Prin peregrinările mele, am văzut ţări în care oamenii au obiceiul să arboreze steagul naţional la ferestre şi balcoane sau să-l ridice pe falnice catarge în faţa caselor. Se întîmplă asta mai ales în ţările anglo-saxone. Oricum, cred că obiceiul este cel mai răspîndit în Statele Unite, Olanda, Suedia şi celelalte ţări scandinave.
N-am văzut asta în ţările latine, iar în Anglia nu ştiu cum este, pentru că n-am ajuns niciodată pe acolo. Ceea ce este însă sigur este faptul că, în acele fericite ţări, acest obicei se practică spontan, fără să existe vreo lege în acest sens şi fără ca preşedinţii sau regii lor să lanseze apeluri patetice în această privinţă. Iar steagurile rămîn acolo pînă se decolorează şi sînt înlocuite cu altele noi.
Cu o zi înainte de Ziua Naţională, preşedintele nostru, cu amintirea probabilă a drapelelor de pe vapoarele pe care le-a comandat, a făcut o vibrantă chemare către români să-şi agaţe şi ei tricolorul la ferestre. A doua zi, chiar de Ziua Naţională, nenumăratele noastre televiziuni s-au apucat să numere steagurile din balcoane, să intervievieze trecătorii, să descopere steaguri alcătuite din pungi de plastic rezistente la ploaie ş.a.m.d., bucuroase ca proasta în tîrg că au mai găsit un subiect de senzaţie. Unora le-a ieşit că apelul preşedintelui a găsit ecou şi că patria s-a umplut de steaguri, altora numărătoarea le mergea după obiceiul lui Pristanda: „două la şcoala de fete, două la şcoala de băieţi”.
Conform imaginilor, steagurile erau mai degrabă puţine. Dar nu asta contează. Să pui steagul pentru că te obligă o lege, cum este cazul instituţiilor, ori pentru că te-a rugat imperativ preşedintele, nu înseamnă în realitate nimic. Dacă nu există un imbold interior, ca la americanii, suedezii şi celealte neamuri amintite la începutul articolului, gestul nu este doar inutil, este chiar periculos, fiind o nouă probă a găunoşeniei noastre, a fariseismului nostru, o altă dovadă a cît de receptivi sîntem la discursurile şi practicile demagogice.
Şi nu poate exista acest imbold decît la popoarele care reuşesc să se identifice cu statul lor, cu instituţiile şi cu simbolurile acestuia.
Acolo unde, într-adevăr, „patria este norodul, iar nu tagma jefuitorilor”, după fericita formula a lui Tudor Vladimirescu. Sau, poate mai tehnic, dar şi mai exact spus, acolo unde statul aparţine naţiunii, nu naţiunea statului, după cum mi-a remintit eminentul (încă) tînăr istoric Cătălin Turliuc, într-o discuţie televizată. Or, la noi, nu este cazul. Şi asta se vede foarte bine în modul în care sărbătorim asemenea zile. Pentru Parlament, Ziua Naţională a fost atît de importantă încît au uitat de ea pe parcursul cît aleşii îi blocaseră activitatea, aşa încît a fost anulată obişnuita şedinţă festivă. Poate chiar e mai bine!
În rest, pe oficialităţile de tot rangul le-a potopit festivismul de care nu se pot elibera la cincisprezece ani de la părăsirea comunismului, iar noi am fost bucuroşi de o zi liberă suplimentară, ca să mai spălăm rufe, să mai facem curat prin casă ori să ieşim la fasolea cu costiţă dată pomană de Primărie. Într-un oraş de dimensiunile Bucureştiului, vreo 6000 de persoane au asistat la parada militară, deşi ar fi avut ce să vadă, armata noastră fiind acum echipată după standardele NATO, ba chiar şi bătînd pasul de defilare al alianţei.
