Prin urmare, actuala criză acută nu este decît un moment al crizei politice permanente a sistemului politic instalat după 22 decembrie 1989 şi consacrat prin Constituţia din 1991. Revizuirile palide din 2003 n-au putut ameliora prea mult lucrurile, pentru că n-au atins miezul sistemului. Sîmburele crizei se află în textul constituţional şi, pare limpede, nu putem ieşi din criza permanentă fără a renunţa la acesta şi a propune o altă Constituţie. Vinovăţia este a Comisiei de redactare a legii fundamentale, cu dl Iorgovan în frunte, a Constituantei, decisiv dominată de partidul post-comunist, dar şi a noastră care am votat-o cu ochii închişi, bucuroşi că avem o Constituţie şi complet neatenţi la calitatea acesteia. La revizuirea din 2003, am fost fericiţi că proprietatea a fost în fine garantată, că s-a făcut un foarte mic pas în diferenţierea atribuţiilor camerelor, dar nu ne-a interesat că revizuirea nu s-a atins de problemele esenţiale ale definirii institutuţiilor statului şi ale raporturilor dintre acestea.
Esenţa răului, cea care explică toate tensiunile manifestate de-a lungul anilor între instituţii precum preşedinţie şi premier ori, preşedinţie şi Parlament etc, ajunse acum la paroxism, a fost chiar alegerea formei de guvernămînt. „Părinţii” – aş spune vitregi! – ai Constituţiei n-au ales nici una din formele clasice ale guvernării democratice, respectiv monarhia constituţională, republica parlamentară ori republica prezidenţială, ci au apelat la forma hibridă cea mai puţin performantă şi din start generatoare de tensiune, republica semiprezidenţială. Desigur, poporul nu a fost consultat atunci, printr-un referendum, cum ar fi fost firesc după o revoluţie anticomunistă, dacă nu doreşte să revină la forma de guvernămînt legitimă anterioară, monarhia constituţională şi la ultima Constituţie legitimă, cea din 1923. Nu e mai puţin adevărat că, dacă ar fi avut loc consultarea, la starea de spirit de la începutul anilor 90, rezultatul este previzibil. Dar măcar am fi clarificat o chestiune, am fi eliminat o stare de tensiune care s-a prelungit pînă spre sfîrşitul deceniului trecut, cînd s-au normalizat relaţiile cu Casa Regală.
Poporul n-a fost însă consultat nici măcar asupra tipului de republică, i s-a propus din start acest tip hibrid, conflictual, contraproductiv. De ce? Pentru simplul motiv că „Părinţii” – repet, vitregi! – ai Constituţiei nu au propus un text fundamental pentru o ţară, ci pentru un om, mai precis pentru Ion Iliescu. Pentru că el fusese selectat de vechiul sistem, de oamenii proveniţi din structurile de planul al doilea şi din cele ascunse ale acestuia pentru a le asigura salvarea. Sub oblăduirea sa aceştia au ocupat poziţiile cheie în „noua lume”, au întîrziat reformele pînă cînd s-au pus toţi la adăpost şi au încheiat cu bine trecerea în mîini proprii a avuţiei naţionale moştenită de la statul comunist. Ne putem întreba de ce nu au propus „constituanţii” o republică prezidenţială, care i-ar fi conferit preşedintelui deja selectat de ei toate atribuţiile necesare în mîini. Din două motive. Mai întîi, pentru a păstra aparenţele. Era un preşedinte ce avusese ranguri înalte în partidul comunist, un număr de ani chiar pe cel de-al doilea, şi trimiterea la modelul Ceauşescu s-ar fi făcut automat. Dar şi pentru a putea păstra controlul, în situaţia improbabilă, dar posibilă, că impricinatul ar fi virat spre o democratizare onestă şi rapidă a ţării, ar fi accelerat reformele înainte de salvarea completă a majorităţii clasei nomenklaturiste, devenită clasa conducătoare a primei perioade a tranziţiei. Republica parlamentară, soluţia cea mai bună totuşi, mai ales într-o ţară ieşită dintr-o dictatură de jumătate de secol, ieşea din discuţie, pentru că e mult mai dificil să prevezi schimbarea unei majorităţi parlamentare decît pe cea a unei persoane.
Aşa s-a ajuns, prin urmare, la actuala formă de guvernămînt, generatoare de tensiune prin însăşi structura sa. Preşedintele este ales prin vot universal, direct şi secret, ca într-o republică prezidenţială, dar atribuţiile sale constituţionale sînt strict limitate, aidoma republicii parlamentare. Dl Iliescu nu s-a încurcat în asemenea subtilităţi, a condus ţara ca şi cum ar fi fost preşedintele Franţei ori al Statelor Unite, deşi atribuţiile sale nu le depăşeau excesiv pe cele ale preşedintelui Germaniei sau Italiei. Dar a avut la dispoziţie cel mai mare partid din ţară, indiferent că s-a numit FSN, PDSR ori PSD, şi a avut grijă să-şi numească premieri obedienţi, un fel de pseudonime ale dumisale, precum dnii Văcăroiu sau Stolojan. Cînd unii premieri au mişcat în front, i-a pus urgent cu botul pe labe. Pe dl Roman, care căpătase apucături „reformiste”, l-a înlăturat, în septembrie 1991, cu ajutorul minerilor, deci prin lovitură de stat, iar dlui Năstase, cînd a dorit să subtilizeze opoziţiei de atunci ideea cotei unice de impozitare, prin arătarea pisicii, prin şantajul cu nişte dosare, ieşite ulterior la lumină, care l-au scos definitiv din jocul politic. Dl Iliescu a putut face însă toate aceste lucruri pentru că avea un partid puternic la dispoziţie, care i-a fost fidel în toate momentele importante ale mandatelor sale, ceea ce s-a văzut de pildă la tentativa de suspendare din mandatul 2000 – 2004, peste care a trecut fluierînd.
