Cu greu o sa ma convinga vreodata cineva ca indrazneala de a iesi macar si cu o propunere sfioasa de reflectie in fata publicului, nu presupune o oarecare doza de aroganta. Venim aici ca pe o scena si va spunem o multime de lucruri, adesea cu entuziasmul actorului care declama un fragment dintr-o piesa preferata. Pentru o secunda avem iluzia ca STIM si impartasim din stiinta noastra si altora. Lumea ne citeste. Ne da note. Sunt bune si notele mai mici, pentru ca inseamna ca am fost cititi. Note mici? Nu doar am fost cititi, ci am fost chiar urati de catre cineva ale carui puncte de vedere difera… si uite… s-a razbunat pe noi dandu-ne o nota mica, fara sa ne atinga de fapt cu nimic (totul s-a petrecut intre neuronii din creierul acelei persoane).
Am vazut destule cupluri in care raspunderile sunt impartite armonios si echitabil. Ea se ocupa de lucrurile mici, pe masura ei. El se ocupa de lucrurile mari, pe masura Lui. Ea hraneste copilul, matura, gateste, sterge praful prin casa, face cumparaturi la piata si altele asemenea chestiuni minore. El se ocupa cu Presedintele, NATO, cursul Euro, calificarea la Europene, topul personalitatilor, situatia bursiera.
Ca jurnalist amator esti cumva prins intre aceste doua tipuri de limitari: despre ce sa scrii, fara sa devii ridicol de patetic abordand o tema la care nu te pricepi de loc sau in legatura cu care nu esti destul de informat si – din nou – despre ce sa scrii, pastrand un simt al proportiilor destul de general ca sa intereseze cat mai multa lume si destul de restrans ca insasi demersul de a scrie sa adauge o cat de mica valoare.
Asa ajunge omul sa scrie, precum in poveste fata pescarului s-a dus pe inserat la imparatul care era curios sa cunoasca o fiinta atat de inteleapta, infasurata intr-o plasa trasa de un magar. Carevasazica respectand conditiile puse de individul care se credea neinchipuit de destept: „nici ziua nici noaptea, nici imbracata nici dezbracata, nici calare nici pe jos”. Incat bietul cititor, dupa ce a parcurs ceea ce pare a fi mai mult de jumatate din editorialul din aceasta saptamana ajunge sa se intrebe: dar ce vrea Stefan Maier asta, la urma urmelor, ca pana acum n-a spus nimic (desi intr-un mod antrenant, la o adica).
Ei bine, iar n-am avut subiect de editorial si nici ceva care sa fie destul de bun si iar a trebuit sa stau noaptea sa scriu ca sa umplu acest coltisor cu ceva.
Si mi-am dat seama ca, la urma urmelor, e un subiect de reflectie in sine. Ce e oare mai bine? Sa fim in stare sa incercam sa implinim o asteptare atunci cand n-avem nici cea mai mica idee – si uneori nici chef – cum vom reusi sa facem fata? Sau cu candoare, sinceritate si detasare sa intoarcem spatele si sa nu ne (mai) pese? Delicata intrebare, in special pentru aceia dintre noi care prin natura lor comportamentala creaza asteptari.
Orice ghicitoare in cafea stie ca viata este o inlantuire de oportunitati reale si de promisiuni fara acoperire ce se perinda zilnic prin fata clientilor ei si este in masura sa le tulbure acestora viitorul prin coincidente sau lipsa potrivirii. Ceea ce nu ne poate lua nimeni insa, este ceea ce VREM si satisfactia de a fi luptat pentru acel lucru – fie ca-l obtinem fie ca nu.
Ziaristul nu ne va mai intimida, pentru ca vom lua randurile scrise de el la valoarea lor faptica. Imparatul nu ne va obliga sa devenim buni la orice, pentru ca la urma urmelor nu vom da doi bani pe el ca imparat. Cei care au asteptari nejustificate nu vor reusi sa ne mai determine sa fim ceea ce nu suntem, numai pentru a face pe plac imaginii pe care o au despre noi fara ca ei sa fi facut un efort real de a ne cunoaste. Ghicitoarea in cafea va ramane sa reflecteze in fumul ei de mahorca daca nu cumva e timpul sa-si caute un loc de munca.
