ACUM.TV

Puţine sunt evenimentele sau actorii vieţii sociale care să fi divizat societatea românească postdecembristă în aşa măsură cum a făcut-o politica ultimilor doi ani. În ciuda faptului că România ultimului deceniu şi jumătate nu a fost, nici măcar pe segmente restrânse de timp, un corp social omogen şi congruent în ce priveşte regulile jocului democratic, respectiv coerenţa instituţională şi funcţionarea statului de drept, ceea ce s-a întâmplat după consumarea alegerilor din toamna anului 2004, odată cu preluarea puterii politice de către alianţa DA (PNL-PD), este paradigmatic pentru tot ce înseamnă istoria noastră postcomunistă. Faptul că nici integrarea europeană a României, consfinţită la 1 ianuarie 2007, nu a schimbat în mod vizibil aşezarea sistemului de valori în societatea românească, şi nici priorităţile unei clase politice incapabilă să se desprindă de moştenirea trecutului comunist, este iarăşi ilustrativ pentru ceea ce urmează să se întâmple în spaţiul civic/politic românesc al anilor care urmează. Practic, realităţile social-politice cu care România continuă să se confrunte, după 17 ani de „democraţie originală”, este semnul indubitabil că schimbarea de regim politic operată în decembrie 1989, nu a însemnat şi o schimbare efectivă în ceea ce priveşte ierarhia sistemului de valori, reperele morale şi regulile de conduită civică, ca să nu mai vorbim de cadrul etic şi deontologic al jocului politic, pe care se sprijină un exerciţiu democratic de factură şi amplitudine europeană.
Astfel, în timp ce Europa asistă neputincioasă la falimentul originalei democraţii româneşti, România se complace în aşi cultiva cu obstinaţie frustrările şi fatalismul care au împins-o în pragul anarhiei. Factorul decisiv în creionarea acestei stări de fapt nu este altul decât cel despre care s-a vorbit, fără nici un rezultat, până la saturaţie în ultimii 17 ani, şi anume că societatea românească, prin factorii săi de decizie politică, nu este pregătită să facă faţă provocărilor integrării europene, aspect ilustrat de înverşunarea cu care partide şi actori politici de prim rang, continuă să lucreze împotriva interesului naţional. Şi mai grav, însă, decât acest lucru, este că nimeni nu e interesat, în acest moment, de clarificarea a ceea ce însemnă pentru omul de rând, interesul naţional. Confuzia semănată premeditat în această privinţă nu face decât să dea apă la moara unui politicianism morbid, care tulbură minţile electoratului în aşa măsură, încât societatea românească se îndreaptă, prin propria sa voinţă, înspre un tărâm al politicii în care se poate întâmpla oricând orice, fără ca cineva să se simtă responsabil şi să dea seamă pentru decizii care privesc viitorul european al României.
În mod normal, pentru o societate sănătoasă, condusă de factori politici responsabili, integrarea euroeană ar fi trebuit să însemne, dincolo de interesele de partid sau de combinaţiile politice aservite unor interese străine de problemele românilor, un bun şi mult aşteptat prilej pentru a face din România un partener onest şi competitiv la nivel continental, şi nu o piatră de poticnire care să provoace crampe mentale şi frisoane la nivelul structurilor de decizie politică europeană. Faptul că această asimilare europeană a României nu a contribuit, într-o cât de mică măsură, la dezvoltarea şi implementarea unui spirit european în ce priveşte ierarhia valorilor sociale, omogenitatea civică, coerenţa decizională şi instituţională, respectiv onestitatea jocului politic autohton sunt indiciul faptului că nu ne aflăm, în această privinţă şi nici în multe altele, pe drumul cel bun. Care este acest drum pe care ar fi trebuit să meargă România postaderare, şi de ce nu se vorbeşte despre el decât în termeni ambigui şi lipsiţi de o finalitate precisă, este o altă problemă, care ar trebui să facă obiectul unor dezbaterii publice, absolut necesare pentru o corectă aşezare a noastră în spaţiul public european.
Ce vedem, în schimb, că se întâmplă în societatea şi politica românească? Pe de o parte, societatea continuă, sub presiunea combinaţiilor politice, să se fractureze într-o asemenea măsură încât îşi neagă propria nevoie de unitate şi omogenitate, iar pe de altă parte factorul politic crează, cu bună ştiinţă, instabilitatea, confizie, dezorientare şi o propensiune necugetată pentru anarhie. Valorile civice nu se limpezesc, ideologiile devin tot mai confuze, diferenţele doctrinare constituie prilej de dispute sterile, îngăduind alianţe şi maşinaţiuni politice de cea mai îndoielnică speţă, iar la capătul acestui şir de inconsecvenţe România seamănă cu un hibrid social şi politic nemaivăzut. În mod paradoxal, ceea ce ar fi trebuit să ne apropie de Europa de îndepărtează de valorile ei, ceea ce ar fi trebuit să ne unească ne dezbină, iar ceea ce ar fi trebuit să fie un imbold pentru o schimbarea radicală a mentalităţilor şi a modului de a face politică este un obstacol care ne împiedică să ne vedem aşa cum suntem şi, mai ales, să ne asumăm profunzimea acestor neajunsuri, pentru a încerca să le depăşim prin onestitate şi consecvenţă. Dar nu, în România anului 2007 onestitatea şi consecvenţa servesc, mai degrabă, interesele unor sondaje de opinie conjuncturale, realizate la comanda politică, pentru a justifica inerţia (inepţia?) sociala, şi a manipula astfel un electorat confuz, indiferent, dezorientat şi desgustat de tot ce înseamnă politică. Continuăm, vorba poetului nostru naţional („Iar noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem”), să perseverăm în rigoarea unui autohtonism prost înţeles, doar pentru a nu fi nevoiţi să acceptăm că Europa înseamnă cu totul altceva decât s-a străduit să ne înveţe experienţa ultimilor ani. Această Europă despre care vorbim cu atâta fervoare este, cu toate neajunsurile ei, limanul de care România are nevoie pentru a-şi regăsi indentitatea pierdută în urmă cu o jumătate de secol şi, mai ales, prilejul de a se vindeca, odată pentru totdeauna, de toate tarele şi racilele fostului ev comunist.

Acest articol a fost publicat luni, 9 iulie 2007 la rubrica Editorial.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.