De altfel, de prerogative trans sau extra-constituţionale a uzat şi preşedintele Constantinescu cînd nu reuşea să scape de premierul cu ghiul, dl Radu Vasile. Dl Băsescu a reuşit însă să ajungă într-o situaţie mult mai dificilă. A declanşat şi întreţine un conflict perpetuu cu premierul, pe care nu-l poate demite, deşi l-a numit, întrucît aceasta este o prerogativă parlamentară. Iar, pe de altă parte, prin declaraţii imprudente, a ajuns într-un conflict ce pare ireconciliabil cu Parlamentul, unde partidele împreună cu care a ajuns la putere mai au doar o majoritate nu doar fragilă, ci şi foarte volatilă. Psihologic, înţeleg frustrările dumisale – să fii ales prin vot universal, dar să ai prerogative foarte limitate, te cam enervează! Mai ales cînd vii dintr-o structură militarizată, fundamnetată pe ordin, nu pe negociere şi persuasiune. Înţeleg şi încercările de a crea un partid prezidenţial, pe structura PD, cu fugari de la PNL şi mercenari de la alte partide. Dar acestea sînt simple iluzii. Cînd PD-ul a avut de ales între preşedinte şi rămînerea la guvernare a ales fără să clipească varianta a doua. Preşedintele se doreşte un jucător, dar jocul se face întotdeauna după reguli, cele stabilite de Constituţie mai întîi. Or, acestea îi limitează clar atribuţiile, deci spaţiul de joc. Şi, astfel, sistemul politic al celei de-a doua Republici şi-a epuizat resursele, a ajuns în blocaj total. Sîntem în situaţia de „stop joc”, aproape imposibil de deblocat, altfel decît provizoriu, aşteptînd mereu o altă situaţie de blocaj, pentru că acestea, în cadrele actualei Constituţii, sînt recurente. Ne trebuie o altă Republică, pe ruinele acesteia, una în care va trebui să alegem mai înţelept forma de guvernămînt. Acum, după diagnosticarea eşecului, pare mai simplu, sîntem aproape forţaţi să alegem una din formele pure, nehibride de guvernămînt. (Va urma) (Din lucrarea in pregatire „Romania pe intelesul tuturor”)
Asa cum precizam in 1995 in eseul meu „A Vision of Romania in the Third Millennium”, nu putem intelege cum s-a ajuns la adoptarea constitutiei noastre actuale fara a face referire la constitutia gaullista a Frantei din 1958. Nu intimplator domnul Iliescu a aliniat Romania tarilor francofone, adica la grupul de tari care au fost in trecut colonii franceze! Suntem o colonie ideologica a Frantei, o dovada recenta in acest sens fiind si incercarea domnului Tariceanu de a provoca, destul de ilegal, retragerea trupelor romanesti din Irak, fara consultarea prealabila a partenerilor de coalitie.
In vara anului 2006 am avut ocazia sa studiez cartea filosofului francez Jean-Francois LACAN si Sophie Coignard, intitulata „La Republique Bananiere”, in care cei doi autori demonstreaza fara echivoc faptul ca Franta nu mai poate servi drept model pentru democratiile emergente, tocmai din cauza viciilor fundamentale continute in constitutia franceza din 1958, care a condus la autocratie prezidentiala si la subminarea celorlalte doua puteri, legislativa si judecatoreasca. Or, asa cum in mod pertinent subliniaza cei doi autori, votul universal nu este o garantie impotriva tiraniei, ci numai buna aplicare in practica a principiului echilibrului dintre cele trei puteri… Ideologi PSD ca Vasile Gionea si chiar Iorgovan, sunt total impotriva principiului separatiei puterilor, chiar daca il folosesc conjunctural ca justificare impotriva actualului presedinte! (vezi si studiul meu, „Deceniul Pierdut al Romaniei”)
Acestea fiind scrise, as dori sa precizez totusi ca nu sunt impotriva instaurarii unei republici prezidentiale in Romania, cu conditia evitarii modelului francez in materie. In eseul mentionat mai aus, propuneam emularea exemplului oferit de republica prezidentiala americana, care dispune de cea mai veche si cea mai de succes constitutie a lumii moderne. Demisia lui Nixon, spre exemplu, a dovedit ca puterea judecatoreasca din SUA nu este o vorba goala, ca la francezi, unde judecatorii au ajuns veritabili „bufoni ai Republicii” (Lacan).
Cred ca d. Gionea nu era, formal, la PSD. In cartea citata este vorba si despre mass-media, autorii acuzand lipsa deontologiei profesionale.
Adoptarea constitutiei americane mi se pare si mie o idee buna. Suntem un stat prea slab ca se ne permite doua centre de putere executiva, sa ne irosim energia in lupte intre guvern si presedentie si, in plus, ne si place ca popor sa avem un lider puternic, ce s-o mai lungim.
Dar nu vad cine sa preia acest proiect politic.