La Iaşi şi în celelalte oraşe, participanţii nu au depăşit cîteva sute, iar în „inima Unirii”, au fost vreo 15.000, invitaţi şi localnici laolaltă. În schimb, preşedintele a ţinut trei discursuri în două zile, a arborat ţinută marţială de parcă am fi în război, a mai primit cele patru steaguri ale armatelor, să ţină de cald steagurilor UE şi NATO. Da, poate din cauza profesiei „de bază”, e limpede că e fascinat de servicii secrete, armată, uniforme, arme, de jucăriile pentru băieţi, cum s-ar spune.
Din fericire, n-a întreţinut inflaţia de generali din armata română, semnînd doar două înălţări în grad. Asta e bine – se rupe o tradiţie imbecilă care a făcut ca armata noastră să aibă mai mulţi generali decît sergenţi şi caporali! Ba chiar mi-a căzut oleacă simpatic cu lapsusul acela demn de psihanalizat: „vă udrez la mulţi ani!”. Ce-or mai fi rîs D-na Udrea cu tot cu Cocoşul ei, aflaţi la petrecerea oficială de la Cotroceni!
În rest, nivelul de festivism searbăd al sărbătorii oficiale a fost net depăşit doar de isteria declanşată de televiziunile noastre, publice şi private, libere cu toatele, dar şi lipsite laolaltă de simţul măsurii şi de cel al ridicolului – cu Pro TV în frunte, care împlinea zece ani de la înfiinţare. Cred că nici Ceauşescu nu se autoglorifica aşa de sistematic, începînd cu o lună înainte de ziua aniversară. Celelalte, neavînd de aniversat vreo cifră rotundă, au stat cuminţi în perioada premergătoare, dar au recuperat intens în preziua şi în Ziua Naţională. Pînă la urmă, singurul moment normal, de sărbătorire aproape autentică, a fost cel dinspre seară, al aprinderii iluminaţiei de sărbători în Bucureşti. Doar că, pentru asta, a trebuie să fie mutat şi Crăciunul cu aproape o lună mai devreme!
Deci, aniversăm, comemorăm, dar nu ştim, nu sîntem încă în stare să şi sărbătorim. Oscilăm între festivismul tern, dar marţial şi isteria dezlănţuită, colorată gros cu vulgaritate. Unii dau vina pe anotimp – e umed şi frig pe 1 Decembrie, uneori mai cade şi lapoviţa ş.a.m.d. Este o scuză falsă. Ziua Naţională a Poloniei cade pe 15 Noiembrie. Şi am avut prilejul să-i văd pe polonezi, şi la ei acasă, dar şi aici, cum ştiu s-o sărbătorească. S-o sărbătorească, în sensul cel mai plin al cuvîntului, nu doar s-o aniverseze, să mai bifeze un fel de misiune îndeplinită. Numai că ei se identifică spontan şi autentic cu statul lor, cu instituţiile şi simbolurile acestuia, cu tradiţia lor. Ei au reuşit despărţirea adevărată de comunism şi şi-au regăsit identitatea. Pînă ne-o vom regăsi şi noi, vom reacţiona palid la apelurile patetice – inclusiv în nuanţa engleză! – ale preşedinţilor şi ale altor politicieni cu sîngele tricolorizînd vîrtos mai ales în campaniile electorale şi la ocaziile festive. Q.e.d.
O.K., n-ati ajuns pana-n Anglia. Dar prin Apuseni ati fost in ultimii ani?
Tara Zarandului e, tot timpul, *plina* de steaguri. Acei oameni simpli, care trag din greu, traiesc, zi de zi, in ROMANIA si nu intr-un stat corupt, subdezvoltat, postcomunist, republica parlamentara, cu trei echipe-n grupele europene.
Ei sunt mandri ca sunt romani chiar daca merg la cules de capsuni in strainatate. Ne-au bagat unii in cap, cu obstinatie, timp de 15 ani, c-ar trebui sa ne fie rusine ca suntem romani.
