Esplanada – o victimă a nerestituirii proprietățilorCând am fost în București în luna iunie am trecut pe strada Batiște, prin fața sediului Înaltei Curți de Casație și Justiție (ICCJ) unde avea loc o demonstrație.
Vreo câteva zeci de persoane scandau lozinca “Votați, votați, nu ne mai amânați!”.
Curios, nu-i așa? Asta chiar nu mai văzusem până acum.
M-am interesat și am aflat că ICCJ fusese sesizată de Procurorul General al României în legătură cu practica neuniformă de la nivelul instanțelor inferioare în procesele de revendicare a dreptului de proprietate asupra imobilelor confiscate de stat.
Iar demonstranții erau chiriași din aceste imobile sau foști chiriași care au cumpărat aceste imobile.
E luna august și sunteți probabil curioși ce au decis Secțiile Unite ale ICCJ.
Deocamdată nu vă pot da decât comunicatul postat pe pagina de internet a instanței judiciare supreme din România:
“În şedinţa din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, în dosarul nr. 60/2007 a pronunţat următoarea soluţie:
Cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, Secţiile Unite decid:
Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
După redactarea considerentelor şi semnarea deciziei, aceasta va fi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.”
N-ați înțeles mare lucru? Nu e de mirare. Ăsta e obiceiul în România, de a nu vorbi pe înțelesul omului de rând, a contribuabilului care finanțează aceste instituții.
Conflict între titluri de proprietate
În esență, ICCJ a fost chemată să tranșeze în cazurile în care dreptul de proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv de stat (observați că folosesc termenul “stat” și nu “regim comunist”, deoarece tâlhăria proprietăților nu s-a oprit la 22 decembrie 1989, ea a continuat neabătut după aceea, sub oblăduirea tuturor celor trei puteri ale statului presupus democratic
din România) și cel al foștilor chiriași cumpărători intră în conflict și care este rezolvat de la caz la caz, de la instanță la instanță.
În paralel, președintele Traian Băsescu a trimis spre re-examinare o propunere legislativă emanată de la partidele din afara executivului (PSD, PD-L, PRM, PC) care, în esență, și potrivit obiecțiilor șefului statului dorește să consfințească abuzurile legislative împotriva proprietarilor de drept comise după 22 decembrie 1989 (http://www.presidency.ro/?_RID=det&tb=date&id=10075&_PRID=lazi).
Aici trebuie reamintit că totul a început cu adoptarea în 1995 a Legii 112 de către pentagonala roșie (PDSR-PUNR-PRM-PSM-PDAR) care permitea chiriașilor din imobile naționalizate să cumpere aceste locuințe la prețuri de nimic, de câteva mii de dolari, apartamente care acum valorează sute de mii de euro.
Apariția Legii 10 din 2001 – un compromis nesatisfăcător pentru toată lumea – care recunoaștea drepturile proprietarilor, dar nu le anula pe cele ale chiriașilor cumpărători, precum și deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, care a dat câștig de cauză proprietarilor deposedați abuziv – au complicat o situație care eufemistic poate fi calificată drept absurdă.
Cine are dreptate: fostul proprietar căruia i se recunoaște dreptul prin Legea 10/2001 sau chiriașul cumpărător, devenit proprietar prin Legea 112/1995.
Dacă mai adăugăm și faptul că Fondul Proprietatea înființat de legea 10 pentru a plăti despăgubiri proprietarilor care nu au mai putut fi (sau nu s-a dorit să fie) despăgubiți în natură practic nu funcționează avem imaginea unei tâlhării de proporții care a avut loc după 1989, consfințit furtul prin violență politică efectuat între 1945 și 1989.
Naționalizare? Nu, tâlhărie!
Totul provine de la introducerea de către regimul Iliescu a noțiunii de “cu titlu” sau “fără titlu” cu referire la modul de “preluare a imobilelor” de către stat în perioada 1945 – 1989.
Cu alte cuvinte, imobilele ce fuseseră naționalizate printr-un act normativ emis în perioada comunistă erau preluate “cu titlu”.
În continuare voi demonstra că această pretenție de legalitate este aberantă și cinică.
Să luăm de pildă Decretul lege 92/1950, prin care au fost tâlhărite sute de mii de imobile.
Ce spunea acest decret? Iată articolul 1:
Pentru intarirea si dezvoltarea sectorului socialist in economia R.P.R;
Pentru asigurarea unei bune gospodariri a fondului de locuinte supuse degradarii din cauza sabotajului marei burghezii si a exploatatorilor care detin un mare numar de imobile;
Pentru a lua din mana exploatatorilor un important mijloc de exploatare;
Se nationalizeaza imobilele prevazute in listele anexe, inregistrate la Cancelaria Consiliului de Ministrii sub Nr. 543 din 14 Aprilie 1950, care fac parte integranta din prezentul decret si la a caror alcatuire s-a tinut seama de urmatoarele criterii:
1. Imobilele cladite care apartin fostilor industriasi, fostilor mosieri, fostilor bancheri, fostilor mari comercianti si celorlalte elemente ale marii burghezii.
2. Imobilele cladite care sunt detinute de exploatatorii de locuinte.
3. Hotelurile cu intreg inventarul lor.
4. Imobilele in constructie, cladite in scop de exploatare, care au fost abandonate de proprietarii lor, precum si materialele de constructie aferente oriunde s-ar afla depozitate.
5. Imobilele avariate sau distruse de pe urma cutremurului sau a razboiului, cladite in scop de exploatare si ai caror proprietari nu s-au ingrijit de repararea sau reconstructia lor.
Iar art.3 adăuga:
Imobilele nationalizate trec in proprietatea Statului ca bunuri ale intregului popor, fara nici o despagubire si libere de orice sarcini sau drepturi reale de orice fel.
Bun, veți spune, asta era legea la vremea aceea. La care vă voi răspunde că vă înșelați. Ia să vedem ce spunea Constituția RPR, adoptată în aprilie 1948, de același regim comunist:
Art. 8. – Proprietatea particulara si dreptul de mostenire sunt recunoscute si garantate prin lege. …
Art. 10. – Pot fi facute exproprieri pentru cauza de utilitate publica pe baza unei legi si cu o dreapta despagubire stabilita de justitie.
Cu alte cuvinte, exproprierea prevăzută de Decretul 92/1950 era neconstituțională, chiar în raport de Constituția din 1948. Dar asta nu e totul.
Iată ce se spune la art.2 al aceluiași decret:
Nu intra in prevederile decretului de fata si nu se nationalizeaza imobilele proprietatea muncitorilor, functionarilor, micilor meseriasi, intelectualilor profesionisti si pensionarilor.
Vă imaginați că imensa majoritate a proprietăților naționalizate – apartamente, case familiale – aparțineau tocmai acelora care erau scutiți de prevederile exproprierii, deoarece proprietatea imobiliară era difuză în România anului 1950, concentrările în mâna câtorva persoane fiind destul de reduse.
Ce înseamnă aceasta? Că autoritățile statului comunist au aplicat propria lor lege în mod abuziv, desproprietărind muncitori, funcționari, mici meseriași, intelectuali profesioniști și pensionari.
