In tinerete gandurile mele se imbinau altfel. Existau scopuri si mijloace de a le atinge. Raul si binele erau bine separate si cat se poate de clare. Recompensele si pedepsele aveau motive bine intemeiate si se bazau clar pe un intreg esafodaj de principii etice si morale care, chiar daca nu erau evidente la prima vedere se puteau investiga si se putea depista cauzalitatea care a condus la fapte sanctionabile.
In Dumnezeu am incetat sa cred din cauza calitatii care I se atribuie de a fi Atotputernic. Altfel, doar prin mortificarea pe care ti-o da indiferenta absoluta poti sa nu observi cate lucruri nedrepte si absurde se intampla in permanenta in jurul tau. Unde a fost Dumnezeu cand a avut loc Holocaustul? Cu ce gresim cand fiinte dragi ne parasesc prematur, luate de langa noi de accidente sau maladii necrutatoare? Cu ce gresesc copiii abandonati?
Inaintand in varsta, gandurile mele nu s-au mai putut imbina decat acomodand Hazardul alaturi de de morala si de etica, de un Dumnezeu limitat (si prin aceasta mai simpatic si mai permeabil la compasiune reciproca si nu doar unilaterala).
Intamplarea. Factorul aleator, irepetabil, din care nu se invata nimic. Si aceasta pentru ca in lumea in care coexistam cu el, Hazardul se manifesta intr-o logica brutala, binara. Ceva se intampla sau nu. Din afara lumii noastre insa, el se imbraca in frac, isi pune papion, ne saluta ridicand usor jobenul si se recomanda, dupa caz: Hazard Probabilitzescu, Ghinion Norocescu sau cu alte nume, dupa inspiratie sau intamplare.
Evitarea intalnirii cu acest personaj ne determina sa incercam neincetat sa facem parte din lumi mai cuprinzatoare, in care ni se pare ca ar exista sanse calculabile sa obtinem ceea ce dorim, cu riscuri cat mai mici. Insa jobenul din care Hazardul poate scoate oricand pe neasteptate un iepure este mereu mai mare decat ne putem imagina si decat putem cuprinde. Astfel, gandurile unora dintre noi nu se mai imbina decat impacandu-se cu existenta acestui personaj.
De cand nu mai pun in seama lui Dumnezeu faptele Hazardului, credinta insasi mi se pare acceptabila, speranta si optimismul mi se par invincibile iar teama, o pura fantezie personala (teama de CE?)
Cu aceste ganduri, transformate in ochi ai mintii, privesc uneori Romania. O tara care cauta cu disperare certitudini in lumea « mai mare » a Uniunii Europene sau in NATO sau in alte locuri care in realitate nu ofera certitudinile de care ar fi cu adevarat nevoie. Romania, o lume mai degraba indepartata, cu multi parametri pe care imi pot permite luxul de a-i evalua probabilistic pentru ca nu depind vital de ei.
Ce se vede de la departare? O lume care, probabilistic este pe o cale de dezintegrare lenta, supunandu-se Hazardului cu o mare incredere in Dumnezeu.
Ar trebui insa sa fiu foarte naiv ca sa afirm ca Romania difera mult de oricare tara doriti dv. In destul de multe alte parti insa, cetatenii au mai multa stima fata de ei insisi.
Mda, interesanta tema de reflectzie. Si care e una de importanta decisiva in filosofie, de cand e lumea lume…
Imi dau, ca atare, cu parerea p-acilea, ca unul dintre *fiii lui Dumnezeu* (a se citi cu atentie: inseamna *doar unul dintre locuitorii planetei*).
Zice el, Stefan, ceva p-acilea, fara indoiala, desi n-a pus (evident) el coada la pruna, caci argumentul cu atotputernicia a fost pentru prima data inaintat (intr-o forma mult mai evoluata) de catre Pascal – intamplator, Pascal a fost cel care-a pus si bazele teoriei probabilitatilor, numita si „stiintza hazardului”.