Aici se incheie micul discurs arogant despre nimic, discurs care ignora absolut totul pe lumea asta in afara de mintea care citeste aceste randuri – cu indemnul de a privi in tine, de a intelege ceea ce VREI si de a si actiona in directia respectiva – cat mai ai timp. Ah – si sa nu uit: pe langa dorinta, incearca sa evaluezi cat mai corect si daca E VOIE si daca POTI!
Ceea ce ati scris în EDITORIAL, consider ca nu este un DISCURS AROGANT. Dimpotriva este ceva ce ati remarcat, ca de altfel în toate scrierile ce va apartin, un punct sensibil în privinta „notarilor”.
Unii autori accepta notarea, altii sunt indiferenti si nu le accepta, de multe ori cred, ca daca „nu-i place autorul”, noteaza automat cu „unu”. Notarea de la 1 – 5 sau de la 1-10, este ca si la scoala, sa zicem, când asteptam cu nerabdare sa stim cum am fost apreciati.
În aceasta publicatie virtuala, nu este vorba de o apreciere „ca la scoala”, este vorba de aprecierea unui subiect abordat, pe care fiecare individ îl scrie dupa cum crede, dar nu oricum, asa cum întelege si cum vede el o situatie, fie ea politica, culturala, sportiva, etc.
Cred ca ar fi mult mai întelept si cu rezultate pozitive, daca cei care în special sunt refractari unor scrieri, indiferent de domeniu, decât sa le noteze cu „unu”, ar fi mai inteligent si corect sa motiveze de ce „unu” si nu „2,3,4 sau chiar 5”? O parere venita din afara, fie ea negativa sau pozitiva, poate sa ajute la îmbunatatirea „subiectului”. Si la scoala, daca profesorul califica elevul cu „plus” sau „minus”, este obligat sa raspunda „de ce”, pentru ca elevul în cauza sa-si îndrepte lucrarea pe viitor.
Cred ca sunt unii cititori negativisti, ori necunoscatori ale subiectelor scrise, ori sunt orgoliosi si de ce nu chiar invidiosi – de ce EL sau EA sunt capabili sa scrie si EU nu??!! Nimeni nu-i opreste sa scrie, bineînteles sa nu scrie ceva ce ar putea „polua” sistemul optic.
Nimeni nu s-a nascut învatat, dar timpul nu este niciodata trecut si MIEUX VAUT TARD QUE JAMAIS. CINE NU ÎNAINTEAZA, STA PE LOC SI REGRESEAZA. Pentru aceasta avem la dispozitie un FORUM al RLIV, cu un colectiv editorial competent si disponibil, pentru aceasta folosim un internet, ca sa ne completam cunostintele si în final sa fim capabili sa le transmitem celor interesati si necunoscatori.
Oare?
Cam patetica si, in parte, iluzorie incercarea de motivare a absentei unei teme, a unui editorialist. Personal cred ca „intamplarea” are cu totul alte cauze, cel putin in ceea ce ma priveste. Personal am pe birou cateva articole ce le-as fi putut trimite si ieri, si alaltaieri si chiar azi, dar… Exista un DAR de care nu va sesizati, pe care, poate nu-l acceptati, sau poate nu-l constientizati. Ca sa nu lungesc vorba, pun in discutie PROBITATEA EDITORILOR acestui „ziar electronic”. Personal (si nu cred ca sunt o excepie) am dat peste redactori fara sira spinarii, sau acaparatori de imagine, sau egoisti, sau, pur si simplu, aroganti. In seifurile lor stau aruncate zeci de „trimiteri” ce au fost apriori excluse de la publicare, editorul putand ridica cate obiectii (gaselite) exista in luna si stele. Acolo trebuie cautata in primul rand cheia problemei. Urmariti drumul parcurs de interviul tradus de mine cu „omul anului 2007”, sau articolul „Padurea pietrificata”,
sau poziile „Sunt”, „Unire”, „Chemare”, etc, si va veti convinge ca nu e vorba de penurie de idei si participari, ci de disciplina interna a editorilor revistei. Am enumerat doar cateva elemente personale,dar cate oare nu vor fi in cazul atator si atator colaboratori ce s-au saturat de sicane, subterfugii, egoism, chiar ne-profesionalism, gust indoielnic, etc. Iata DE CE, personal, de la inceputul acestui an m-am hotarat sa imi reduc la maximum orientarea spre aceasta revista electronica. Cu scuzele de
rigoare, intr-un anumit loc mai persista numele unui editor pe umila mea contributie. Mai are vreun rost sa reluam problema? Nici intr-un caz!