Mai mult, anexa la Decretul Lege 92/1950 nu conținea o listă completă a imobilelor ce urmau a fi naționalizate, ea fiind completată retroactiv și nefiind semnată de președintele prezidiului Marii Adunări Naționale la acea vreme, C.I. Parhon.
Cu alte cuvinte decretul respectiv este neconstituțional, deoarece încalcă dreptul de proprietate GARANTAT de Constituția din 1948 și în plus a fost aplicat abuziv chiar acelora care ar fi trebuit protejați de lege și care de fapt constituiau majoritatea celor ce aveau să fie expropriați.
Aplicați același raționament TUTUROR actelor de expropriere, inclusiv decretului 223/1974, care confisca proprietățile celor ce nu se mai întorceau din străinătate și îi obliga pe cei ce depuneau cerere de plecare să vândă imobilele statului la prețuri derizorii și veți vedea că noțiunea “cu titlu” își pierde orice sens și trebuie înlocuită cu cea de “tâlhărie cu acte”.
Cum un act nul de drept (cum este Decretul 92/1950, de pildă) dă naștere unor acte subsecvente nule de drept, înseamnă că și Legea 112/1995 și contractele de vânzare cumpărare către chiriașii ce au stat în aceste imobile sunt nule de drept.
E drept că legea 112 a prevăzut o interdicție de înstrăinare de 10 ani pentru aceste imobile, termen care acum a trecut, iar aceste imobile se vând sub prețul pieței din cauza incertitudinii cu privire la regimul proprietății, dar totuși cu un profit enorm față de sumele ridicole pe care au fost vândute de stat după 1997 (același stat care susține că n-are bani să-i despăgubească pe proprietari, dar și-a permis să dea de pomană imobilele chiriașilor, ceea ce nici Ceaușescu nu a făcut – a încercat în 1973, dar în urma protestelor din Occident s-a oprit).
Proprietatea – chestiunea fundamentală
Vă întrebați: dar ce mai vor oare acești proprietari? A trecut atâta vreme, de ce nu se potolesc?
Eu aș zice că aici este o problemă fundamentală: exproprierile au fost cel mai important mijloc folosit de regimul comunist pentru distrugerea clasei de mijloc în România și înlocuirea ei cu o imbecilocrație care a guvernat țara până în 1989 și a cărei odrasle sunt în continuare în poziții privilegiate.
Dar restituirea proprietăților (considerată “un moft” de Ion Iliescu) nu e numai o chestiune de moralitate și justiție, este o chestiune practică.
Uitați-vă în orașele României cum arată imobilele al căror statut juridic e incert – stau să cadă, nimeni nu investește un ban în ele, atâta timp cât nu e sigur că va fi proprietar acolo și peste un an, zece sau o sută.
V-ați întrebat de ce la “Esplanada”, un proiect la doi pași de magazinul Unirea în București rămâne un teren viran de sute de hectare, care ar putea valora sute de milioane de euro?
Pentru că acolo au fost demolate de imbecilul regim Ceaușescu sute de case, iar regimul juridic al acelor terenuri nu e lămurit nici până în ziua de azi. Ca atare, orice antreprenor care ar dori să construiască ceva acolo, riscă într-o bună zi să se trezească acționat în justiție că a construit pe un teren ce nu-i aparține.
Politica tergiversării restituirii proprietăților, practicată de TOATE guvernele de după 1989, în speranța că proprietarii de drept vor renunța scârbiți, vor accepta compensații derizorii sau chiar vor muri a dat parțial greș.
Aderarea României la Consiliul Europei a oferit proprietarilor o instanță de apel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a reamintit conducerii de la București că nu poate terfeli chiar așa cum dorește dreptul de proprietate.
Iată de ce afirm că problema restituirii proprietăților tâlhărite după 1945 și până în prezent constituie cea mai gravă frână în dezvoltarea în România a unui adevărat stat de drept și a unei adevărate economii de piață.
Un articol amplu si bine documentat care incrimineaza, intr-o maniera extrem de categorica, abuziva confiscare a unor locuinte, de catre statul roman, pana in 1989 si dupa 1989.
Cu privire la confiscarea de dupa 1989, ar fi meritat sa fie mentionat „mecanismul” lansat cam prin 1995 de catre procurorul general de atunci al Romaniei, Vasile MANEA DRAGULIN, al RECURSURILOR IN ANULARE. In 1994, la Oradea, Ion ILIESCU (la acel moment, presedinte al Romaniei), facea o declaratie publica afirmand ca instantele judecatoresti care au retrocedat case nationalizate si-ar fi depasit competentele si ca autoritatile administrative nu ar trebui sa puna in executare aceste decizii judecatoresti definitive si irevocabile. „Miscat” fiind probabil de declaratiile presedintelui, procurorul general se pune sarguincios pe treaba si introduce pe scara larga (probabil in toate cazurile existente) recursuri in anulare, prin care cerea Curtii Supreme de Justitie (CSJ, denumirea de la acea data a instantei judiciare supreme din Romania) sa anuleze deciziile judecatoresti de retrocedare a caselor confiscate. Efectul acestui demers pervers (in cazurile finalizate de CSJ prin admiterea solicitarii procurorului general) a fost o RECONFISCARE a unor case initial confiscate de stat, apoi restituite proprietarilor de drept, si acum trecute din nou in patrimoniul statului.
Aceasta reconfiscare constituie, de altfel, principalul „filon” de cauze in care Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg a condamnat Romania la plata de despagubiri importante. Cazul „port-drapel” pentru acest tip de speta fiind celebrul deja BRUMARESCU contra Romaniei.
Nu lipsit de interes este si faptul ca prevederea din Codul Civil referitoare la posibilitatea procurorului general de a introduce recursuri in anulare a fost intre timp eliminata din Codul Civil, fiind considerata, evident, generatoare de abuzuri si o amenintare la adresa securitatii raporturilor juridice. Mentionata si in recentul comunicat al Inaltei Curti de Casatie si Justitie (redat in articol), SECURITATEA RAPORTURILOR JURIDICE – notiune, probabil, cam abstracta pentru publicul larg – reprezinta o valoare importanta garantata prin Conventia Europeana a Drepturilor Omului si aparata de catre CEDO. In termeni mai putin pretentiosi, ea s-ar traduce prin siguranta ca daca justitia ti-a dat astazi dreptate (in mod definitiv si irevocabil) nu vine maine o (alta) institutie a statului care sa „intoarca pe dos” verdictul justitiei.
Cu privire la taxa de timbru care trebuie platita la introducerea unei actiuni in justitie in Romania, este de remarcat precedentul creat de CEDO care a dat castig de cauza unui justitiabil din Romania care initial pierduse procesul din Romania din cauza ca a refuzat sa plateasca taxa de timbru.
