„Cominformul a fost paravanul ideologic al terorii universalizate impuse de Stalin si marionetele sale popoarelor din Europa de Est si Centrala. ”
Orice zvacnire de spirit independent trebuia asfixiata in fasa.
Actiunile represive s-au concentrat in prima faza impotriva adversarilor reali ai sistemului comunist (denumit, prin recurs la un pleonasm ridicol, „democratie populara”).
In 1948, conflictul dintre Stalin si Tito avea sa duca la declansarea actiunilor de identificare, epurare si lichidare a celor care ar fi putut impartasi tendintele anti-hegemonice ale liderului iugoslav.
Prima Rezolutie a Cominformului impotriva ereziei titoiste mentinea un limbaj relativ moderat, desi se vorbea despre o deviere „nationalist-burgheza”.
A urmat apoi vanatoarea de titoisti in partidele aflate la putere (dar si in PC Grec, PC Francez etc.). Se plateau polite pentru micile frictiuni din anii precedenti: Gheorghiu-Dej si clica lui il puneau pe Patrascanu sub domiciliu fortat, iar micul Stalin de la Budapesta, Matyas Rakosi, organiza inscenarea impotriva fostului ministru de interne, Laszlo Rajk.
Procesul de la Budapesta din 1949 a reprodus cu fidelitate patternul aiuritoarelor confesiuni ale vechilor bolsevici din perioada 1936-1938. Conditionat psihologic de promisiunile vechiului sau camarad Janos Kadar, Rajk, exponent al factiunii din interior a PC Maghiar, recunostea ca fusese agent al politiei secrete horthyste, tradator al clasei muncitoare, complice al lui Tito in tentativa de a distruge „cuceririle socialismului”.
Intrucat Tito fusese unul dintre organizatorii Brigazilor Internationaale din Spania, iar Rajk luptase in cadrul acestora, se facea legatura dintre fostii voluntari si pretinsul complot impotriva socialismului.
„Pedagogia infernala”, cum a numit istorica franceza Annie Kriegel procesele-spectacol din Europa de Est, se baza tocmai pe acest tip de cauzalitate diabolica. In raportul sau despre „PC din Iugoslavia in mainile unor asasini si spioni” tinut la a doua reuniune a Cominformului, in 1949, Dej il stigmatiza pe Patrascanu ca spion si tradator.
In aceeasi perioada, nu fara legatura cu intemeierea statului Israel si cu esecul planurilor de consolidare a influentei sovietice in Orientul Mijlociu prin intermediul acestuia, se intensifica antisemitismul lui Stalin. Cum ideologia oficiala nu permitea adoptarea unui lexic explicit rasist, se folosesc diverse cuvinte-cod gen „sionisti” ori „cosmopoliti dezradacinati”.
Sunt vizati acum militantii care au trait in Occident, fostii voluntari din Spania si din Rezistenta franceza, deci oricine poate fi suspectat de contacte secrete cu „dusmanul”. Dupa 1951, Cehoslovacia a devenit principalul teren al actiunilor paranoic-teroriste inspirate de Moscova, insa executate de pionii locali.
Arestarile de militanti comunisti, dintre care multi evrei, incep in perioada in care Rudolf Slansky (el insusi evreu, membru al echipei venite de la Moscova, ca si liderul suprem Klement Gottwald) ocupa pozitia de secretar general al partidului comunist. Anchetele se deruleaza demential, nimeni nu se mai simte la adapost. Stalinisti din categoria dura sunt arestati, torturati bestial, constransi sa admita cele mai halucinante culpe.
Situatia era, cum avea sa noteze Milan Kundera, total kafkiana: „Fara a fi facut vreodata ceva rau, K. incepe imediat sa se comporte ca si cum ar fi vinovat. Se simte vinovat. A fost facut sa se simta vinovat. A fost culpabilizat.” In noiembrie 1951 a fost arestat insusi Slansky, militant fanatic, privit (nu fara motiv) drept unul dintre arhitectii terorii.
Multa lume a crezut ca va urma o oarecare relaxare, o iluzie ce avea sa se destrame in lunile care au urmat. Ritmul arestarilor s-a intensificat, iar Slansky, dupa cateva tentative de sinucidere, a devenit simpla plastilina in mainile „referentilor”. Intre cei arestati si condamnati in legatura cu presupusul complot s-a aflat si Rudolf Margolius, supravietuitor al lagarelor naziste, fost ministru-adjunct al comertului exterior.
Avea sa fie unul dintre cei 11 inculpati condamnati la moarte si spanzurati in cadrul procesului Slansky din noiembrie 1952. In cartea sa „Reflections of Prague” aparuta in 2006, fiul lui Margolius, Ivan, exploreaza rolul proceselor-spectocol in economia simbolica a stalinismului: „Procesul-spectacol (show trial) a fost o arma propagandistica a terorii politice. Scopul sau era sa personalizeze un inamic politic abstract, sa-l plaseze in carne si oase pe banca acuzatilor si, cu ajutorul unui sistem pervertit al justitiei, sa transforme diferentele politico-ideologice abstracte in crime comune usor inteligibile.”
Rolul procesului-spectacol este sa propuna o dramaturgie a urii organizate, manipulata si directionata catre un presupus inamic pe cat de insidios, pe atat de feroce. Dezlantuirile xenofobe din rechizitoriul procurorului Urvalek, ca si articolele delirante din cotidianul „Rude Pravo” vorbesc despre „reptilele capitalist-sioniste”. Scopul era sa se construiasca un climat al furiei vindicative, al neincrederii reciproce si al devotamentului orb fata de URSS si agentii sai locali.