„Niciunul nu s-a cait. Abia astazi pare sa se iveasca sansa ca ucigasii securisti sa fie judecati pentru atrocitatile comise”.
Crimele epocii comuniste, precum cele ale fascistilor, nu au fost „accidente naturale”, ci au avut intotdeauna faptuitori concreti si identificabili.
Fostul colonel de Securitate, unul dintre anchetatorii cei mai temuti din crunta perioada stalinista, Gheorghe Enoiu ar putea sa fie in fine tras la raspundere penala pentru nelegiuirile pe care le-a comis (chiar si din perspectiva „legislatiei” epocii).
Trecerea anilor nu schimba datele problemei: crimele impotriva umanitatii raman imprescriptibile. Varsta unora dintre asasini nu este o circumstanta atenuanta si, in fond, prea putin le-a pasat lor de batranetea unor Iuliu Maniu ori Dinu Bratianu. Maurice Papon a fost judecat in Franta in pofida diverselor petitii ce invocau varsta inaintata pentru incetarea procesului impotriva acestui sustinator activ al politicii exterministe impotriva evreilor.
Eichmann nu a fost un personaj izvorat din imaginatia lui Simon Wiesenthal (ori a Hannei Arendt, autoarea celebrei carti despre „Banalitatea raului”), ci un Sturmbanfuhrer zelos si calculat, fanatizat de miturile ideologiei naziste. Tortionarii politiilor secrete totalitare au fost in genere indivizi patibulari, monstri lipsiti de orice notiune etica.
Spre a relua o sintagma a unui istoric francez, Securitatea a simbolizat, in gradul cel mai intens si pervers, cancerul sufletelor. Nu exista scuza pentru cei care au facut posibile si au participat la aceste orori. Ofiterii si delatorii aflati in slujba lor au permis functionarea unui sistem infernal, menit sa suprime orice urma de autonomie a individului.
Titlul acestui articol este inspirat de romanul scriitorului slovac Ladislav Mnacko, „Moartea se numeste Engelchen”. Nimic mai sinistru decat acest nume al tortionarului gestapovist, precursorul brutei absolute numite Enoiu. „Ingerasul” nazist nu era mai putin „devotat cauzei” decat abjectul calau roman.
Enoiu simbolizeaza, la ora actuala, Raul radical ca esenta a sistemului criminal si ilegitim impus Romaniei de catre URSS si servit, vreme de decenii, de catre membrii nomenklaturii (politica, ideologica, utecista, economica, culturala si mai ales securist-politieneasca). Enoiu a actionat la ordinele lui Alexandru Draghici, membru al Biroului Politic, vicepresedinte al Consiliului de Ministri si ministru al afacerilor interne, pe care acum incearca sa-l prezinte drept un individ de-a dreptul „omenos”.
A batut cumplit, cu o maniacala, insatiabila pofta de a-si umili victimele. De la Alexandru Ivasiuc am aflat despre felul in care Enoiu l-a tratat in perioada anchetelor din 1956-1957 pe Marcel Petrisor, tanar intelectual acuzat de „uneltire impotriva regimului democrat-popular”. Dupa saptamani, chiar luni de infioratoare batai, ordonate si conduse de Enoiu, ciomagarul avea sa recurga la arma psihologica, privandu-si prizonierul chiar de dreptul la speranta: „Marturiseste, Petrisor, altfel crapi in bataie. Intelege ca noi te omoram si tot noi te vom reabilita”. In aprilie 1968, cand Ceausescu l-a reabilitat pe Patrascanu, Enoiu se afla intre cei invitati sa asculte „expunerea” secretarului general. Asemeni fostului comandant din „Colonia penitenciara” de Kafka, Enoiu suradea macabru, asteptandu-si ceasul revenirii. Cel mai scandalos este faptul ca pana si dupa condamnarea oficiala a dictaturii comuniste, Enoiu si cei de teapa lui continua sa beneficieze de incredibile avantaje materiale.
In interviul cu Enoiu aparut in EVZ, acesta indrazneste sa-l descrie pe Draghici drept un activist benign, ostil torturii fizice. In realitate, toate datele confirma ca Draghici, asemenea adjunctilor si altor subalterni, a incurajat metodele cele mai dure de anchetare. Nu este vorba doar despre Draghici, acel Himmler al Romaniei, ci si despre predecesorul sau Teohari Georgescu, precum si despre diversii adjuncti (Pintilie-Pantiusa, Vladimir Mazuru, Janos Vincze, Vasile Negrea, Plesita), ca si ofiterii care s-au implicat direct in organizarea si functionarea abatorului uman numit MAI. Acestia sunt identificati in Raportul Comisiei Prezidentiale, iar in unele cazuri se ofera date biografice lamuritoare privind ascensiunea acestor criminali ca parte a politicii de cadre a PCR.
In alte state sovietizate din Europa de Est (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia), unii criminali au fost judecati si condamnati inca in anii hrusciovismului. Chiar in URSS, Beria, Abakumov si acolitii lor au fost executati. Sadicul oligofren Rodos, artizanul procesului medicilor, descris de Hrusciov ca avand creier de vrabie, a fost si el condamnat si impuscat. In Romania nu s-a intamplat nimic.
Au avut loc cateva procese formale la mijlocul anilor ‘50, dupa care a urmat marea tacere. Enoiu, Soltutiu, Plesita, Briceag, Vasile Gheorghe, spre a-i numi pe cei mai cunoscuti si temuti, au continuat sa se bucure de impunitate si privilegii. Niciunul nu s-a cait. Abia astazi pare sa se iveasca sansa ca, fie si atat de tarziu, ucigasii securisti sa fie judecati pentru atrocitatile comise. Toate institutiile statului de drept trebuie sa participe la aceasta actiune reparatorie moral si politic.