Nu in ultimul rand, proprietarii de drept care si-au recuperat in justitie proprietatile, in primii ani de dupa 1989, s-au vazut loviti si in alt mod: desi erau proprietari ai caselor respective, ei nu le puteau utiliza din cauza chiriasilor care fusesera introdusi de stat in aceste proprietati. Prin doua acte normative din 1994 si 1999, statul ii obliga pe proprietarii ale caror case fusesera anterior confiscate abuziv sa inchirieze aceste locuinte fostilor chiriasi ai statului, la chirii absolut derizorii (la nivelul de chirie stabilit de legea ceausista a locuintelor din 1974, neindexat in niciun fel cu inflatia). Si cum inflatia era in acea perioada foarte mare, s-a ajuns la situatia aberanta de a se plati chirii lunare egale cu pretul catorva tigari (sau oua), pentru apartamente la care nivelul de piata al chiriei era de cateva sute de Euro pe luna.
In final, o corectura de detaliu adusa articolului: Fondul Proprietatea nu a fost infiintat de Legea nr. 10/2001 ci prin Legea nr. 247/2005.
Fac parte din cei care erau la manifestia din Iunie 2008 din fata Inaltei Curti de Casatie si Justitie. Mi s-a intamplat un lucru haios: stand mai in spatele manifestatiei, la un moment dat trece pe langa mine un domn mai batran, cam la 75-80 de ani. Ma intreaba despre ce este manifestatia. Ii spun ca se refera la fostele case nationalizate, ca Basescu-Constantinescu&co au impresia ca fac dreptate (de fapt, imbogatesc mai mafia imobiliara, ca ei vor sa loveasca in regimul comunist, dar omoara si oameni nevinovati, etc). Omul pare sa ma aprobe, ma rog, pleaca dupa 2-3 minute. Peste vreo 20 de minute, surpriza: acelasi domn in varsta, de data asta pe partea cealalta a strazii, trece, si cand se indeparteaza nitel, striga curajos: „Bine va face ca va de afara, comunistilor.” Tare curajos batranul nu-i asa, cred ca in razboi a tinut 5 arme intr-o mana. De fapt, spion perfect, vine langa mine si e mieros, ca sa afle despre ce e vorba, apoi de la distanta injura multimea, desigur sub protectia jandarmilor ce asigurau desfarurarea manifestatiei.
Oricum, curajoasa doamna Codruta Kovessi pentru recursul in interesul legii, nu stiu nici daca i-a fost pe plac sefului Basescu, insa doamna procuror si-a facut treaba, a vrut sa puna ordine intr-o problema dezbinata. Bravo ei! Desi judecatorii au lasat problema in coada de peste, ca cine sa isi asume responsabilitatea in Romania.
Situatia mea: bunicul din partea tatalui considerat chiabur in Teleorman prin 1950. Confiscata toata averea, el moare, sotia lui si cu 5 copii vin toti la Bucuresti, locuind pentru inceput cativa ani inghesuiti toti intr-o bucatarie. Bunicii din partea mamei, farmacista, i se confisca o casa in Nerva Traian, pentru ca nu locuia in ea, ci o inchiria, stand la randul ei cu chirie. Timp de 1 an, locuieste refugiata impreuna cu sotul ei in sala de sport a scolii germane. Apoi, sunt repartizati acum unde stam si astazi. Timpul trece, cumparam pe Legea 112. Acum suntem dati afara, mai avem putin si trebuie a plecam.
Tatal meu de 8 ani statea prin tribunale, la fiecare 3 luni proces, de fiecare data tremura de frica in sala, frica de ati pierde acoperisul de deasupra capului. S-a imbolnavit de adenom de prostata, apoi cancer depistat in faza de metastaze la mai multe organe, pe fond de stres.
Unii sunt milosi si plang de mila unora de prin tari indepartate, insa dau cu parul in cap unora de langa ei. Insa se autointituleaza toleranti, de altfel si Lenin se considera probabil tolerant, atata doar ca pe toti care nu gandeau ca gasca lui ii supunea linsajului.
In fine, familia mea ne vom reveni (cati am mai ramas, ca unii sunt deja sub pamant), se pare ca primim ceva de la Fondul Proprietatea pentru casa bunicii. Insa pentru tatal meu este deja prea tarziu, si nici toate miliardele din lume, pe care sa mi le dea Basescu sau ambasada Americii (marii aparatori ai proprietatii, unde americanii acum cateva sute de ani au masacrat indieni ca sa le ia pamanturile, insa lucrurile se uita) nu vor mai repara raul facut.
La Asociatia pe Legea 112, infiintata acum cateva luni, alte cazuri: oameni dati afara, care se spanzura (sinucidere de disperare). Oameni batrani, de 80 de ani, care urmeaza sa fie dati afara. As numi aceasta situatie genocidul (sau mai curand razbunarea, vendeta) de langa noi. Sincer, cred ca mai multi romani vor fi omorati de aceasta problema decat a omorat Ceausescu. Insa acestia sunt omorati democratic (nu ii iradiaza pa fata ca pe manifestantii de la Brasov, ci ii arunca in disperarea sinuciderii, ii imbolnaveste de cancer, asa ca e un genocid Ok, ca greu poate fi probat juridic). In tot acest timp, la TV vedem despre Tibet, despre alte locuri de pe planeta unde se petrec grozavii. Prea putine insa despre sacrificatii de langa noi, de romani care mor ca niste caini. Ce sa te astepti insa de la un neam descrestinat, sau mai curand asa-zis crestin in mare parte?
Acum 5-10 ani eram ceva mai patriot, chiar nationalist as zice, atasat notiunii de Romanie. Dupa ce statul roman mi-a omorat tatal cu problema asta a caselor nationalizate, am incetat sa ma mai consider pe deplin roman. Desigur, nu sunt prost sa renunt la cetatenie, la pasaport, ca sa am dupa aia probleme administrative. Insa recent am devenit apatrid in suflet.
In anul 1992, Petre Roman (bocitoarea profesionista a pensionarilor din ziua de azi, nu ca i-ar pasa de pensionari, insa aduc oarecare capital electoral, altfel cu ce sa mai apara divortatul la TV) a permis majoritatii romanilor sa cumpere apartamentul in care locuiau. Aceasta campanie „cutie de chibrituri la pret de televizor” a permis romanilor sa cumpere, cu cateva mii de dolari apartametul in care locuiau. Majoritatea nu au putut face acest lucru pe vremea lui Ceausescu, li s-a permis in 1992, pretul mic, promotional fiind un fel de compensatie pentru comunismul cel nepermisiv fata de proprietatea individuala.
Singurii ce nu au beneficiat de astfel de facilitati, apartament la pret de televizor, au fost cei din casele nationalizate. Acestia au putut cumpara doar in 1995, dupa ce s-a data Legea 112. Lege data sub regim Iliescu, ca si Legea 10/2001. Toata lumea arata deci cu degetul la Iliescu, insa banii platiti, in majoritatea lor intre 1996-2000, in rate in cazul familiei mele, au fost incasati de regimul Constantinescu, altfel un mare latrau in apararea fostilor proprietari. Pai bine mai nene, tu iei banii astia si iti carpesti bugetul, ii folosesti la ajutoare de somaj, sanatate, disponibilizati si altele (era perioada aceea neagra a economiei romanesti, cand vechile fabrici dadeau falimente in lant, si nici in strainatate nu se pleca usor la munca, ca erau vizele pe vremea aceea, investitorii straini nu bagau bani, ca deh ei vin mai mult la bine), dar te dai mare aparator al proprietatii. Curat-murdar, Caragiale curat.
