– Un raspuns Editorialului doamnei Alina MUNGIU-PIPPIDI –
Iată, am ajuns să-l citez pe Lenin, care-i fura formula din titlu lui Herzen, dacă nu cumva lui Cernîşevski, fără să-i amintească! Reacţiile politicienilor la şocul electric administrat de electorat în 25 noiembrie strălucesc prin lipsa de adecvare. Par nici măcar să nu-l fi perceput, ceea ce mă face să mă întreb dacă aceşti inşi mai au vreun fel de legătură cu realitatea din care au apărut, în care trăiesc şi pe care pretind s-o reprezinte şi modeleze. Ei se comportă de parcă totul ar fi fost în regulă şi vorbesc despre învingători, învinşi, rezultate foarte bune, rele ori normale, de parcă n-ar fi fost vorba, practic, de împărţirea a circa 5 milioane de voturi din 18 milioane posibile, în cazul europarlamentarelor, ceea ce înseamnă puţin peste 100.000 de voturi pe cap de reprezentant în PE! În situaţia unor politicieni cu un pic de scaun la cap, am fi asistat la lanţuri de demisii şi demiteri, la dezbateri furtunoase în partide, la asumarea responsabilă a acestui eşec colectiv de proporţii gigantice. Ei, bine, nu! Ei discută despre noi guverne şi alianţe – că PSD s-ar cam cere la guvernare! –, despre o nouă lege a votului uninominal, ba chiar despre alte referendumuri, neînţelegînd nimic din lecţia mai mult decît severă administrată de electoratul grevist din duminica „majorităţii tăcute”. Să scoţi poporul vinovat de neparticipare, cum procedează unii politruci, în frunte cu preşedintele dar, în mod neaşteptat, şi unii „lideri de opinie”, pe care-i credeam cu scaun la cap, e un fel de tupeu greu de înţeles. Îndeosebi în cazul d-lui Băsescu, care nu se satură de băi de mulţime şi de revendicarea de la „voinţa populară”! Or, poporul, cu vocea sa tăcută, a vorbit cum nu se poate mai limpede pe 25 noiembrie. Sau poporul e bun cînd e de acord cu tine şi nu mai este cînd îţi refuză capriciile? Într-al doisprezecelea ceas, în interviul acordat BBC, pare să-şi fi recunoscut înfrîngerea, vorbind de eşecul referendumului, dar nu pare să-i fi trecut complet boala „referendară”!
Ca soluţie tehnică, primul lucru pe care l-ar avea preşedintele de făcut ar fi să promulge în sfîrşit legea votului uninominal elaborată de Pro Democraţia şi pentru care guvernul şi-a asumat răspunderea. Cum legea n-a fost atacată în termen de trei zile în Parlament, este limpede că nu mai are nevoie decît de promulgarea prezidenţială şi de avizul Curţii Constituţionale, cerut tot de preşedinte. În loc de aceasta, cel din urmă declanşează consultări cu partidele – la care nu se prezintă nici jumătate! – pentru un alt proiect de lege. PD îi tot dă şi el cu alt proiect, în vreme ce PLD, care a căpătat nişte muşchiuleţi subţiri după europarlamentare, ameninţă că va propune şi el unul! PSD se ţine şi el tare cu propriul său proiect, la care renunţase cînd s-a ajuns la consensul general – mai puţin PRM, care nu vrea nici un fel de vot uninominal! – pentru proiectul Pro Democraţia. Dacă se intră în discuţii, negocieri, controverse etc asupra unui alt proiect decît cel deja asumat, este foarte clar că anul viitor nu vom avea parte de alegeri în circumscripţii uninominale, ci tot de vot de listă. Din simplul motiv că nu mai există timpul necesar pentru realizarea unui alt consens între partide în locul celui ce fusese deja realizat înainte de a-i trece preşedintelui prin cap ideea creaţă a referendumului. Asta mă face tot mai mult să bănuiesc că, de fapt, nimeni nu vrea schimbarea sistemului de vot, această temă fiind pur şi simplu agitată demagogic, din motive propagandistice legate de alegerile europarlamentare. Şi nici măcar n-a avut efectul scontat, cum diagnostichează cu exactitate prezenţa la vot – ori, mai degrabă, absenţa de la vot!
Prin urmare, ce-i de făcut? Cum nu văd vreo posibilitate de ameliorare din intrerior a acestei clase politice îmbătrînite degeaba, cum importarea de politicieni din alte părţi ar fi o soluţie cu totul exotică, nu rămîne decît ca „majoritatea tăcută” să continuie să-i administreze astfel de lecţii politrucimii, pînă la eventuala trezire din pumni a acesteia. Doar că s-ar pierde o mulţime de vreme, trebuind sa aşteptăm soluţia biologică decît, eventuala trezire din pumni! Sau, poate, ar trebui să încerce să producă ea însăşi un altfel de partid? E un subiect la care ar merita să medităm mai pe larg!