Salut, Stefan,
bine ne-am reintalnit pe „sarma”!
Cand am refuzat sa fiu „editorialist” la RLV, stiam eu ce stiam, carevasazica…
Problema pusa de tine e interesanta si priveste nu doar pe „amatori” ci si pe „profesionisti”, am pus in ghilimele pentru ca a fi editorialist *nu e* o profesie: scrii cand ai a scrie, altfel du-te la versul lu’ Eminescu…
Pana la urma: cat putem fi de „plini” oare? In sensul de-a scrie „cu miez” pana cand amettim?
Nici macar Umberto Eco, marele Umberto, nici macar el n-a rezistat, s-a plictisit, ca nu mai avea ce scrie (saptamanal, adica, „pastile” adica), a si declarat-o intr-un „pliculetz”. Asadar, nu fi trist, Stefan, treaba cu scrisu’ e o treaba de inspiratieune: daca nu e, nu e, nu-i nici un fel de mare branza acilea, pe cinstea mea!
Si da: tre’ scris numa’ cand chiar ai ceva de spus si *nu* cum fac adesea „scriitorii” d-acilea (si de aiurea, vezi par ezamplu chiar „Senatul Ev. Z.”, vezi „Ziua”, unde ipochimenu de kakademician turnator ishi varsa ineptziile
zilnic s.a.m.d.)
De ce oare acesti insi n-au pic de shtaif, de mandrie a lucrului bine scris? Pai, pentru ca li se plateshte! Asadar, daca scriu pa gratis, daca tot nu m-aleg cu nimic „material”, fie macar sa fiu macar multzumit de ce-am scris – asta-i avantajul *enorm* al amatorului.
Si-ashadar: va propun sa scritzi mai rar, da’ mai cu miez (adica mai cu kikirez).
Si va spui la revedere, toate cele bune,
Nea Marin
Draga Stefan,
Intr-o reversa psihologie inteleg ca nu este vorba de aroganta , ci de bun simt si cumva autocritica lucida si directa. Scrisul nu este un act reflex a la Pavlov. Scrisul este si o scriere a inexprimabilului, ale momentelor cand suntem in diferite impasuri, fie ele si de natura inspirationala si emotionala. Nu suntem masini si in acest sens poetul in Sonetele catre Orfeu atinge momente ca si cele descrise in Editorialul tau.
Eu inteleg acest demers editorialist ca o provocare inteligenta.
Dupa cum vedeti din ecouri, fiecare cititor are alte probleme si se raporteaza la alt aspect al art. dv.
Una din problemele ziaristului este si cea a receptorului. Este deschis? Este competent?
In afara de notare si orgolii, eventual alte probleme subiective, mai este problema ‘inspiratiei’ si, mai ales, a motivatiei.
Prioritar ar fi si faimosul raport ‘profesionalism’/’amatorism’.
In fond, un frumos basm american spune ca un om de tinichea a devenit sentimental pentru ca a capatat o inima de plus, un leu….fricos a devenit curajos pentru ca a capatat o diploma de merit si o medalie iar o mogildeata, simpla sperietoare de ciori, a devenit intelept pentru ca i s-a dat o ‘minte’ de paie si o diploma care-i atesta intelepciunea.