Noi in 1996 am platit pentru apartamentul nostru suma de 15 mii Euro, aproximativ. Pe vremea aceea apartamentul valora vreo 40 mii Euro. Deci, am beneficiat de facilitatea de a il cumpara cam la 35-40% din pretul lui real. A fost o compensatie, ca cea de care au beneficiat tot restul romanilor in 1992, care si-au cumparat apartamentele nu la 35-40% din pretul real, ci la 10-20% din pretul real, deci si mai si promotie.
In 2008, statul ma da afara, si vrea sa imi dea inapoi cei 15 mii euro platiti. Numai ca apartamentul valoreaza azi 200 mii Euro (nu 40 mii euro ca in 1996), deci 15 mii Euro reprezinta mai putin de 10% din pretul pietei actuale, iar eu am platit 35-40% din pretul pietei de atunci.
Nefiind singuri pe planeta, sa ne uitam cum au procedat in problema caselor nationalizate altii in situatie similara: ungurii, cehii, nemtii. Nimeni nu a retrocedat in natura daca asta insemna sa dea afara alte persoane. Nimeni. Nici ungurii, nici cehii, nici nemtii. La ei s-au platit doar compensatii, la unguri nu mai mari de 150 mii Euro, indiferent de ce proprietate ai avut. Insa au platit, au inceput sa plateasca din timp, din 1991, au fost state serioase, nu ca statul roman care in 2008 inca o lalaie cu Fondul Proprietatea, pe care deja au pus ochii personaje ca Vantu sau Patriciu. Numai roman in case nationalizate sa nu fii, ca te vand astia pachet la drepturi litigioase, te dau pe mana mafiei imobiliare.
Hehehe, ajungem si la conu Basescu, jucatorul de imagine, un fel de Bush al Romaniei (mare carmaci Bush ala, de a ajuns economia americana in asa hal, si statul sa tina in viata ditamai companiile financiare prin perfuzii demne de Venezuela lui Chavez). De la reuniunile Asociatiei pe Legea 112, am aflat structura votului in Parlament pentru legea nepromulgata recent de Basescu. PSD si PC au votat in masa pentru (cu 1-2 exceptii razletze), PNL a votat jumi-juma (cam 50% pentru, 50% impotriva), iar, si aici e surpriza cea mare, particul PDL-Basescu a votata 100% pentru aceasta lege. Deci PDL, care nu trece nici strada pe trecerea de pietoni fara sa ii ceara voie taticului Basescu, a votat in masa pentru aceasta lege. Iar Basescu, presedintele neoficial al PDL, nu o promulga. Legea, intr-adevar, contine hibe mari, explicatiile juridice din comunicatul de nepromulgare al Presedintiei sunt in parte pertidente (mai putin partea de vendeta anti-comunista). Pe familia mea, chiar ne avantajeaza nepromulgarea ei, si revizuirea ei (insa aceasta revizurie nu stiu daca va mai avea loc, si asta nu ne avantajeaza). Deci, doua posibilitati:
1) Basescu nu avea habar ca legea asta se vota in Parlament, si PDL a votat de capul lui, fara sfat de la Basescu. Apoi, o data ce i-a picat legea sub mana, Basescu se sesizeaza ca are hibe, si nu o promulga. Pai atunci Basescu e un presedinte de doi lei, care remediaza o greseala ce nu trebuia sa se produca. El avea obligatia fata de poporul roman de a sti ca legea se discuta in Parlament, si daca era cu hibe atunci ordona PDL-ului sa nu o voteze de atunci. Nu sa o lase sa fie votata, si sa apara el de-abia dupa aia din postura de mare salvator nepromulgator al neamului.
2) Basescu a stiut de Lege, insa i-a lasat chiar si pe PDL sa se friga (lui nu ii pasa atat de PDL, cat de imaginea lui). Si a aparut in fata natiunii ca marele corector, cel care mai da un bobarnac unui Parlament ce face legi proaste. Asta deoarece marea masa a romanilor nu cunosc informatia ca PDL a votat 100% pentru legea nepromulgata de Basescu. Prea putini stiu asta, eu spre exemplu stiu ca sunt interesat direct de problema, si merg la reuniurile Asociatiei pe Legea 112. Insa pun pariu ca majoritatea cititorilor nu cunosc aceste detalii. Basescu joaca doar pe imagine, precum bufonul Bush, problemele reale ale Romaniei mai la coada.
Ce se va intampla acum cu legea noua pentru casele nationalizate? Parlamentul actual isi termina mandatul in Noiembrie, deci eu cred ca legea nu va fi votata pana atunci. Trebuie refacuta la comisia juridica a Parlamentului, chestie care poate lua luni. Apoi PSD si PC nu mai au interesul electoral sa insiste pe legea asta, ca o data nepromulgata ar fi scandal sa o treaca ei, se sesizeaza majoritatea romanilor (care nu inteleg problema multi) si tot Basescu iese castigator. Asa ca PSD si PC o s-o lase mai moale, iar nou Parlament, daca o sa fie PDL 40% si PNG cu PRM vreo 10% (niste nepriceputi), iar o sa ingroape de tot legea.
Asta e, se pare ca acolo la doi metri sub pamant, tatal meu va mai primi compania catorva sacrificati pe altarul asta al vendetei post-comuniste. Frumoasa si eterna Romanie.
Acum lucrurile sunt foarte clare, domnule Dumitriu, faceți parte dintre profitorii regimului Iliescu, ai odioasei legi 112.
Nu știu dacă e adevărat ce scrieți că ați avut proprietăți imobiliare confiscate în perioada regimului comunist, dar faptul că ați profitat de această lege anulrază toate această potențială aură morală și vă include fără putință de tăgadă într-una dintre cele mai mizerabile categorii ale regimului post-comunist: chiriașii cumpărători ai imobilelor tâlhărite de stat – comunist și post-comunist.
Cu alte cuvinte, dumneavoastră ați cumpărat pe spinarea contribuabilului un imobil pe care statul nu avea dreptul să-l vândă.
Nu mai dezinformați lumea, Republica Cehă și Germania au aplicat metoda restituirii în natură și nu mai repetați ad nauseam povestea cu tatăl ucis de regimul Iliescu ca să stârniți simpatie, nu meritați decât dispreț.
Acum se explică toate ideile dumneavoastră național-comuniste și îmi dau seama ce mult semănați cu fostul șef de ICRAL, Eugen Pleșea, liderul dumneavoastră de asociație a chiriașilor.
Acum îmi dau seama de ce această ură împotriva occidentului care v-a plătit studiile, simpatia pentru legionari, antisemitismul, xenofobia și toate ideile combătute de revista ACUM.