Uite cum se „leaga” trebile astea intr-un mod destul de ciudat.
E-adevarat, e foarte greu a crede intr-un „Dumnezeu cu barba alba” care-ti da peste mana cand o bagi in borcanu’ cu dulceatza. Lucrul asta se bazeaza pe evidentza, observabila cu ochiu’ liber, potrivit careia ticaloshi mor in patul lor la 80 de ani, pe cand oameni de bine sunt executatzi cu un glontz in ceafa te miri unde, de catre te miri cine. Pai nu?
Si-asadar, religiile monoteiste se bazeaza (caci nu pot *bate* aceasta evidentza) pe o promisiune, aceea a unei vietzi d-apoi, in care veatza *abea* lucrurile vor fi puse „in ordine”…
Ce sa zic? Destul de convenabil, n-asha?
Si totusi, sunt unul dintre cei care chiar cred in Dumnezeu. Cred in Dumnezeu ca matrice creatoare, cred intr-un Dumnezeu caruia-i suntem cu totii fii si fiice, pentru ca „suntem croitzi dupa asemanarea lui”, adica putem *si noi* crea.
Ce anume? Pai, putem crea chestii, putem crea, spre ezemplu, chiar si vreatza. Samd.
Ce e pentru mine foarte interesant? Pai e faptul ca hazardul orb *se imbina* intr-un mod fermecator cu *legi*. Drept, niste legi descoperite de noi, dar, totusi, legi.
Si legile astea au fost „culese” din „pomul cunoasterii” – cred ca stiti cine ne-a indemnat sa culegem poame din astea – nu vreau sa-i pomenesc chiar aicea numele!
Da, Stefan are dreptate, hazardul te pocneste de nu te vezi, cand nu te astepti. Iar unele „legi”, descoperite numa’ noi stim cum, te ajuta *cateodata* sa evitzi intamplarile neplacute.
Stiu c-am deschis o conserva plina de viermi aicea, dar de aia si folosesc acel „deschizator de conserve” numit bun simtz.
Toate cele bune,
Nea Marin
P.S. Numai pentru *cunoscatori*: nu, nu sunt beat cand scriu, nu, nu sunt flamand cand scriu, caci Ramadanul s-a terminat de multishor si nu, nu cred ca scriu chiar prostii sadea…
Sa presupunem ca Dumnezeu ar fi in tot si in toate, la modul de reactie rapida, de corectie imediata. Cum face cineva ceva „rau”, imediat i se da peste mana. Pai, in cazul asta, ar insemna ca lumea sa fie perfecta. Ar mai avea vreun sens? V-ar placea o astfel de lume? Nu ar fi o lume a masinilor, in care fiecare piesa functioneaza ceas (bine, ca pana si piesele masinariilor se defecteaza).
Dupa mintea mea, Dumnezeu nu judeca niciodata la modul imediat. Iar hazardul i se subjuga.
Cineva care admite „crede si nu cerceta” (dar fii intotdeauna atent, am putea spre exemplu adauga), poate accepta neconditionat faptul ca hazardul este subjugat Dumnezeirii. Desigur „crede si nu cerceta” caile Dumnezeirii, nu referitor la invatarea permanenta la care ne obliga existenta cotidiana.
Daca admitem reincarnarea, poti face ceva rau in viata aceasta, si sa suferi pentrul relele comise intr-o viata viitoare.
De altfel, toate teoriile admit cauza->efect.
Practic, Dumnezeu le lasa oamenilor puterea de a actiona dupa cum le dicteaza constiinta.
Dar haideti sa ii lasam pe oameni, ca si cum n-ar exista, si sa ne raportam doar la lumea animala, la animalele din jungla spre exemplu. Acolo, in jungla, corectia imediata e mult mai prezenta. O mica greseala, si dispari, legea junglei e implacabila. Legile sunt clare, totul e lupta. Oamenii in schimb, au creat combinatiile, asociatiile secrete, lupta pe la spate, josnica. Iata de ce poate s-au indepartat de Dumnezeu, mai mult decat animalele.