Foarte rau au facut. Mult rau fac si guvernoii si presa, care nu depun suficient efort in a arata ca romanii au avut si au inca multe de oferit lumii.
Nu, n-am fost in Apuseni de cind eram tinar, trebuie sa fie vreo 25 de ani. Ma bucura insa ca lucrurile stau asa cum le descrii Nea Marine. In fond, e o insula care, cindva ar putea sa iradieze in jur. O saptamina buna.
Ne pierdem în „discutii”, în aprecieri si contradictii fara sfârsit, fara însa a pune punctul pe „I”. Nu dau lectii nimanui, dar vreau sa accentuez ca PATRIA, în sensul adevarat al cuvântului, este locul unde s-a nascut cineva, tara de bastina, pamântul natal. PATRIOT este acela care, indiferent unde s-ar afla pe acest Mapamond, TARA LUI DE ORIGINE, RAMÂNE TARA. Când spunem TARA ne referim la pamântul stramosesc, nu la GUVERNELE care s-au succedat si care se schimba la fiecare 4,5 sau 7 ani. Pot sa-mi iubesc TARA, PAMÂNTUL EI, fara sa-mi iubesc guvernantii. Exista si atributul de PATRIOTARD, adica cei care fac parada de patriotism, devenind la un moment dat NATIONALISTI EXACERBATI, care de-a lungul secolelor au distrus tara de origine, au devenit DICTATORI asuprindu-si si oprimând propriul popor; exemplele sunt infinite, exceptie nefacând nici România. PATRIMONIUL – national, cultural, bunuri mostenite prin lege de la parinti, familie în general, trebuie sa apartina întregului popor. PATRIOT, este cel care este devotat tarii de origine, fiind oricând gata sa-si apere granitele, patrimoniul cultural în general si nu în cele din urma bunurile personale.
UBI BENE, IBI PATRI /Unde ne este bine, acolo e patria/, expresie ce apartine lui Pacuvius, citat de Cicero în /Tusculanae disputationes V,37,108, întâlnit cu mici modificari si la Aristofan. Aceasta expresie este considerata deviza celor pentru care interesele materiale primeaza asupra celor patriotice. Pacuvius spunea: PATRIA EST UBICUMQUE EST BENE
(mea culpa, continuare la ecou)…
Pacuvius spunea: PATRIA EST UBICUMQUE EST BENE, adica /PATRIA ESTE ORIUNDE-I BINE/.
Socotita în trecut ca deviza a oportunismului, odata cu atenuarea sentimentelor nationaliste si a patriotismului fanatic, lumea moderna renunta din ce în ce mai mult la a considera patria ca unicul loc unde îti merge bine. Disparitia barierelor impuse de frontiere, EXODUL în cautare de locuri de munca si un trai mai bun, fac ca din ce în ce mai multi bastinati sa devina adeptii dictonului.
Putem ramâne patrioti, continuând sa ne aparam TARA DE BASTINA, chiar daca ne aflam pe alte meleaguri, de cele mai multe ori obligati de împrejurari sa se autoexileze datorita presiunilor si nerespectarii legilor din tara de origine, altii pur si simplu dorind sa se afirme sau sa studieze în alte lume, atâta vreme cât în tara lor de bastina NU sunt recunoscuti la justa lor valoare, datorita presiunilor guvernamentale sau a diriguitorilor diverselor sectoare, în ciuda faptului ca DEMOCRATIA exista, dar numai pe hârtie.
Personal, am ramas credincioasa MONARHIEI HOHENZOLLERN-SIGMARINGEN, pentru ca am trait epoca, REGELE fiind ales pe viata, ca UNSUL LUI DUMNEZEU. În actuala mea locuinta din LUMEA NOUA, pastrez cu sfintenie steagul României ce exista înainte de 1940, alaturi de fotografia Regelui Mihai si a Reginei Ana, cu autograf, si nu în cele din urma Drapelul canadian, pentru ca este tara minunata care m-a „adoptat”. Si /last but not least/, oridecâte ori am posibilitatea, în grupurile actualilor conationali multiculturali, demonstrez cu fotografii, diapozitive si comentarii, despre Tara mea de origine, asa cum a fost. Nu denigrez tara, pamântul ei, care sunt vesnice si le iubesc, motivez însa cauzele parasirii, atunci când sunt întrebata.