Vă promit domnule Dumitriu că voi combate cu o vigoare și mai mare aceste dezgustătoare vederi pe care îndrăzniți să le faceți publice cu un cinism ne-egalat de ceilalți extremiști care mai postează pe acest sit.
Domnule Clej, este probabil ultima oara cand va raspund, deoarece nu agreez acuzele dumneavoastra aruncate in toate directiile. Saptamana trecuta, am muncit o ora sa scriu un ecou despre Portugalia (unde am locuit ceva vreme, si am vrut sa aduc niste observatii de la fata locului), ecou pe care mi l-ati ciuntit 75%. Vedeti ca ciuntitul asta nu este o apucatura demna de un jurnalist cum va pretindeti. Daca taiati un ecou, logic ar fi sa aveti permisiunea autorului ecoului, ca dupa aia cine garanteaza ca taind nu denaturati ecoul.
O singura corectura demna de cascadorii rasului: Dl Eugen Plesa, de care vorbiti, vedeti ca este mort deja, de ceva vreme. Nici la informatia asta nu am sursa exacta sa va indic, va las distractia sa verificati dvs daca informatia e adevarata sau nu. Oricum, macar atat ar fi trebuit sa stiti ca Plesa e mort deja, daca scrieti un articol care se vrea de cunoscator in problema caselor nationalizate.
Apoi, eu nici nu am fost membru in asociatia veche, a chiriasilor, cea condusa de dl Plesa. Noua asociatie, la care merg eu, este Asociatia Proprietarilor pe Legea 112, nu a chiriasilor. Asa se numeste asociatia.
Domnule Dumitriu,
Când o să ajungeți dumenavoastră editor de gazetă, atunci veți putea face ce doriți, inclusiv să ciuntiți mesajele kilometrice ale indivizilor care bat câmpii, scriu minciuni, neagă Holocaustul, fac propagandă legionară, xenofobă, înjură Occidentul deși au studiat pe banii contribuabililor occidentali și fac apologia furtului comunist.
Ca să fiu sincer nu știam că Pleșea a murit, dar asta nu schimbă cu nimic datele problemei, sunteți la fel de mizerabil ca el, un profitor al Legii 112, legea de confirmare a jafului comunist de către un fost comunist Ion Iliescu.
Dumneavoastră nu sunteți proprietar, sunteți un profitor pe seama contribuabilului a unei proprietăți tâlhărite pe care statul n-avea dreptul să v-o vândă (ceea ce a recunoscut implicit Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin deciziile sale).
Hotărârea Raicu împotriva României
La data de 19 octombrie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat o hotărâre de condamnare în cauza Raicu Alexandrina împotriva României, constatând încălcarea articolului 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează respectarea dreptului de proprietate. Citat CEDO:
„CURTEA AMINTESTE CA A STATUAT CA DIMINUAREA VECHILOR ATINGERI NU TREBUIE SA CREEZE NOI PREJUDICII DISPROPORTIONATE. IN ACEST SENS, LEGISLATIA AR TREBUI SA PERMITA SA SE IA IN CONSIDERARE CIRCUSTANTELE SPECIALE ALE FIECAREI SPETE, ASTFEL INCAT PERSOANELE CARE SI-AU DOBANDIT BUNURILE CU BUNA CREDINTA SA NU FIE ADUSE IN SITUATIA DE A SUPORTA RESPONSABILITATEA STATULUI CARE A CONFISCAT IN TRECUT ACESTE BUNURI”.
PS: Eu nu v-am facut „mizerabil” si alte cate epitete ati folosit la adresa mea. Se pare ca va place sa insultati in permanenta. Adio.
Exact, domnule Dumitriu, cu BUNĂ CREDINȚĂ. Aceste imobile au fost cumpărate TOATE CU REA CREDINȚĂ, inclusiv de dumneavoastră, pentru că știați că este un imobil tâlhărit, pe care statul nu avea dreptul să-l vândă, că doar nu era un ceas sau o bicicletă ca să nu se știe că era de furat. Numai dezbaterea publică din jurul legii 112, inclusiv decizia Curții Constituționale în legătură cu termenul de „cu sau fără titlu” (vă aduceți aminte, prietenii dvs de la PDSR-PUNR-PRM-PSM-PDAR au încercat să tâlhărească până și imobilele luate fără niciun act?) era un avertisment, deci știați că bunurile erau rezultatul unui jaf, mai ales că pretindeți că aveți un caz similar în familie. Dar la dumneavoastră nu se aplică „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”.
Vă doresc din tot sufletul să fiți dat în judecat să și să pierdeți imobilul tâlhărit, pe care l-ați dobândit profitând prin rea credință de o lege abuzivă.
Vă doresc să vă primiți pedeapsa pentru imoralitatea cruntă de care ați dat dovadă făcând pe lupul moralist, criticându-l pe Iliescu căruia ar trebui să-i fiți recunoscător.
Ce mă revoltă este tupeul de care dați dovadă, după ce ați fost subvenționat de contribuabilii din România și UE.
V-ați supărat acum câtva timp când Ștefan v-a ironizat, menționând un banc cu Bulă. Ar trebui să fiți flatat că un individ ca dumneavoastră e comparat cu un personaj simpatic precum Bulă…
Nu inteleg de ce sunt amintiti americanii de doua ori in ecoul Domnului Dumitriu. Se vede treaba ca in ultimii ani exista o directie antiamericana in Mass media romaneasca.
Nu stiu cine o stipuleaza, cine o alimenteaza. V-as intreba… Ati vizitat vreodata SUA ? Cat cunoasteti din aceasta lume? probabil ati ramas cu informatiile ingurgitate la orele de invatatmant politic gen Pravda/Scanteia.
Nu sunt un admirator al lui Bush si nici nu subscriu 100% cu tot ce se intampla, dar aceasta nu ma impiedica sa accept si sa apar tara care imi ofera un adapost, un job si o paine mai buna.
Lumea din Europa(si in special din Romania) s-a obisnuit sa injure americanii. Americanii au comis si ei crime-asa cum afirmati cu mare ura la adresa lor, dar au facut si mult bine. De ce toata lumea se inghesuie sa ajunga in SUA ?
Daca e asa bine in tarile lor de origine sa nu mai vina.
Daca vreti, am sa va dau o lista si informatii detailate si concrete legate de viata grea de criza pe care o duc eu, un biet imigrant roman.
Este criza si recesiune! A mai fost perioada depresiei (daca vreti va explic ce inseamna aceasta in istoria Americii) si americanii s-au ridicat.
Multa lume se busculeaza impotriva Americii si uita de faradelegile rusilor. Este mai multa campanie anti-americana decat anti-ruseasca. pentru mine rusa si sovietica fiinteaza in aceeasi directie expansionista.
Din cauza americanilor a pierdut Romania teritoriile ? Sunt un tip ce nu privesc mereu in urma si caut sa ma edific si sa gasesc solutii pt viitor.
Sunt un biet muritor in SUA si nu un milionar, lucrez din greu si sunt mandru de ceea ce obtin in mod onest.
Cu toata criza si negreala pe care o zugraviti DVS in SUA sa stiti ca viata mea dpdv financiar ramane la un nivel de trai decent.