Elefantii, alte animale, unele triburi indigene, au simtit ca se apropie tsunami-ul, cand a fost recent in Asia. Si in majoritate s-au indepartat de tarm. Oamenii cu tehnologie avansata, in nesimtirea lor, de data asta aparatele nu i-au ajutat, ca nici nu prea erau instalate acolo, deci o cauza este si lipsa de organizare. Desigur, totul se poate explica stiintific, prin perceptia vibratiilor, etc, asa cum stim si ca un caine aude si miroase de cateva ori mai bine decat un om.
Ne referim la hazard, la jocul intamplarii, pentru ca nu stim sa scriem toate ecuatiile lumii.
Dar, daca am sti sa le scriem…
Daca ne-am pricepe sa le rezolvam…
Si daca ar avea solutii in lumea asta…
Atunci, am sti oare totul? Sau abia atunci am avea sansa sa intelegem de unde trebuie sa incepem sa ne gandim la Dumnezeu?
Partea buna a comunicarii dintre noi pe acest subiect este ca toti putem avea dreptate. Faptul ca unii credem ca Dumnezeu controleaza Hazardul sau ca, dimpotriva, Dumnezeu este la randul Lui (vedeti, folosesc majuscule) supus Hazardului, are mai putina importanta.
Deosebirea esentiala intervine insa atunci cand incercam sa delimitam acele Legi despre care vorbeste Nea Marin, coroborat cu libertatea de actiune despre care vorbeste D. Dumitriu si cu interesele personale ale fiecaruia dintre noi.
Daca legile in virtutea carora actionam (legile Eticii si Moralei fiind incluse aici) ne ajuta sa ne indeplinim interesele respective, putem pune asta in seama lui Dumnezeu. Daca dimpotriva, nu reusim ceea ce ne-am propus, nu e neaparata nevoie sa punem in seama lui Dumnezeu nereusitele noastre. Nici sa apelam pentru intermedierea relatiilor noastre cu El, la institutiile ce si-au propus sa traiasca din aceasta relatie de intermediere.
La limita, cu destula tarie de caracter, putem lua pe cont propriu o serie intreaga de lucruri pe care le lasam indeobste in seama lui Dumnezeu – si asta pentru ca Hazardul nu intreaba niciodata in ce relatii suntem cu divinitatea, inainte de a actiona asupra noastra.
Pentru Aurel: nu-i vorba de ecuatzii, Aurele, e vorba de *legi*. Si, precum bine se stie, nu toate legile se preteaza a fi puse-n ecuatzii.
Numa’ cele mai *simple*. Numa’ alea…
Ca fiecare om , fiecare ins e „o lume”, e un oarecare truism. De la care pornind, unii, numitzi si solipsisti, au dedus ca de fapt toata veatza e doar un vis, doar o parere (Eminescu o scrie citetz, parerea lui).
Ei bine, nu-i chiar asa, va gasiti singuri argumentele (va rog frumos aicea!).
Fiind eu religios, dar in contra „bisericilor” (de orice fel, inventate de catre te miri cine), cum vad ca e si Stefan, de altfel,
ma simt oleaca stingher in noianul de scrieri (pan ziare si nu numai) pe tema credintei *inregimentate*.
Am contra „popilor” (de orice fel) un „dinte”, bazat pe observatia (zic eu, de bun simtz), ca nu sunt mai putzin pacatoshi decat mirenii.
Si da, am tras betzii monstru cu popi ortodocsi, dar am refuzat sa merg la fetitze cu ei. Va spune oare chestia asta ceva?
Si nu, va rog sa nu ma luatzi drept sfant inca in veatza, ca nu sunt. Mi-a displacut insa profund propunerea ca atare, venita dinspre partea *aia*.
Despre religia institutionalizata e mai bine sa tacem chitic. Stiu eu ce spun, asa ca hai sa-i punem punct discutiei asteia (in directia asta) aici.
