ACUM.TV

Opţiunea pentru un tip pur de guvernare – indiferent că e vorba despre o republică prezidenţială ori de una parlamentară – nu garantează, ea singură, o eficienţă sporită a sistemului politic ca atare. Este o condiţie necesară, nu însă şi suficientă. Mai este necesar şi un Parlament mai performant decît cel născut din entuziasmul redescoperirii pluralismului politic şi din minţile prea puţin limpezi ale „Părinţilor” – repet, vitregi! – ai Constituţiei din 1991, revizuită sumar în 2003. Parlamentul actual este ineficient, greoi, autoreproductiv şi autocentrat şi asta dintr-o mulţime de motive, reproşabile mai întîi cadrului constituţional şi, abia în al doilea rînd, calităţii precare a aleşilor înşişi. Uitîndu-te la aleşii noştri, te apucă rîsul sau plînsul, după caz. Uneori, ţi se par oribili, alteori doar rizibili, iar cînd vreunul pare normal, te întrebi dacă nu are vreun secret, vreun viciu ascuns. Ei , bine, pentru toate aceste hidoşenii sau haioşenii, ei sînt cel mai puţin vinovaţi, pentru că au ajuns acolo în virtutea unui sistem politic el însuşi aberant, iar dacă unii dintre ei erau „normali” la sosire, i-a modelat sistemul după chipul şi asemănarea sa. Lucrul acesta a devenit foarte vizibil, mai ales, după alegerile din 2000, cînd cu aşa-zisa „întinerire” a Parlamentului, cînd pe val au sosit alde Ponta şi Daciana Sârbu, Cosmin Guşă şi Boureanu, Raluca Turcan şi Corălăţeanu, Udrea, Sereş, Ştefănescu etc. Vi se par mai „pozitivi” decît „seniorii”? Mie nu, deşi, poate, la plecare vor fi fost cumva altfel! Nu de tot altfel, pentru că sistemul e, cum spuneam, autoreproductiv. Lipsesc, totuşi, personalităţi accentuate precum Oana Zăvoranu sau Laura Andrişan? Nici o problemă vor veni prin votul uninominal, dacă introducerea acestuia nu este precedată de reforma sistemului politic, începînd cu fundamentele sale constituţionale! A purcede la reforma acestuia începînd cu sistemul electoral echivalează cu a începe construcţia unei case cu acoperişul. Ar putea cineva locui într-o asemenea construcţie? Eu nu! Că sistemul e infailibil în autoreproducere, eliminînd „corpurile străine” fără să clipescă, e evident din constatarea scăderii constante a calităţii parlamentarilor de la CPUN – de care rîdeam! – pînă la actuala sa alcătuire antropologică, ca să zic aşa! Deci, ce fel de Parlament? Altfel decît cel de acum, fără îndoială, de aceea se impune diagnosticarea precisă a acestuia, a structurii, dimnesiunilor şi disfuncţiilor sale.