Nu mi place sa etalez niciodata cat si ce intreprind aici dpdv material intrucat ma gandesc cu tristete la cei ce trudesc din greu in satele defavorizate, la batranii amarati si pensionari.
Ma iau la intrecere(sa folosesc un termen consacrat in epoca socialista) cu cei de aici din SUA.
Eu va propun sa incercati sa ameliorati sistemul din tara prin a fi mai bun, mai eficace in conjunctura de acolo. Daca nu reusiti nu e corect sa blamati mereu America.
Nu America l-a numit pe Iliescu, nu e responsabila de toate neajunsurile din tara. Va sugerez o lectura din Zinoviev, cred ca aveti nevoie de o cura de dezintoxicare ideologica.
Cat despre credinta si despre crestinism as vrea sa spun un mic lucru. Spre deosebire de religiile altor popoare, ortodoxia ruso-balcanica a cam obligat poporul la smerenie si la stare de cumintenie.
Imi amintesc preoti jecmanind bietii tarani, in loc sa le fie sprijin spiritual si material. Daca tot e sa vorbim despre bunici am sa va relatez ca un preot de tara la inmormantarea bunicii mele in 1994 nu accepta sa se aseze la masa de pomana daca nu i se punea COCA COLA pe masa. A trebuit sa merg la 20 km sa-i aduc prea cucernicului parinte Coca Cola.
Nu vreau sa fiu redundant al unui omagiu adus Domnului Petru Clej. Domnia Sa are experienta si puncte de vedere inmagazinate in ani de munca la BBC. Nu este traseist si nu scrie pe simbrie. Ceea ce da farmec lumii culturale este diversitatea de idei si de opinii in limitele democratiei, nu ale urii, ale negarii unor adevaruri istorice.
Ceea ce imprima Domnul Clej este tocmai o buchetiera a multor idei, lucruri despre care multi nu vor sa scrie, le refuza.
Ce ar trebui sa facem noi cei din afara Europei?
Sa fim de acord cu anomaliile, manisfestarile rasiste din batrana Europa ?
Domnule, Predescu, imi pare rau ca va contrazic. Nu toata lumea in Romania acuza SUA. (De ce ar acuza-o?). Dar putem spune ca aproape (repet, aproape) toata lumea din tara asta a asteptat sa vina americanii. Nu va mai luati dupa cei interesati (intr-un mod sau altul) sa acuze SUA, Israel-ul, mondializarea si sa preaslaveasca Moscova si „maretele” ei realizari. Sunt puternici, pentru ca se sprijina pe o buna parte a aparatului de stat, dar sunt minoritari.
In alta ordine de idei, desi nu sunt jurist, exista citeva principii de drept (general recunoscute si respectate), care ar trebui amintite ICCJ si celor interesati: un bun furat (confiscarea, cu sau fara decizii judecatoresti sau adm., este un act samavolnic, care intruneste aspectele constitutive ale termenului juridic „furt”) nu poate fi vindut; de nimeni; orice vinzare a lui, este nula de drept; pe de alta parte, dreptul la proprietate este perpetuu (imprescriptibil); nimeni nu poate fi decazut din acest drept; el se pierde doar prin act de vinzare-cumparare intre proprietarul de drept (nu statul care a furat proprietatea) si cumparator. Din acest punct de vedere, toti cei care au cumparat bunuri furate de stat, nu sunt cumparatori „de buna credinta”. Ci complici la un furt oribil.
Statul roman, nu putea vinde chiriasilor, case furate de la proprietari. Indiferent de modul in care s-a comis raptul.
Daca partidele „rosii” vor sa-si protejeze partizanii (doar ei sunt in astfel de case), sa le faca alte locuinte in care sa fie evacuati si sa stea cu chirie la stat. Nu au voie sa se atinga de casele nationalizate. (De fapt, in astfel de case sunt liderii politici si ai serviciilor secrete de partid/stat din grupa „rosie”.)
Cinismul chiriașilor cumpărători de imobile tâlhărite (asupra cărora se transferă anatema furtului) nu cunoaște limite.
Unii spun: când am cumpărat eu imobilul (1996, 1997, 1998) nu exista notificare din partea proprietarului.
Cei care nu sunt în temă trebuie să afle că Legea 112 nu prevedea restituirea în natură proprietarului de drept decât în cazul în care acesta sau urmașii lui locuiau în acel imobil – circa 1% din cazuri – și oferea „despăgubiri” limitate la 20 de salarii anuale medii pe economie (cică statul n-avea bani de despăgubiri, dar și-a permis să vândă la prețuri deziorii unora ca Dan Dumitriu pe spinarea contribuabilului).
Cu alte cuvinte, singura metodă de recuperare era acțiunea de revendicare în justiție, care la acea dată se timbra cu 10% din valoarea comercială a imobilului (nu acea subvenționată de contribuabil la care au cumpărat profitori de-alde Dan Dumitriu) și puțini dintre proprietari își puteau permite așa ceva.
Legea a fost schimbată în 1997, când au căzut de la putere (parțial) prietenii domnului Dumitriu, cei care au adoptat infama lege 112/1995, adică Ion Iliescu și ai lui, și timbrarea pentru acest gen de acțiune a fost anulată.
Dar dacă vă imaginați ]nsă că domnul Dumitriu și tagma din care face parte pot invoca buna credință la cumpărarea imobilelor tâlhărite vă înșelați.
Sunt documentate cazuri în care proprietarul avea hotărâre definitivă și irevocabilă de recunoaștere a dreptului său de proprietatea și statul totuși a vândut imobilul chiriașului cumpărător (profitor).
Spunea un avocat din Marea Britanie că acolo agenții imobiliari sunt „the lowest form of human life”.
Pe cale de analogie aș spune că în România chiriașii cumpărători de imobile naționalizate (tâlhărite) sunt „the lowest form of human life”.
Ideile susținute de acest Dan Dumitriu reprezintă tot ceea ce este mai detestabil pentru noi de la revista ACUM (și sunt în asentimentul lui Ștefan când scriu aceste lucruri): jaf național-comunist, minciună, tupeu, nedreptate, care se adaugă peste cele devoalate de domnul Dumitriu de-a lungul nedistinsei sale cariere de cititor al acestei reviste: xenofobie, antisemitism, anti-europenism, legionarism.
Aceste idei vor fi combătute fără milă.
As vrea sa relev un aspect care mi se pare graitor pe marginea lungului si contraeficientului (sic!) proces de restituire sau despagubire ce ,,are loc” in Romania.
Folosesc un fapt care ma afecteaza personal din motive practice, nu in idea ca ar avea mai mare importanta ca altele similare.
Fiind deposedat de un apartament exact prin noiembrie 1989, cand am anuntat ca nu ma mai intorc in tara, m-am ,,grabit” (aici este de comentat pentru modul in care in Romania functioneaza pana si o masura reparatorie, imbracand tot o forma ostila la adresa solicitantului: nu depui dosarul COMPLET in termenul stabilit, relativ scurt, cateva luni, pierzi dreptul la solicitarea respectiva; de ce, cand cele 3-6 luni pentru colectarea dosarelor sunt o infinitate mica in comparatie cu timpul ocupat de procesul in sine? – vedeti mai departe).