Nea Marin
HAZARDUL, d.p.d.v. etimologic înseamna întâmplare – spre exemplu jocurile de noroc, sunt un hazard, ma deplasez într-un loc necunoscut, mergând la hazard si întâlnesc pe cineva pe care nu l-am vazut de un timp oarecare, dar l-am întâlnit prin hazard în ziua X.
Hazardul nu are nimic comun cu DESTINUL, care este viitorul, soarta fiecarui individ, o forta supranaturala cu care fiecare om se naste, pe când daca „ne hazardam” acesta ne apartine, noi vrem sa ne hazardam într-o afacere, spre exemplu, care pâna la urma se termina prost, cu pierdere, sau dimpotriva într-o actiune fara risc, dar ne îmbarcam „la hazard” si pâna la urma iese bine.
Stiintele exacte, pâna în prezent, nu au reusit sa stabileasca ce se întâmpla cu viata noastra azi, mâine sau peste 50 ani si nici nu vor ajunge sa demonstreze practic acest lucru. Numai DESTINUL este raspunzator pe care nu-l putem dirija, uneori însa îl putem schimba, judecând bine înainte de a actiona într-o situatie oarecare.
CREATORUL ne-a oferit Cerul, Pamântul si Viata – MIRACOLUL VIETII, crearea OMULUI. Ca a intervenit si stiinta în „crearea” fiintelor vii, sunt încercari „hazardate” care de cele mai multe ori dau gres imediat sau apar tardiv; spre exemplu malformatiile congenitale.
Este un hazard spre exemplu sa pleci într-o tara straina, sperând ca-ti va fi mai bine ca în tara de origine, daca pleci nepregatit d.p.d.v. profesional, moral s.a. Este tot o actiune hazardata, nu este DESTIN, pentru ca noi am hoârât sa plecam.
NATURA ne-a înzestrat cu fizic si cu toate organele interne, pe care daca nu suntem capabili sa le îngrijim, sa le dirijam, datorita functiilor intelectuale, prin învatamânt si educatie, lasând „la întâmplare, la hazard deci” sa ne orientam în viata, atunci DESTINUL ne poate dovedi daca am actionat bine sau nu. Deci, DESTINUL, într-o masura oarecare îl putem controla.
Cei care mor nevinovati si ma refer în special la copiii de vârsta frageda, care sunt crescuti de parinti, care poate nu întotdeauna au fost apti pentru cresterea si educarea progeniturilor, lasându-i în voia soartei, ei sunt cei mai expusi unui DESTIN TRAGIC, creat de parintii lor.
Catastrofele naturale au fost de când lumea si vor mai fi, iar napastuiti ai SOARTEI vor mai exista, dar si aici trebuie pus „un bemol” si ma refer în special la cei care se hazardeaza în sporturi periculoase, constienti fiind de un mare risc pe care vor însa sa-l infrunte. Se spune „asa le-a fost Destinul” – NU, a fost hazardul care i-a îndemnat, sfidând pericolul natural.
Se spune ca „Dumnezeu ne da, dar nu ne baga si-n sac”. E drept! El ne-a înzestrat cu tot ce este mai frumos, dar ne apartine întretinerea, prudenta si felul de a judeca. Nu degeaba se spune ca PRUDENTA ESTE MAMA ÎNTELEPCIUNII. E normal, daca nu judecam si nu prevedem, riscurile unei „aventuri”, indiferent de domeniu, chiar si într-o casatorie, si ne lasam prada hazardului, atunci înseamna ca DESTINUL ni l-am ales singuri, fie bun sau rau, dar „am facut-o cu mâna noastra”.
Sa nu se neglijeze KARMA, pe care fiecare dintre noi o purtam. Subiectul este mult prea vast si nu ramâne decât sa recomand cititorilor ca poate gasi toate explicatiile necesare pe internet. Pot sa afirm doar ca exista PACATUL STRAMOSESC, si aceasta din propria-mi experienta.