ACUM.TV

Responsabilitatea ar putea fi definită, într-un registru cât mai accesibil şi mai actual, ca fiind acea însuşire a omului de a se simţi răspunzător pentru actele şi vorbele sale, atât în relaţie cu sine însuşi, cât mai ales în ceea ce priveşte relaţiile şi conduita lui cu semenii săi. Această însuşire nu priveşte atât individul ca realitate biologică, cât mai ales persoana umană ca individualitate distinctă în raport cu alte individualităţi, dar şi ca promotor al vieţii sociale şi implicit al progresului istoric. În viaţa de zi cu zi a unei comunităţi se vorbeşte despre multe feluri de responsabilitate, dependent de perspectiva din care este privită această problemă, respectiv despre responsabilitatea individuală, civică, colectivă, penală, educationala, guvernamentală sau la nivel de instituţii ale statului, etc. Indiferent, însă, de perspectiva de abordare, responsabilitatea incumbă un pronunţat simţ al măsurii, conştiinţa integrităţii, coerenţei şi a rigorii interioare, dar şi consecvenţa cu sinele propriu, care să-ţi îngăduie să te menţii în limitele bunului simţ, ale demnităţii şi onoarei, fără să fii nevoit să faci compromisuri sau să-ţi neglijezi îndatoririle pe care le ai ca persoană publică sau privată. Nu este un lucru uşor să fii responsabil. Puţini din marea masă a oamenilor respectă rigorile acestui principiu de conduită elementară. Şi mai puţin sunt însă cei care au libertatea mentală şi curajul să-şi recunoască abdicarea de la normele pe care se sprijină un comportament sau o atitudine responsabilă. Iar lucrul acesta apare cel mai pregnant ilustrat de ceea ce se întâmplă în viaţa noastra politică, dar şi-n alte sectoare ale vieţii sociale, cum sunt educaţia, cultura, economia şi, de ce nu, viaţa particulară a fiecăruia.
Câţi dintre noi pot spune cu mâna pe inimă că tot ce realizează în planul gândirii, actiunii sau sentimentelor cotidiene se subsumează în totalitate unor norme de conduită general acceptate şi promovate de sistemul de valori pe care se sprijină viaţa socială. Majoritatea oamenilor se eschivează, întorc spatele, bombăne, când se aduce vorba de (i)responsabilitate. Niciodată lipsa de responsabilitate într-un domeniu sau altul, nu ne priveşte în mod direct, pentru că totdeauna iresponsabil este celălalt sau ceilalţi, aflaţi în inferioritate numerică, depăşiţi de evenimente sau absenţi în momentul respectiv. Într-un fel sau altul, fiecăruia îi place să se simtă responsabil, fără să-şi pună însă prea multe întrebări în legătură cu ce înseamnă acest lucru. Adevărul este că ne e teamă de responsabilitate, că atât cât ne stă în putinţă fugim de ea, o ocolim, trecem drumul, închidem ochii, o bagatelizăm şi doar atunci când ne ajunge cuţitul la os şi nu mai putem îndura ororile pe care le provoacă ocultarea acesteia, începem să protestăm, să ridicăm glasul, să ne cerem porţia cuvenita de responsabilitate şi să pretindem imperios a fi impusă ca normă obligatorie de conduită socială.
Pentru că nu se mai poate aşa: ocultarea responsabilitatii face din viaţa fiecăruia un calvar, iar dintr-un popor poate face o turmă obedientă de slujbaşi şi funcţionari mediocri, mânaţi cu biciul din urmă şi subjugaţi unor nevoi elementare. Ce altceva decât iresponsabilitatea a putut duce la instalarea şi dăinuirea timp de peste o jumătate de veac a comunismului ateu şi antinaţional, într-o ţară cu puternice şi adânci tradiţii religioase, culturale şi patriotice? Mai aproape de noi, acelaşi morb al lipsei de responsabilitate a transformat minţile şi sufletele unei bune părţi din societatea românească într-o bombă cu explozie întârziată, prin opţiunea acesteia pentru forme vulgare şi violente ale extremismului politic. Iar dacă este să privim în faţă clipa prezentă, sinceritatea ne obligă să facem un pas înapoi, să ne plecăm capetele cu umilinţă şi să recunoaştem că, dacă am fi într-o cât de mică măsură responsabili, neamul şi ţara ai carei locuitori suntem ar arăta cu totul altfel decât arată acum. Preferăm însă să păstrăm o cuvioasă si vinovata tăcere în această privinţă. Nu de alta, dar chiar dacă ştim prea bine că somnul raţiunii naşte monştri, pana una alta ne amagim cu gândul că până să ajungă aceştia la o deplina maturitate noi ne vom fi făcut deja veacul. Iar dacă după noi urmează potopul, prea puţin contează. Ocultarea responsabilităţii ne va fi făcut somnul mai dulce şi digestia mai bună. Cât despre ce se întâmplă în conştiinţa nocturnă a fiecăruia, ce să mai spunem?