Nu erau probleme speciale in dosarul meu, cazul fiind relativ proaspat si existand toata documentatia posibila si imposibila. Ca fapt divers, din 1989 apartamentul (4 camere, confortabil, bine plasat intr-un oras mare) fusese dat cu chirie unui, pe atunci, locotenent la pasapoarte care platea chirie echivalentul a zece oua. Ulterior, prin 1998, l-a primit in posesie si vandut imediat.
Spre norocul unora, pagubasii nu au numai un singur lucru de facut, antecamera pentru punere la zi. De multe ori se afla la mare distanta sau sunt impovarati de varsta. Asteptand ,,linistit” si oarecum increzator, am constatat ca anii se facusera 2006 si nimic nu se intmpla. In momentul acela nici nu intelesesem cum e configurat procesul, cu cele trei ,,statii”, la primarie/prefectura (care de fapt numai triaza si fac o verificare grosiera), apoi ANRP (diverse etape) si despagubirea in sine.
Aflandu-ma pe acolo am putut veni personal la biroul de la primarie unde pana la urma am fost primit de un functionar scarbit si cam contrariat de prezenta mea. Comitand gestul de a spune ca sunt insotit de o jurista (nu era nici macar o amenintare ci o incurajare ca nu va trebui sa piarda mult timp cu mine), care imediat a facut precizarea ca suntem pentru ,,Legea XXL” am primit replica pe care nu o voi uita niciodata ,,Aici (la biroul nostru) legea o facem NOI!”. Nu am primit nici o explicatie asupra intarzierii si nici nu am cerut, ca sa nu ,,ingreunez” procesul. Am mai depus, de forma, ca sa mai dau un impuls, o anexa, cerere de recalculare a valorii apartamentului. Primita in scarba si fara nici un fel de concluzii sau promisiuni.
Epilogul este interesant. Dosarul a pornit de acolo spre ANRP in aprilie 2008! Punere la punct a unui solicitant impertinent? E ca si cum te-ai inscrie la examenul de admitere la o facultate pentru sesiunea din 2009 iar aprobarea de a sustine probele este pentru anul 2016.
Un ultim comentariu. Nu stiu daca sunt multe tari in care o lege, analizata etc trebuie sa fie urmata de ,,instructiuni metodologice” (a caror emitere poate sa ia si cate 4 ani – vezi legea obligabilitatii asigurarilor pentru imobile, data la inundatiile precedenta dar impotenta in lipsa instructiunilor).
Dupa mine, nevoia instructiunilor releva realitatea unei administratie incompetente, rauvoitoare si lase. Metodologia ar trebui sa faca parte din competenta functionarilor fara sa necesite alte instructiuni in plus.
Imi cer scuze pentru o omisiune: am depus dosarul pentru despagubire in 2001 la comisia de pe langa primaria municipiului.
Domnule George P., spuneți că scursura care a stat chiriaș în apartamentului dumneavoastră l-a vândut imediat după preluarea în posesie în 1998.
Scuzați-mi naivitatea, dar legea 112 interzice înstrăinarea acestor imobile timp de 10 ani de la „cumpărare”.
Cum a procedat scursura respectivă?
De acord, este o intrebare fireasca. Am omis unele aspecte pentru simplificare in timp ce alte aspecte nu am ajuns nici pana acum sa le inteleg.
In perioada ante-2001 am fost in instanta de prin 1993 pana prin 1997 cand am pierdut cauza. Am pierdut si ocazia sa fac recurs la CEDO, pe motivul zapacelii si stresului (si acolo este un termen relativ scurt de depunere a plangerii).
Nu cunosc detaliile tehnice prin care chiriasul a fost improprietarit si apoi a putut sa si vanda. In parte si din cauza lipsei de deschidere a autoritatilor din acel municipiu – Pitesti (nu e un secret) – fapt care face ca in practica este foarte greu sa obtii informatii.
Chiar daca am fost constient tot timpul de mecansimele legate de acordarea despagubirilor (nu sunt ,,analfabet juridic” ci doar obisnuit sa traiesc infinit mai simplu in relatia cu Autoritatile), distanta si conditiile locale m-au impiedicat sa actionez eficient.
Oare cati au putut sa o faca?
V-aș invita să comparați cele două cazuri – George P. și Dan Dumitriu și să vedeți ilustrarea practică a ceea ce scriam în articol.
In comentariul meu am vrut doar sa dezvalui niste mecanisme sau practici care in genral sunt folosite pentru a dezavantaja un solicitant.
In realatia cu solicitantii, autoritatile au printre altele avantajul luptei pe teren propriu, fortificat. Pentru solicitant aceasta inseamna ca trebuie, dupa principiile bine-cunoscute ale strategiei, sa puna in joc resurse (timp, bani, moral
ridicat, capacitatea de a te instrui sau face apel la experti etc) de 3-4 ori mai multe, lucru de multe ori imposibil.
Autoritatile in schimb au la dispozitie practic resurse nelimitate in a stavili si controla pana la anihilare insistenta solicitantilor „nedoriti”.
In plus, cea mai practicata metoda, a cunctatiei – taraganarii – este si cea mai ieftina, accesibila si eficienta. Toate acestea nu sunt la indemana solicitantului.
O cauza a insucceselor unor pagubiti, chiar in situatii in care altii au avut castig de cauza este nu lipsa simtului juridic (oare trebuie sa ai neaparat asa ceva ca simplu cetatean? Raspuns afirmativ in societatile autoritare):
La inceputuri, dupa ’89, s-au castigat ani buni de taraganare prin emiterea unor promisiuni linistitoare fara acoperire. Zvonuri de genul „mai asteptati putin, tocmai se discuta o lege care urmeaza…etc”.
Cu foarte mare greutate si intarziere, asa ceva a ajuns sa nu mai fie crezut decat de marii naivi sau rauvoitori. Acei ani castigati s-au folosit pentru consolidarea pozitiilor, dupa care calile de atac au devenit mult mai putine.
Perceptia mea ca dupa aderare s-a produs din nou o relaxare a atitudinii autoritatilor fata de cetatean in general, manifestata prin inasprirea atitudinii unor autoritati sau actori erijati, dupa traditie, in autoritati (de exemplu furnizorii de utilitati adevarati vectori ai tracasarii clientului).
Un alt aspect bizar. Odata ajuns dosarul la ANRP, un algoritm de calculator (cat exces de corectitudine!! cand se putea folosi o lista de asteptare facuta publica on-line) alege „la intamplare” un dosar. Fiind vreo 30000 de cereri si prelucrandu-se cel mult 600 pe an (daca nu ma insel) probabilitatea matematica de a fi ales e relativ mica.
Totusi, in mod suspect au iesit la sorti foarte repede dosarele unor VIP-uri ale pagubasilor, ei in sine personaje foarte onorabile. Dar cum se explica statistic suprareprezentarea acestora?
