al celui mai social-democrate guvernări liberale din cîte s-au născut în lumea aceasta mare. Să fie primit!
Nimeni nu se mai gîndeşte la substanţa politicii, ci doar la forma acesteia, ba chiar siluind-o nepermis de mult şi pe aceasta. Din acest motiv, în ciuda trecerii la votul în circumscripţii uninominale, care în principiu ar trebui să stimuleze participarea la vot, presimt un nou minim istoric în ce priveşte prezenţa la urne. Departe de a mai fi o artă a amenajării binelui public, politica devine tot mai mult o activitate în sine, autocentrată, fără prea mari relaţii cu realitatea noastră de zi cu zi ori cu vreun fel de strategie de politici publice, un fel de artă pură!
Vă citesc cu plăcere, domnule Liviu Antonesei si constat că sînteți un bun analist politic. De aceea m-ar interesa răspunsul dumneavoastră la întrebarea: care partide și lideri politici, ce s-au perindat la guvernare, de la schimbarea regimului comunist și pînă în prezent, au fost interesați numai pentru binele României? Mulțumesc!
Imi puneti o intrebare, in acelasi timp, si foarte usoara, dar si foarte grea, chiar daca nu in acelasi sens. Scurt spus, din pacate, eu nu cred ca a existat asa ceva. Poate nici nu poate exista, nicaieri, insa e o chestiune de proportii. In alte parti, poate si prin educatia democratica mai indelungata, si politicienii si alegatorii respecta mai bine niste reguli si, pe cale de consecinta, se respecta mai mult intre ei ori, macar, pastreaza mai bine aparentele. Un gind bun.