Fara a /sari peste cal/, lumea înconjuratoare trebuie sa cunoasca realitatea TRISTA, dar ADEVARATA A EXODULUI.
Absolut de acord! Doar ca nu vad prin ce anume se contrazice ceea ce spun eu mai spontan, jurnalistic, cu ceea ce spuneti Dvoastra ceva mai doctoral! Auguri!
NU contrazic pe nimeni si nu nominalizez, este felul meu de a scrie. Niciodata nu „atac” autorul, precum nici comentariile, pentru ca în fond ne prevalam de LIBERTATEA CUVÂNTULUI ne apartine. Iar daca „ne simtim cu musca pe caciula”, foarte bine, putem reactiona, pentru ca SCRIPTA MANET, si VERBA VOLANT.
Cu ceea ce nu am fost de acord si nu voi fi niciodata, iarasi generalizez, NU ACCEPT expresiile „tari”, precum nici comentarii neargumentate.
Cred ca problema exodului/exilului/surghiunului este una dintre cele mai dificile si trebuie analizata in functie de circumstantele personale ale fiecaruia. Unii pleaca de tot, altii pleaca pastrind ceva de aici, altii nici macar nu reusesc sa se adapteze acolo pentru ca pastreaza prea mult de aici. Am cunoscut tot felul de cazuri, dintr-o gama mai larga decit cea rezumata mai sus. De diverse calibre – de la Cioran la un refugist „politic” de dupa `90. Nici un caz nu semana cu altul.
A ramine sau a pleca este o optiune pur personala si tine de libertatea personala. Totusi, as preciza ca dincolo de individualizarea motivelor au existat si niste trasaturi mai globale de-a lungul istoriei postbelice. Din anumite motive se pleca imediat dupa razboi, din altele in anii `60 – 70, probabil cu totul altele inm anii `80. Oricum, ceea ce este sigur este ca, dupa 1964-1965, nimeni nu a mai fost pur si simplu expulzat, alungat din tara, cu exceptia notabila a lui Paul Goma, caruia nici macar statul post-comunist, in divresele sale avataruri, nu i-a dat inapoi cetatenia. Pentru a i-o reda, ii pretind sa solicite asta. Problema este ca el nu a solicitat vreodata renuntarea la cetatenia romana. Revenind la firul istoric, cu siguranta, altele au fost motivele plecarii dupa `90. Sa fiu clar, nu condamn pe nimeni din cei plecati, indiferent de motive, cu atit mai mult cu cit fiica mea si ginerele meu sint traitori de vreo trei ani in State, facindu-ma si bunic de copil american pe deasupra. Este dreptul fiecaruia sa traiasca acolo unde doreste si sa tina ori nu minte locul din care a plecat. Omul este mai intii persoana, apoi orice altceva.
De ce nu am plecat si eu? Dintr-o ciudatenie personala – ma simt bine aici, pentru ca nu ma plictisesc! E mult de facut si, har Cerului, pe masura ce trece vremea, e si mai mult, pentru ca mai facem si timpenii noi! In tarile normale, dupa partea de bussines ori de turism, ma apuca o groaznica plictiseala! Prea mergeau cam toate de la sine, prea nu mai parea ca e mare lucru de facut, prea aveam impresia ca nu as putea misca un micron, in bine ori in rau, daca mi-as fi propus asta.