Plecînd de la dimensiunile sale cantitative, constatăm că este un Parlament hipertrofiat, de-a dreptul obez, unul din cele mai populate, în cifre absolute, din lume, iar raportat la populaţia ţării, probabil chiar cel mai supradimensionat. Dacă vom compara, de pildă, dimensiunile Senatului nostru cu cele ale Senatului SUA, ne apucă disperarea. Celor puţin peste o sută de senatori americani, cîte doi pentru fiecare stat şi Washington DC, le opunem bravi cei circa 200 de senatori români! Statele Unite au trecut de 300 de milioane de locuitori, noi coborîm încet dar constant de la cele 23 atinse în ultimii ani ai ceauşismului. Dar ce contează? Le dovedim americanilor că la ceva tot sîntem înaintea lor! De altfel, pe ansamblu, celor 535 de congresmeni americani, noi le scoatem în faţă 469! Dar nu e nevoie să trecem Oceanul ca să ne dăm seama că sîntem foarte risipitori, că ne batem joc de banii noştri şi de noi înşine – Polonia, cu o populaţie cu peste 10 milioane mai mare decît a noastră, are mai puţini senatori, precum şi mai puţin membri ai Seimului, camera inferioară. Franţa, Anglia şi Germania, cu populaţiile lor de cîteva ori mai mari decît a noastră, chiar dacă în cifre absolute au un număr al aleşilor comparabil cu al nostru, e clar că proporţional sînt mult mai economi. Interesant este şi faptul că, deşi aşa numeroase, Camerele noastre, separate sau reunite, după caz, adesea nu reuşesc să-şi ţină şedinţele, pentru că nu fac cvorumul! Nimic ilogic aici, teoria grupurilor dovedeşte inflexibil – cu cît un grup este mai mare sau o organizaţie este mai numeroasă, cu atît obiceiurile proaste se răspîndesc mai abitir. Este limpede, prin urmare, că dacă dorim un Parlament mai eficient, trebuie să optăm pentru unul mai puţin, cît mai puţin numeros. Din păcate, dintre proiectele publice, cel mai îndrăzneţ, al Pro Democraţia, agreat şi de cîteva partide, între care PNL şi PD, nu şi de preşedinte, care îl preferă pe al PSD, propune o reducere de doar 20%! Cred că ne putem gîndi la creşterea eficienţei începînd cu una de cel puţin 40%, poate chiar la jumătate.

Dar caracterul supraponderal e doar o dimensiune a „răului parlamentar” de la noi, a ineficienţei instituţiei legiutoare, nici măcar cel mare, întrucît este depăşit de dimensiunile sale calitative. În „înţelepciunea” lor, constituanţii nu au optat nici pentru monocameralism, nici pentru un bicameralism autentic, astfel încît a ieşit un fel de struţo-cămilă, un Parlament în fond monocameral, dar cu două camere, că doar n-o să cazezi bunătăţile de aleşi ai poporului într-o garsonieră! În toate sistemele bicamerale, de la cel american ori englez ori la cel din Polonia aproape vecină şi prietenă, cele două Camere au atribuţii constituţionale diferite, activităţile comune fiind extrem de reduse. La noi, toate legile trec prin ambele Camere, procesul legislativ dublîndu-se, cînd nu se triplează, dacă se ajunge la procesul de mediere. Cu un ochi la Marea Adunare Naţională, care vota en gros legile făcute de PCR, şi cu celălalt la tradiţia bicamerală antebelică, constituanţii au optat pentru bicameralism, dar l-au lăsat în mijlocul drumului! La mijlocul drumului a rămas şi la revizuirea din 2003, cînd s-a introdus conceptul „camerei decizionale”, întrucît n-a evitat consumul inutil de timp. În toate legislaturile de după adoptarea Constituţiei, parlamentarii s-au plîns şi se plîng de abuzul – real, de altfel! – de ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale guvernelor. Pe bună dreptate, pentru că nu e procedura cea mai democratică posibil de guvernare, dar ce-ar fi putut face guvernul, oricare ar fi fost, dacă dorea totuşi să guverneze? Să aştepte trecera legilor prin cele două Camere şi prin şedinţa de mediere? Păi, o mulţime de legi asumate astfel erau urgenţe absolute, ce ţineau de reformă, aderare etc. Ce e de făcut? Un singur lucru şi în această privinţă, o opţiune clară – fie pentru un Parlament monocameral, soluţie ce mi se pare preferabilă, fie pentru unul într-adevăr bicameral. I-aş ruga pe viitorii noştri constituanţi, că va trebui să se ajungă la asta, înainte de a purcede la lucru, să arunce un ochi pe sistemul american, englez sau oricare vor ei şi să vadă dacă şi cîte paralelisme, cîte dublări inutile există între Senat şi Camera Reprezentanţilor, între Camera Lorzilor – cu precizarea că membrii acesteia nu sînt aleşi, ci ereditari sau numiţi – şi Camera Comunelor, ori între Senatul şi Seimul poloneze. Şi abia după aceea să facă propunerile!

Acest articol a fost publicat luni, 12 martie 2007 la rubrica Editorial.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.