Un gust amar il lasa si faptul ce ele s-au desolidarizad de masa celorlalti, acceptand „cadoul” cand ar fi putut sa se fi folosit de influenta lor publica pentru a face viata mai usoara pentru toti ceilalti.
Si nu in ultimul rand, in cazul unor despagubiti alesi ca „eligibili” prin nu stiu ce criterii obscure, acestia sunt contactati de un personaj care se ofera sa le rezolve plata despagubirilor in numai cateva saptamani contra unui comision de 50% din valoare de primit.
Va rog sa ma scuzati pentru postarea asta, dar sunt nesigur. La TVR1, emisiunea „Jurnal” din 06 aug. a.c., un cetatean a „recitat” pe post, o declaratie. (A cui?) Se preciza ca statul roman ar fi platit (se preciza ca exista acorduri bancare in acest sens) pentru casele nationalizate.
Din cite stiu eu, nationalizarea (in Romania) a fost facuta fara despagubiri. Deci, si casele „nationalizate” au avut acelasi regim juridic. Daca s-a platit ceva, cuiva, trebuia precizat. Casele confiscate fara acte, evident ca nu au beneficiat de nimic. Dar nu despre ele era vorba.
Ceea ce ma mira este mobilul unui astfel de anunt/declaratie. Politicienii stiu foarte bine despre ce este vorba. Cei implicati, idem. Jurnalistii, oamenii in virsta (cei care au trait in comunism) idem. Atunci? Cui ii este destinat? Pe cine incearca sa „lamureasca”, fara dovezile necesare?
Ce parere are conducerea TVR1? Dar CNA?
Sunt si eu curios: cui, cind, cit si cum a platit statul roman pentru casele nationalizate, pe care acum le revendica urmasii celor aruncati pe drumuri?
De ce politicienii rosii au acordat unei firme din Suedia 200 milioane USD pentru o datorie istorica (care in timpul lui Ceausescu fusese negociata la 6 milioane USD), dar refuza sa retrocegeze celor in drept, casele luate cu forta, fara nici o despagubire? Ce se ascunde in spatele acestui act?
Da, aveti dreptate.
Ar trebui discutat si de afirmatia aceluiasi Iliescu, ca statul (Constitutia) din anii ’90 nu apara proprietatea ci „dreptul la proprietate”.
In general, cred ca ceva nu e in regula. Vine un tip sau altul, care ocupa functii de stat. Sau un procuror/judecator care nu sunt corecti, etc. Apoi statul este dat in judecata si plateste despagubiri.
Cred ca indivizii care au gresit trebuie sa plateasca si sa fie condamnati, iar statul sa vegheze la aplicarea hotaririi si la plata despagubirii. Abia acum, daca nu aplica deciziile curtilor internationale, statul sa fie tras la raspundere.
Aceasta raspundere impersonala „statul” duce la aparitia abuzurilor in practica. Si nu se va rezova problema si abuzurile comunistilor si neocomunistilor din Romania, atita timp cit nu vor raspunde personal.
Ca o curiozitate, citi judecatori ale caror decizii au fost infirmate de curtile internationale, au fost destituiti? De fapt, ar trebui sa fie dati afara din magistratura.
Nu mai vorbim de raportul politica/justitie, care a ramas acelasi. Oamenii politici ordona (sau sugereaza, mai nou), judecatorii „executa” fara cricnire ordinele. Oricit de mirsave ar fi. Te si intrebi daca avem judecatori sau marionete la ordinul partidelor( a se citi „Partidului”) si serviciilor secrete.
Domnule Clej,
Legat de problemele proprietatii observ ca nimeni nu urmareste ce se intimpla la ANRP condus de uluitoarea (prin nume) Doamna Ingrid Zaarour. Ca sa te lamuresti cam cit este de serioasa institutia respectiva vizitarea site-ului ar fi suficienta.
Dar, voi expune si cazul mamei mele ce poate fi contrapus cu folos celebrilor urmasi ai lui Malaxa si Auschnit. Pe scurt: farmacia bunicului meu din Marasesti fiind demolata si „centrul” orasului construit deasupra am optat de la bun inceput pentru restituirea valorica si nu in natura. Timp de patru ani primaria Marasesti a pritocit actele depuse mai cerind ba una ba alta (guvernarea Nastase, deh!). Am inaintat chiar si un studiu de evaluare care n-a costat putin. Vine Napoleon-Tariceanu cu avint tineresc si creaza ANRP „in subordinea directa a cancelariei primului-ministru”. Suna impresionant ! Toate dosarele se aduna acolo, inclusiv al meu (6706/CC), urmind ca o hoarda de evaluatori sa refaca toata munca „dupa criterii europene” (studiul meu bine platit devenise caduc). De atuncea astept. Iata ultima mea sesizare din 04.03.2008:
„Domnilor,
Conform scrisorii Dvs. 706727/30.03.2007 „…dintr-un anumit judeţ dosarele care vor parcurge procedura de evaluare vor fi proporţionale cu numărul dosarelor soluţionate prin restituirea în echivalent la nivelul întregii ţări”.
Tot conform unui document emis de instituţia Dvs., respectiv „Lista dosarelor selectate în mod aleatoriu la şedinţa C.C.S.D.” rezultă că, din judeţul Vrancea, în 2006 au fost selectate 30 de dosare, iar în 2007 1 (una bucată). Să înţeleg că în anul care a trecut aţi selectat, la nivelul întregii ţări, de treizeci de ori mai puţine dosare ? Este aceasta „… o măsură fermă, … pentru îmbunătăţirea procesului de restituire şi pentru urgentarea ritmului de soluţionare a cererilor depuse de foştii proprietari”?
Poate că la Comisia Europeană o astfel de frazeologie comunistă are trecere, nu şi la cetăţenii români avizaţi. Aştept un răspuns pertinent, altfel mă văd obligată ca prin următoarea mea scrisoare să declanşez procedura de contencios administrativ.”
Pina acum nu am declansat nimic speriat de distanta, calitatea avocatilor si a justitiei in general.
Sper ca acest caz oarecum exemplar sa fie util cititorilor si, mai ales, sa intreprindeti o mica ancheta aupra cuibului de lepre de la ANPR care infuleca banii nostri cu nerusinarea specifica administratiei comuniste. Nu uitati vizitarea site-ului.
Cine a trebuit sa-si cumpere casa in 1978,pe L10/2000, pe L112/1995 etc si-au cumparat-o oricum , au pierdut-o ,o pierd in continuare cei saraci, fara relatii si protectie; este fals pusa problema.Adevaratii proprietari au murit de mult.Pe unii mostenitori s-ar fi rasucit in mormant sa le lase averile.Pierd acum obiectul castigurilor fabuloase unii avocati corupti,unii judecatori si alti imbogatiti ai revolutiei care au bani foarte multi si nu mai sunt atat de multe casa pe care sa le obtina pt.ei.Sunt multe mizerii care au sacrificat si sacrifica mii de vieti de oameni chiar daca nu-i omoara pe loc .Mai rau ca la Auschwitz.