Aici, inca o data, har Cerului, nu traiesc riscul acesta si cum viata mea, ca oricaruia e limitata si, oricum, data fiind virsta, nu poate fi pe cit a fost deja, nu exista nici riscul sa ma apuce plictiseala. Bun. Deci, nu am nimic nici cu cei care pleaca, nici cu cei care ramin. Singurul lucru care ma deranjeaza, la unii dintre romanii plecati, indiferent de motivul plecarii, este ca simt citeodata nevoia sa ne dea lectii noua, celor ramasi. Nu e vorba de lectiile in sine, toata lumea trebuie sa invete mereu, daca vrea sa tina pasul, ci mai mult de tonul acelora. Acum, chiar n-as vrea sa fiu inteles gresit – nu ma refer la mesajul de la care porneste raspunsul meu, care e de perfecta urbanitate si extrem de binevenit. Dar au fost, inclusiv pe site-ul nostru si asemenea interventii. Singurul roman plecat caruia ii pot accepta orice ar spune si pe orice ton, indiferent ca uneori exgereaza, greseste etc, este Paul Goma. El n-a plecat, el chiar a fost alungat din patria si chiar i s-a furat patria. Chiar de doua ori – prima data cea basarabeana, a doua oara asta mai mare. A bon entendeur, salut!
Din punctul meu de vedere patria mea este intreg pamântul, ma consider cetatean al lumii si nu unei regiuni populata cu specimene, care de când s-a nascut îsi priogneste, ucide cu sadism profetii (intelctualitatea).
Eu personal mi-am facut datoria fata de România, aceasta fata de mine nu, dimpotriva.
Nu poti avea in absolut nimeni incredere in România, vorbesc de lucruri curente, pâna si un banal telefon trebuie sa îl astepti ore in sir, fara a se cere scuze de întârziere, in cel mai fericit caz in care specimenul se va tine de cuvânt.
Sigur nu aceasta-i Ro completa, 80% populatie, restul 20 (spuma) fie trage ponoasele, fie o ia razna! Cu acest procent de 20% sunt solidar, cu aceasta Românie ma identific.
Nu saracia m-a alungat din Ro, nu arhaismul, traditiile sale ci bâtele mineresti, apaluzele proletarilor din P-ta Publica adaugat un TVA de totala iresponsabilitate a cuvântului vorbit, pâna in cele mai simple, banale (ale cotidianului de zi cu zi) chestiuni!
Nici in diaspora nu se poate face mare brânza cu românasii nostri, care-i dau cu sloganuri patriotice!
Nu am chef sa ma jertfesc pe alatarul patriei iresponsabile, indiferente, fata de fiii si fiicele sale!
Regret radicalismul expus, insa este usor sa teoretizam (o parte a dispaorei, mai ales economice), cu sloganurile iubirii de pamânt si patrie (românism), când ne-am fofilat printre regimurile politice, fara a lua atitudine demna. Cazul Paul Goma (nu este singular), este relevant. Pe undeva la o scara redusa comparativ cu Paul Goma si eu am avut aceeasi soarta! Prin urmare cred ca sunt motivat a fi suparat, cu atât mai mult; in exil am pus umarul, ca sa primesc o alta palma si mai dureroasa ca si majoritatea românilor (includ si pe autorul articolului Dl Liviu Antonesei!) aflati pe aceiasi baricada.
Daca dorim sa intram mai repede in normalitate trebuie sa rupem pisica in doua, sa le-o strigam specimenelor pâna se vor trezi! Cu diplomatie nu merge treaba, câstiga ceausesti, vadimesti, iliesti, basesti si ce-o mai veni, speram sa se opreasca aici!
—
N.R. Am lasat „pe muchie” ecoul dv. datorita nadufului lui. Va rog insa, pe viitor, sa nu mai folositi cuvinte ca „specimene” cand ne referim la populatia Romaniei si nici sa nu sugerati actiuni nedemocratice pentru dezvoltarea democratiei. Cu stima, SNM
Domnului Ovidiu Mihaiescu
Nu e cazul sa se disculpe nimeni fata de mine! Cum am spus deja, ii respect in egala masura pe cei care au ramas si pe cei care au plecat, in functie de ceea ce face fiecare. Pentru ca eu prefer sa discut despre persoane, nu despre categorii.