Acolo abia dacă mai rămâne loc pentru o fărâmă de luciditate sau pentru o clipă de sinceritate care, cel puţin în ceasul al doisprăzecelea, să ne îngăduie să coborâm cu picioarele pe pământ, pentru a privi realitatea în faţă şi a chema lucrurile pe numele lor adevărat, dar şi pentru a nu ne mai amăgi cu iluzia că ceea ce contează în relaţia cu cei de lângă noi, este păstrarea aparenţelor. Este cât se poate de adevărat, însă, că investim nejustificat de mult efort pentru salvarea aparenţelor, şi mă gândesc că, dacă o fărâmă din acest travaliu l-am canaliza înspre ceea ce fiecare aşteaptă de la sine în forul său interior, viaţa personală a fiecăruia şi a societăţii în care trăim ar fi cu totul alta. Dar nu ! De ce să fim tocmai noi cei chemaţi să (ne) schimbăm obiceiurile, mentalitatea, deprinderile vicioase, renunţând la confortul şi liniştea proprie, pentru a încerca ca, acolo unde ne aflăm, să investim cu o valoare profund umană, proverbul care spune că “omul sfinţeşte locul”. Lasă să sfinţească alţii locul, să-şi rupă alţi gâtul pentru idealuri care oricum nu fac decât să ne încurce socotelile, să ne tulbure somnul şi ritmul domestic, mult prea domestic, al vieţii de zi cu zi. Pentru că, este incomparabil mai uşor să închizi ochii şi să te faci că uiţi, că nu auzi sau că nu vezi nimic din ce se întâmplă anacronic şi lipsit de sens în jur, chiar daca si pietrele de pe drum spun altceva.
Ce se întâmplă însă “în afară”, depăşeşte orice închipuire. Fuga de responsabilitate se materializează în final într-un dezastru a cărui cuprindere nu poate fi egalată decât de cinismul şi laşitatea celor care, în mod tacit, îşi dau acordul pentru a se ruina pe sine, şi a duce la prăpăd comunitatea în care trăiesc. Este suficient să te uiţi la ce se întâmplă pe scena politică a ţării, să deschizi ochii şi urechile în faţa enormităţilor care ne invadează din toate părţile, fie că eşti un simplu om de pe stradă, elev, student sau profesor, liber cugetător sau credincios practicant, un pierde vară oarecare sau stralucit academician. Din toate părţile te asaltează imaginea sordidă a spaimei şi a fricii irationale de responsabilitate. Cei aleşi să reprezinte şi să conducă destinele naţiunii şi ale instituţiilor statului se eschivează în spatele şedinţelor şi a deciziilor colective (exeptând situaţia când interesul personal le impune o oarecare discreţie in acest sens), din spusele lor nu poţi să alegi nimic care să dăinuie de pe azi pe mâine, nici vorba de pe un an pe altul, iar socoteală nu se “coboară” să dea nimănui, pentru că oricum suntem părtaşi cu toţii şi la bine (mai puţin) şi la rău (din plin). Nu contează, de exemplu, că generaţii întregi de tineri investesc efort şi bani pentru a îngroşa rândurile şomerilor, important este ca orgoliul educatorilor să fie satisfăcut, saturându-le iluziile cu profesiuni neviabile, inventate peste noapte, fără nici o preocupare pentru aplicabilitatea lor practică.
Nimic nu este mai preţios pentru cel care fuge de responsabilitate decât orgoliul şi vanităţile personale, singurele care-l orbesc îndeajuns de tare pentru a nu mai vedea şi înţelege ce se întâmplă cu adevarat în jur. Problema este, insa, că această conjuraţie a fricii si a fugii colective de responsabilitate, pe care o cultivăm nediscriminativ, se va întoarce până la urmă împotriva noastră. Şi este foarte probabil că multe din generaţiile care urmează ne vor arăta peste ani si ani cu degetul, pentru a ne face responsabili de toate neîmplinirile şi eşecurile cărora laşitatea şi lipsa noastră de verticalitate interioară le-a deschis drum liber inspre sufletele şi minţile lor atat de vulnerabile. Cu ce-o să-i mai amăgim atunci, mi-e greu să spun. Pot să spun însă cu certitudine că, acolo unde frica şi fuga de responsabilitate face casă bună cu mulţumirea de sine, cu vanităţile şi orgoliile mărunte, cu laşitatea, oportunismul şi interesul personal, nu mai este nimic bun de aşteptat, nici pentru om ca membru al corpului social, şi cu atât mai puţin pentru societate.
Ignoti nulla cupido!

Acest articol a fost publicat luni, 25 februarie 2008 la rubrica Editorial.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.