Vrem sau nu, suntem mai formalisti -in gindire- decit ne place s-o recunoastem. Cu totii. Ceea ce ne diferentiaza cu adevarat in scris, este motivatia si talentul de a ne face intelesi (de a ne transmite mesajul).
Fara indoiala, ‘profesionistii’ adica cei ce traiesc din ziaristica si care au (uneori) si patalamale care le atesta …competentele (de parca in domeniul acesta nu ar fi suficient sa scrii, aratind tuturor ce poti si stii) nu agreeaza amatorismul si amatorii. Dar asta nu este un motiv care sa ne opreasca. In fond, ceea ce ne diferentiaza cu adevarat de ‘profesionisti’ este un…contract semnat in calitate de ziarist.(Nici macar o diploma.)
Este adevarat, uneori nu se da nimic la tipar fie din dorinta perfectiunii, fie din teama de nu gresi. La romani, aceste doua metehne sunt vechi si puternice.
In arheologia noastra, a existat un exceptional profesionist, care din teama, nu a publicat mai nimic, desi era cel mai bun arheolog din perioada interbelica. Talentul lui s-a risipit inutil.
Daca insa nu aveti nici un mesaj de transmis, daca nu luptati pentru nici o cauza si va este indiferent viitorul semenilor, atunci chiar ca nu are rost sa scrieti.
Daca inspiratia nu vine, e mai bine sa iei o pauza, decit sa dai rebuturi. Sau sa ajungi dependent de ‘surse’ de inspiratie (pliculet, sticluta).
In cazul in care aveti si talent si ce transmite dar nu publicati, sunteti vinovati de …lasitate si comoditate sau un ego hiperdezvoltat, care va face sa va considerati mult superiori celorlalti. Noi nu meritam sa fim luminati de talentul dv. care este doar pentru zei. In astfel de cazuri, cred ca e mai bine sa-l tineti petru ei.
Numai ca articolul are o mica greseala: NET-ul ne ofera sansa de a publica nu doar noua, barbatilor. Nu doar noi, amatorii plini de fumuri putem sa ne dam mari cu panseurile noastre, in ciuda profesionistilor si a mogulilor presei ce arunca tone de bani in sistem. Si doamnele, care au alte ocupatii principale, sau simple casnice, pot sa scrie. De multe ori mai bine decit noi. Asadar, aciditatea dv., antimasculina, nu cred ca-si are rostul pe NET. Aici, se indeplinesc conditiile egalitatilor reale. Si cred ca pot spune, INTERNET-ul este si suportul acestei egalitati.
Nu uitati:”Undeva, deasupra Curcubeului….”
Incerc sa raspund tuturor celor care ati avut bunavointa sa-mi scrieti, si sper ca nimeni dintre dv. nu va interpreta ca o fac „la pachet”.
Doamna Venera: V-ati convins deja cat de diferite sunt perceptiile despre ce incercam sa facem. Legat de note, incercam sa anulam periodic dreptul de a nota al persoanelor care dau note minime cu obstinatie, fara a justifica optiunea lor.
D-l Tomus: Folositi cu generozitate epitete ca „patetica”, „iluzorie”. Redactorii sunt „fara sira spinarii, acaparatori de imagine, egoisti, sau, pur si simplu, aroganti”. In „seifurile” lor – as adauga INTUNECATE – e bine? – zac operele dv. si ale altor autori de geniu, nebagate in seama…
Editorul nu se sesizeaza, nu accepta si nu constientizeaza in viziunea dv…
M-as fi asteptat din partea dv., avand in vedere ca v-am sunat personal pentru a rezolva o problema ivita din cauza unei defectiuni tehnice, sa aveti mai multa rezerva in aprecierile de acest gen, sa le mentineti in zona adevarului si sa admiteti ca toti mai scriem si prost, ceea ce vi se poate intampla si dv.
Cel putin in ceea ce ma priveste, bucuros mi-as supune scrierile unui colectiv editorial format din persoane educate, dispuse sa voluntarieze asa cum voluntariaza Dan David si altii inclusiv subsemnatul, si citim tot felul de contributii – nu toate destul de competitive pentru a fi publicate.
