ACUM.TV

Din criminal în terapeut new-age: Radovan Karadzici

O bună parte a sârbilor, atât din Serbia cât şi din Bosnia, continuă să-l ţină de erou, ceilalţi ex-iugoslavi îl detestă, lumea occidentală reclamă o sancţiune exemplară, pildă pentru toţi paranoicii atinşi de morbul naţionalist al epurării etnice de tristă aducere aminte.

Culpabilitatea lui Radovan Karadzici nu mai are nevoie de probe în faţa justiţiei imanente, în schimb, cea omenească le exige. Numărul uluitor al victimelor şi furia sălbateca a hoardelor fanatice ale genocidului, ar fi suficientă pentru o condamnare definitivă şi irevocabilă. Societatea civilizată impune însă ceremonialul bine cunoscut – uneori tărăgănit ani de zile – al judecăţii procedurale contradictorii, cu procurori şi avocaţi, cu juraţi şi martori, cu judecători imparţiali dar, mai cu seamă, cu cheltuieli fabuloase din punga contribuabililor.

Incognito

Prezentarea lui Slobodan Milosevici la Tribunalul penal internaţional de la Haga, la început de secol, a produs confruntarea a două percepţii opuse privind necesitatea acestei jurisdicţii.

Pe de-o parte, susţinătorii lui Milosevici şi o mare majoritate opiniei publice sârbe, au denunţat caracterul ilegal şi parţial al TPI-ului, care a refuzat să examineze „crimele” OTAN-ului în rândurile populaţiei civile Sârbe, sau să justifice intervenţia marilor puteri în Balcani, soldată cu dislocarea sângeroasă a Iugoslaviei.

Pe de alta, Occidentul şi populaţiile regiunilor afectate direct de crimele sârbilor, au salutat procesul, comparând TPI-ul cu un instrument de înaltă justiţie şi de reconciliere.

După căderea lui Slobodan Milosevici, Ratko Mladic, executantul atrocităţilor de la Sebreniţa, condamnat în lipsă, s-a pierdut prin mulţime, protejat de fraţii de arme, iar Radovan Karadzici, şeful şi instigatorul sârbilor bosniaci, uzurpând identitatea unui cetăţean oarecare, a devenit Drăgan Dabic, expert în medicina paralelă şi animator al unor cercuri de acest gen.

Deghizat în guru cu frica-n Dumnezeu, pupând Cartea Sfântă din mâinile popilor ortodocşi, s-a jucat de-a v-aţi ascunselea cu cei ce se făceau că-l caută, mai mult de 12 ani, până când Tribunalul penal internaţional de la Haga a zis „basta!”. Astfel, ca prin miracol, poliţia secretă sârbă, sprijinită de consilieri streini, l-a scos pe Radovan din pălărie în aplauzele mulţimilor care n-aşteptau decât vindicta.

Fără îndoială, fuga lui timp de aproape 13 ani, a trebuit să coste destul de scump, dar „patrioţii” sârbi şi bosniacii ortodocşi, Biserica ortodoxă şi toţi apărătorii proiectului politic de purificare etnică, au făcut faţă, nutrind speranţa unui Stat sârb în Bosnia-Herţegovina.

Toţi aceşti susţinători ai fugitivului, care l-au apărat şi ajutat, vor trebui să se explice în faţa justiţiei internaţionale. Complicitatea lor, le-ar putea deveni extrem de prejudiciabilă raportată la uciderea celor 8000 de bosniaci de obedienţă musulmană.

Campania de teroare şi demoralizare, pe criterii religioase şi etnice, inspirată şi dirijată de Karadzici, ar justifica, dacă nu pedeapsa capitală, cel puţin o perpetuitate incompresibilă.

Complicitate

Putem vorbi însă şi de o altă formă de complicitate, aceea la nivel internaţional. Printre soldaţii de la EUFOR, forţele de poliţie internaţionale, care se găseau pe teritoriul ex-Iugoslav, dispunând fiecare de un mandat de arestare destunat criminalilor de război, nimeni n-a fost capabil, timp de 13 ani, să pună mâna pe Karadzici. Se mai ştie şi că în a doua jumătate a anului 1990, trupele NATO şi mai ales soldaţii francezi, au avut posibilitatea, fizică şi tehnică, să-l aresteze, dar n-au îndrăznit fiindcă n-au primit ordinul…

Purtătoarea de cuvânt al procurorului general de la TPI pentru ex-Iugoslavia, Florence Hartmann, a declarat că ar fi existat voinţa părţii Americane de a nu-l aresta pe mister Karadzici.

Cine ar fi vrut arestarea şi cine n-ar fi vrut-o, rămâne o întrebare complexă şi misterioasă. Probabil una din principalele probleme de multiplicitate a centrelor de decizie. Cu un pic de şansă, procesul va elucida şi acest mister.

Pentru moment, avocatul lui Radovan Karadzici intenţionează să se opună prin toate mijloacele la transferul acuzatului la Haga, cerând desfăşurarea procesului la Belgrad, aşa cum crede el că s-ar cuveni. Evident, înaintea unei astfel de ipoteze, ne-am putea întreba dacă un Tribunal de această anvergură şi-ar mai găsi raţiunea de a exista, chiar temporar ?

Probabil că, pe timp ce trece, responsabilii TPI-ului vor căuta să ţină cont mai mult de configuraţiile regionale în anunţurile lor de inculpare şi de presiunile exercitate asupra autorităţilor locale.

N-aş vrea să deplasez problema dar, dacă memoria îmi este fidelă, îmi amintesc că în timpul procesului lui Milosevici s-au operat o serie de arestări printre albanezii din Kosovo, suspectaţi de crime de război, ca să aflu mai târziu de acordarea unor amnistieri, cel puţin surprinzătoare, sau de clasarea anumitor dosare.

Nu-mi pot imagina ca plauzibile, denunţările lui Milosevici, precum că TPI-ul ar fi dependent de Statele care-l finanţează şi c-ar exista „două greutăţi şi două măsuri” în stabilirea verdictelor.

Acum câteva luni, arestarea lui Karadzici şi Mladici nu figura ca o condiţie sie qua non în vederea integrării Serbiei în UE, cu excepţie Olandei şi a Belgiei care pretindea interpelarea celor doi pentru a continua procesul de integrare. În momentul de faţă Europa a schimbat de discurs, susţinând că înglobarea unei ţări protectoare a criminalilor de război nu şi-ar fi găsit niciodată justificarea.

Acest articol a fost publicat duminică, 27 iulie 2008 la rubrica Editorial.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.