ACUM.TV

Săptămâna trecută mă întrebam în acest ziar (Evenimentul Zilei, n.r.) dacă Geoană & Tăriceanu au avut vreo strategie secretă când s-au apucat de sportul extrem numit referendum, echivalent datului cu capul în zid, sau au fost pur şi simplu inconştienţi. Încă îmi vine greu să accept, dar după deruta lor de azi are aerul că varianta (b) e cea corectă. Iar marii perdanţi de pe urma acestei aventuri căreia orice om obişnuit îi ghicea finalul, mai puţin liderii de partid şi consultanţii lor plătiţi din greu ca să îşi îngroape clienţii, sunt în număr de patru.

În primul rând, parlamentarii celor cinci partide coalizate la putere (celebrii 322), care, oricât ar aburi-o la televizor, se confruntă cu o realitate simplă: ei au iniţiat suspendarea preşedintelui şi au chemat lumea la vot ca să-l dea jos. Or, pe jumătate din cetăţeni nu i-a interesat ideea, iar din cealaltă jumătate 75% au votat contra ei. Ironie maximă, cu trei zile înainte de referendum Bogdan Olteanu şi Graham Watson publicau în Wall Street Journal un drept la replică, spunând că cei 322 reprezintă 80% din popor. Ei bine, se pare că mai reprezintă doar 12-13%, iar cineva trebuie să-şi asume acest lucru până la urmă. (De Watson nu mă îngrijorez prea tare, că oricum liber democraţii britanici au avut mereu o relaţie destul de platonică cu electoratul, deci se află cam în situaţia PC: n-au mare lucru de pierdut).

În al doilea rând, ideea de generaţie tânără s-a compromis şi ea fatal în ultimele luni. Cu lipsa de caracter pe care le-o bănuiam, junii politicieni români sar acum jos din barcă, ca să-i lase doar pe Iliescu şi Voiculescu să răspundă pentru decuplarea partidelor de electorat: că dacă lumea îi asculta pe ei, vezi Doamne, altfel arătau lucrurile, etc. Dar staţi puţin, cine conduce oficial PSD, nu cuplul de tinere speranţe Geoană-Corlăţean, care pe la mijlocul săptămânii califica sondajele ca „aiuritoare” şi prezicea că rezultatul va fi foarte echilibrat? Cine s-a agitat continuu la televizor şi în Parlament pentru demitere (vă amintiţi faza cu clepsidra), nu Victor Ponta? Cine a ieşit periodic în public pentru ca, arogant ca un adevărat jurist băştinaş şi apropiat al lui Iliescu ce este, să explice cu creioane colorate prostimii ce legi minunate şi strategii beton face Parlamentul român, nu Şerban Nicolae?
Cine a fost omniprezent cu dezvăluiri anti-Băsescu, de nici nu mai avea loc pe ecran cuplul de bătrânei muppets Bolcaş-Andon, nu Cosmin Guşă? Cine a negociat toate înţelegerile pe sub masă cu social-democraţii, nu Bogdan Olteanu? Cine au fost vocile publice ale liberalilor, nu Orban şi Antonescu? Aţi văzut vreun tânăr politician din coaliţia anti-prezidenţială care să schiţeze vreun gest de dizidenţă înainte să apară rezultalele referendumului, ca să-i putem crede acum că sunt altceva decât nişte oportunişti de rând? Şi ce e cu toată armata asta de juni nărozi pe care i-a pus PNL în funcţii publice, semănând cu nişte hrebenciuci de buzunar, doar ceva mai incompetenţi şi dezarticulaţi decât originalul? Cu ăştia vrea partidul să meargă la vot uninominal?

Al treilea perdant este UDMR, care are pentru prima oară o gravă problemă electorală, produsă de strategia sinucigaşă de a se pune în fruntea luptei anti-anti-corupţie. N-o să înţeleg niciodată de ce un om inteligent ca Frunda a patronat nulităţi ca Marton Arpad şi a sabotat la vedere reforma justiţiei, devenind astfel vector al agendei PSD-PC-PRM, în răspăr cu proprii votanţi, care chiar dacă au interese specifice gândesc la fel ca ceilalţi cetăţeni români când e vorba de corupţie. Şi nici de ce tineri ca Kelemen Hunor au vrut să arate că ştiu şi ei să fie bădărani când e cazul, ca să nu fie mai prejos decât majoritarii.

Invers, oameni decenţi ca Eckstein Kovacs, pentru care aş vota oricând în circumscripţia mea la uninominal dacă ar candida, sunt marginalizaţi în decizia internă a Uniunii. Divorţul UDMR de propriul electorat este ceva catastrofal pentru ţară, un lucru care trebuie să ne îngrijoreze pe toţi. România are nevoie încă multă vreme de aici înainte de maghiari în executiv, la toate nivelurile, deci parcă văd că în următorii ani salvarea UDMR din capcana propriilor erori – şi de arghirofilia unor lideri ai săi – va deveni subiect de strategie naţională.

În fine, s-au făcut de râs (a câta oară!) aceşti vânzători de iluzii care sunt consultanţii politici …

Acest articol a fost publicat luni, 21 mai 2007 la rubrica Editorial.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.