Nea Marin: Sesizare corecta, Mariane. Cu o mica observatie: daca si tu si altii ati accepta sa fiti editori, am avea o publicatie mai de calitate, o voce mai puternica, subiecte mai interesante. Ma stradui sa cresc aceasta „masa critica” (imi place s-o numesc uneori) picatura cu picatura, dar merge al naibii de greu. Sa fiu sanatos, dar cred ca nu vor ajunge cei zece ani pe care mi i-am propus. Dar cel putin voi fi incercat.
In final, sper ca macar scopul de a trezi interesul unei discutii sa-l fi realizat.
Florin: Ai intuit corect, e o provocare. E mai mult decat o provocare insa. Incerc sa vorbesc si despre obligatia celui care creaza asteptari, de a oferi ceva, fie ca are chef, fie ca n-are. Conotatia e mioritica, Florine. Mi se pare ca in cultura romaneasca (romaneasca si nu romana) zace virusul ascuns al unei indiferente suverane in momente critice, iar celor bolnavi de el nu le mai pasa daca au o datorie sau nu. Ecourile publice primite nu au sesizat inca acest aspect.
Mircea Munteanu: Ma bucura faptul ca ati incercat sa analizati diferitele teme de reflectie (desi cea mai importanta din punctul meu de vedere, a scapat atentiei). Pe de alta parte, ironia, corect sesizata, nu este la adresa barbatilor ci a celor ce-si dau importanta legandu-se de subiecte mai mari decat ei, in legatura cu care nu pot face nimic si pe deasupra nici nu stiu cu ce se mananca, dar vor sa lectureze altora despre ele. Am cunoscut destule urmase ale Evei care au aceasta bibilica in coc.
Nu „zac……etc.”, ci sunt pur si simplu uitate datorita unor vechi si lumesti trasaturi de caracter ultra „pozitive”. Nu „geniale”, ci simple colaborari ce se cer macar citite. Lipsa unui raspuns naste suspiciunea lipsei lecturarii, ceea ce poate determina promovarea nonvalorilor pe banda rulanta. Mii de scuze pentru parerea… contrara.
—
N. Ed. D-l Tomus, probabil nu ati citit cu atentie regulile de postare din acest portal. Faptul ca unii autori nu primesc raspunsuri la orice posteaza nu denota caracterul rau al redactorilor, cum vad ca insistati in continuare, ci faptul ca nu avem timp. Daca e ceva valoros, apare. Daca nu, nu.
Nu trebuie sa va cereti scuze pentru o parere asa-zis contrara. Parerea dv. este doar eronata, se bazeaza pe o premisa falsa. Am mai explicat acest lucru evident si nu voi da curs unei polemici pe aceasta tema.
Citind primul paragraf, ma intreb: o mica doza de aroganta sau/ si narcisism? Ne place sa fim remarcati? Apreciati? Macar bagati in seama?
Nimeni nu ne poate lua ceea ce vrem si satisfactia de a fi luptat pentru lucrul dorit, indiferent daca-l obtinem sau nu. Dar ce e pe primul plan, telul sau lupta?
Exista multumirea de a fi luptat pentru ceva anume, ceva ce iti doresti, ceva important, din punctul tau de vedere.
Exista, insa, si o placere de a lupta, care are nevoie doar de obiect.
Interesanta viziunea dv. Uneori, placerea de a lupta poate umbri scopul.
Din acest punct de vedere, Jhon Lilleburn era obsedat de scop sau de placerea de a lupta?
Perfectionistii sunt simpli dezaxati? La fel cei care lupta pentru revendicari sociale? Imi aduceti aminte de Freud si comunisti. Cine nu e de acord cu ei, ba mai mult, lupta pentru a inlatura sistemul lor valoric, este „nebun”.