De data asta, domnule Tismaneanu, ne aflam pe chiar aceeashi lungime de unda.
Ma intreb insa, cum se intreba si dl Patapievici: erau aceshti inshi barbari un „reflex” al sistemului, sau doar cazuri izolate, impinse de *propria natura* catre astfel de chestii.
O intrebare adanca, despre adancimea conditziei (subconditziei?) umane.
Caci, precum se prea vede, soldatzi americani, exponentzii
(ma rog, nu cu AKM ci cu ailalta) celei mai avansate democratzii, puteau ucide femei si copchii in Viet Nam si chiar aiurea…
SAMD… Nu se mai termina.
Tre’ sa-i condamnam? Negreshit!
E oare cazu’ sa admitem ca-n *oricare sotzietate* se ezista astfel de monshtri, care-shi gasesc *intotdeauna* locul?
Eh bien, cum ar zice, *evidentamente* bunul nostru amic anume A. Pleshu, e disputabil.
Si iar eh bien, anul trecut am fost atacat p-o strada, intr-un orashel din Ardeal, pe care-am circulat in sigurantza timp de patruj’daani, de trei inshi.
Am luat spray in ochi si-am scapat (ca unu’ avea o maciuca, ceva gen bata de baseball) printr-o minune.
Se vehiculeaza, cum vaz, statistici: ca sistemu’ ala a fost mai rau decat alalalt, bazat *strict* pa numaru’ de victime.
Cum am trei amici care-au patzit-o mult mai rau decat mine
din cauza sistemului liber pe care-l traim (mda, unii, precum MOI, doar in vacantze!), eu intreb o intrebare adanca: se poate oare da cu parerea asupra unui sistem bazat *doar* pa numerul victimelor?
Atentzie acilea, ca-i o conserva in care colvaie viermii (viermii aia se numesc, in chiar tzara dvs., adicatelea, chiar USA, pieile roshii).
Dar despre ce scriu eu acilea? Pai, scriu pentru si despre „morala istoriei”.
Eu o stiu care e, e aia (mda, din pacate) a celui mai tare. E insa drept? Desigur ca nu e. E insa un fapt? Fara discutzie…
Toate cele bune, Nea Marin
Articolul domnului Tismaneanu ne poate face pielea ca de gaina, dar am avut, fericita ”ocazie sa fiu anchetat de baietii securitatii in anul ’78 si sincer sa fiu, nu mi s-au parut asa fiorosi, chiar daca distractia anchetarii mele a fost de trei zile. Aveau ca metode de anchetare intimidarea, dominarea, amenintarea, santajul, dar cea mai eficienta metoda, era de departe teroarea psihologica. In ce consta aceasta adevarata picatura chinezeasca, o voi descrie in cateva cuvinte. La o masa mare, se aflau sase ofiteri, pe o parte, sase pe cealalta parte, anchetatul la un capat al mesei, iar comandantul, in celalalt capat al mesei. Numarul ofiterilor era temuta cifra „treisprezece”, iar metoda era eficienta si diabolica, toti cei treisprezece puneau intrebari simultan, dar doreau raspunsuri secventiale de la cel „fericit” anchetat. Nu am putut rezista prea mult acestei ploi de intrebari si probabil ca nici altii. Declaratiile scrise erau doua pe zi, una la inceputul „interviului”, iar a doua la terminarea acestuia pentru ziua respectiva. Mai existau injuraturi, amenintari de tot felul, dar nu loveau fizic, doar psihic. Am aflat ulterior ca si-au sacrificat un coleg, introducandu-l la Jilava printre detinutii politici, iar acestia ghicindu-l, l-au nimicit in bataie, incat dupa scoaterea acestui ofiter, ulerior a decedat. A mai fost un caz cand a fost depistat un ofiter de duplicitate, chemat la Bucuresti, ulterior acesta murind de leucemie [oare cum l-au radiat?] Oare acum ce metode or fi avand ?
Am trimis de cateva ori, unele mici descrieri ale anchetelor securitatii inainte de ’89, dar vad, ca le-ati transformat in informatii clasificate, cand nu era cazul!
Nota Secretarului: reveniti cu acele mici descrieri si le vom publica. Nu am primit nimic de la dv. avand acest continut.
Victoria Costa, secretar RLIV-ACUM
Pentru d-l Marin, nu pot explica cronicizarea psihicului , unora , ori altora !
Metoda mea originala de iesire din sistemul delationist al securitatii, a constat (am povestit colegilor d-v de la Gandul) in depistarea acolitilor securitatii si turnarea acestora. Am reusit sa-l enervez pe colonel, m-a numit porc si m-a dat… afara! Prin ’86 am reusit o alta tampenie, mai exact sa aflu cine erau cei ce ma turnau pe mine, la sefii comunisti si nu numai! Tot simplu – empiric: am emis o minciuna unor persoane a caror psihologie o controlam, iar ulterior am aflat reactia acestora, diferentiat pentru fiecare persoana si … stupoare: persoana de sex feminin a inceput a plange, spunand ca nu a dorit cedarea trupeasca la santajul sefului, dar a obligat-o, sa raporteze zilnic, toate despre mine! Aveam vreo cinci colegi si am fost pur si simplu, demolat! Acum e plecata in strainatate, iar eu, ncerc ce se mai poate !