Prieteni. Nu există clasă politică. Pe ce criteriu se constituie o clasă socială şi care este raţiunea ei de a fi?
Există o turmă flămândă ce trebuie menţinută până când va fi degradată astfel încât să fie necesară o înlocuire ai ei de către forţe externe care supraveghează acest proces.
Vă spun frumos că dacă noi nu ne facem corecţia, străinii sunt gata să ne facă ei corecţia. Terenul este pregătit. Iar noi facem politică la nivel de closet. Exact ceea ce doresc duşmanii României.
Stimate Domnule Antonesei, personal va citesc si va apreciez obiectivitatea, realismul si loialatitatea fata de o cauza comuna, aceea a tuturor românilor, dar, fara a fi prea pesimista si sceptica, cred totusi ca NU MAI E NIMIC DE FACUT! Si aceasta pentru ca cei de SUS, nu iau în considerare ceea ce spun si scriu atât românii cinstiti din tara si cu atât mai putin cei din diaspora româneasca.
Sunt convinsa ca daca ar citi ceea ce apare chiar pe acest site al RLIV, ar putea afla multe lucruri interesante si importante, scrise de cei care chiar daca sunt departe de tara, nu pot lasa de IZBELISTE tara în care s-au nascut, au muncit jumatate din viata pe pamântul românesc.
Unii spun sa „nu stricam orzul pe gâste”, poate ca au dreptate si eu de multe ori am vrut sa abandonez etalarea ideilor mele. Totusi, inima nu ma lasa si consider ca nu e bine sa abandonam, pentru ca de fapt ei asta doresc – sa fie lasati în pace si sa nu ne mai amestecam în „TREBURILI INTERNE ALE ROMÂNIEI”.
Întrebarea „leninista”, putem s-o folosim, nu în acelasi sens, dar întrebarea este valabila: MAI ESTE DE FACUT CEVA, SI CE ANUME? Aceasta este chestiunea.
Cred ca ultimul lucru pe care trebuie sa-l facem este sa abandonam. E ceea ce le-ar conveni cel mai mult, ca ar ramine „intre ei” si si-ar vedea de ale lor in deplina „liniste”. Sper din toata inima ca nu e placut pentru ei sa stie ca mai exista ochi atintiti asupra faptelor lipste nu doare de glorie, ci si de simpla decenta, si voci care semnaleaza aceste fapte. Si, oricum, nu putem ceda in privinta gindirii si a opiniei, pentru ca asta ar insemna nu doar moartea noastra civica, ci moartea noastra ca fiinte pur si simplu. Daca mai este ceva de facut? Trebuie sa recunosc ca si mie imi este tot mai greu sa-mi pastrez „optimismul metodologic”, cind cel propriu m-a parasit! Dar daca nu cedam asupra gindirii, poate vom gsi si solutiile!
Un partid nu mai este posibil in Romania, chiar daca mai exista cel putin un scaun gol. Politrucii actuali au discredidat ideea de politica. Este greu sa vina unul ca mine, sa zicem, care sunt un om simplu, si sa spuna oamenilor care e binele si cum poate fi acesta obtinut. Oamenii au devenit insensibili la notiunea de bine, adevar si frumos. Suntem calcati in picioare tot timpul si radem ca tolomacii. Ori… tacem. Ca mamaliga nu mai explodeaza, face doar cate-un fass cand vorbeste cate unu’ ca mine! Suntem exact ceea ce Mircea Badea spunea ca suntem: transformatori, adica transformam mancarea in rahat.
Sunt cu ochii pe Cozma, cred ca a fost condamnat printr-un abuz legislativ la comanda politica, dovada e ca se tem de el, se pare ca nici nu este lasat la mormantul parintilor sai. Doar vorbim despre libertate!
Stimate Domnule Liviu Antonesei,
Simt nevoia sa spun ceea ce simt despre impasul complex in care suntem; candva, despre Romania se spunea ca este tara in care „totul este de facut”.
Suna mai optimist si chiar este adevarat. Regretul imens este ca biologic vorbind generatia noastra a pierdut aceasta sansa, cei tineri nu sunt dispusi sa-si piarda timpul cu asta si nici pe noi nu ne mai lasa…
Nu vreau sa va marturisesc prin cate asemenea momente de blazare am trecut si trec dar nu incetez sa sper…
Cu stima, Evelina