Personal am un set de probleme si intrebari, pe care vreau sa le supun atentiei celor in masura sa le inteleaga. Poate gresesc eu. Dar din locul meu de „tragator”, atit am vazut din Waterloo. Cred ca este important sa relatez sau sa comentez -cit pot-, in speranta ca o alta confruntare similara viitoare (sau care deja a inceput) sa poata valorifica toate informatiile si sa nu mai faca eventuale greseli.
Cititi Plutarh, „Vieti paralele”. Analiza care m-a fascinat de cind am citit-o si care cred ca mi se potriveste, este cea care compara vietile lui Romulus si Ulise.
Traind intr-un sistem pervertit (indiferent care este acela), nu este suficient ca tu iti vezi de treaba (respectind regulile sistemului). Sistemul da navala peste tine si incearca sa-ti impuna reguli inacceptabile, prin toata sleahta de profitori ce se dezvolta sub protectia sa. Normal ca lupti sa te aperi, initial. Apoi, cind constientizezi ca orice ai face sistemul nu se lasa pina nu te „mistuie”, in folosul parazitilor, treci la lupta deschisa. Si scopul este schimbat: nu mai lupti cu un parazit sau altul, cu un abuz sau altul, cu o persoana sau alta. Lupti pentru inlaturarea sistemului care reprezinta Raul.
In cazul fericit, poti funda un nou oras, sistem,etc. De cele mai multe ori, iti ramine doar satisfactia luptei si -uneori- placerea de a vedea sistemul invins, sau macar pasi importanti facuti in aceasta directie.
Este al naibii de reconfortant sa stii ca si tu ai adus o pietricica in avalansa care a inghitit sistemul rau si pe cei care-l slujesc.
Intre noi fie vorba, niciodata nu i-am admirat pe cei gen Ulise, care cauta numai bube si julituri. Aventura pentru ei este un mod de trai. Ei nu stiu sa construiaasca, numai sa distruga. (Vezi si ironia Don Quijote, la adresa cavalerilor ratacitori.) -Faceti diferenta intre constructia benefica si constructia de tip comunist, in care nimic nu se ridica decit prin coruptie si sustinerea sistemului mafiot, pentru perpetuarea acestuia. In sistemul comunist, oamenii valorosi sunt sistematic impiedicati sa construiasca, pentru a fi acuzati ca nu sunt in stare de nimic si opozitia lor sa nu fie sustinuta de realizari practice. De la angajare pina la afaceri proprii sau acte de cultura, totul este „gripat” sistematic si constient. Construiesc doar lichelele, care ajung -mai nou- patroni de cluburi, proprietari de obiective strategice sau simpli mosieri, patroni, etc.-.
In ce ma priveste, situatia mea dovedeste perpetuarea sistemului ticalosit din Romania sub o noua masca. Din acest motiv am hotarit ca trebuie sa pornesc lupta cu sistemul. Oficial. Pentru ca sistemul lupta cu mine de cind m-am nascut. Numai ca el nu declara razboi si nu-ti dai seama decit tirziu de aceasta lupta nefireasca, a sistemului ticalosit care-si inghite fii.
***
De fapt de ce se publica cei care,”nimic au au a spune…”, sau a caror motivatie e pur materiala?Sunt buni mercenarii, dar cind ai militii motivate la fel de bine antrenate (uneori, chiar mai bine), este ridicol sa apelezi la serviciile lor.
Inteleg mesajul dvs. ca o nelamurire la adresa mea. Sper ca v-am adus precizarile necesare. Cu toata prietenia, Munteanu Mircea,Constanta.
P.S. In ce priveste dorinta de a lupta, ea este innascuta. Altfel, pleci capul in jug.
Placerea? Poate este, poate nu. Depinde. Dar neurologii moderni au reusit sa identifice (de curind) identitatea centrelor de durere si placere din creierele noastre. Interpretati cum vreti, dar tineti cont ca sunteti alcatuit la fel. Sau dv. sunteti altfel?
Mi-a placut mult articolul dumneavoastra, mi-am permis sa „copiez” antepenultimul paragraf si sa-l trimit ca citat, copiilor mei (adulti acum). Va multumesc, cu stima,
Dana Ionescu (prietena Leliei din Romania)