In rest, sigur, continuam sa strigam! Eu chiar cu riscul de a ramine fara voce!
Auguri, l.a.
SUB ALTA ZODIE Nu, nu e de vina anotimpul, aveti dreptate, polonezii ne-o demonstreaza; si da, pentru ca ei au scapat si de comunism, dar si de efectul nociv al falselor elite. Ei au avut o alta elita, care a conceput democratia „de jos”. Exemplu elocvent: Havel.
Elitele noastre ne exclud, ne omit; practica un elitism nedemocratic in virtutea acceptarii tacite a unei corectitudini…de cod genetic. Isi cultiva mitul geniului cu ardoare, si gasesc excelenta observatia lui Ciprian Siulea care spune ca s-a ajuns aproape la sacerdotiu din acest punct de vedere.Pentru o astfel de elita care se autoprezinta „buna” (prin comparatie cu cealalta „elita”…cea comunista, care este „rea”), democratia nu inseamna mare lucru. Asadar, suntem aproape invizibili, nu contam decit poate ca masa de votanti. Iar daca ar fi dupa unul dintre cei a caror fotografie apare pe genericul „Zece pentru Romania”( ce ironie…oare realizatorii emisiunii nu au citit „Anatomia unei catastrofe?), s-ar impune calificarea voturilor.
Asa ca…iata, este clar, polonezii s-au nascut sub alta zodie decit noi!
CURAJUL.
Un act de curaj in vremurile noastre „postmoderne” a devenit adevarul. Intr-o vreme in care din toate partile se ridica glasuri indignate impotriva lui Paul Goma, Dv. indrazniti sa-i recunoasteti…valoarea?
Asta m-a adus aici: clipa in care omul poate sa Existe. Cind se desprinde din neant. Fascinata…stau si va intreb: ati avea curajul sa demaram o ananliza onesta a acuzelor aduse recent lui Paul Goma?
Dar onesta. Fara ocolisuri, fara crutare a unei parti sau a celeilalte.
Ati avea acest curaj?
Doamnei Aurora Mihacea
Diferenta dintre noi si polonezi, la virf, este aceea ca la noi, de pilda, foarte multi intelectuali erau cu Securitatea – de unde si cuvintul-valiza al d-lui Luca Pitu „Universecuritatea” – pe cind la ei erau cu Solidaritatea. De aici, pleaca totul, chiar daca judecata mea este foarte rezumativa.
Cit il priveste pe Paul Goma, n-am nici o problema sa-l laud ori sa-l apar, daca e cazul. Pe http://www.tiuk.reea.net este instalat un amplu grupaj Goma, unde se afla si Prefata mea din 1995 la Adameva, care explica totul. Pe de alta parte, n-as intra intr-o dezbatere privind ultimele acuzatii aduse lui PG din doua motive. Pe de o parte, pentru ca, din pacate, in esenta lor, sint reale. Cind spui „everii au facut” este vorba despre antisemitism, asa cum atunci cind spui „roamnii au facut”, „nemtii au facut” etc tot despre fenomenul anti- este vorba. Nu „evreii au facut”, ci unii evrei. Sigur ca l-am aparat pe Goma si in aceasta privinta, dar in virtutea dreptului la libera opinie. Goma nu instiga la nimic in mod direct, nu instiga la violenta, isi exprima niste opinii care, in opinia altora, inclusiv a mea, sint eronate. Nu cred insa ca il poti priva de exprimarea opiniilor sale, pentru ca nu esti de acord cu ele. Inca o data, daca nu e vorba despre instigare la crima, la violenta impotriva unui grup de orice natura ar fi acesta – etnic, rasial, sexual, religios etc. Cum, mai ales, l-am aparat pe Liviu Ioan Stoiciu, inclusiv in revista pe care o editez, cazut un fel de victima colaterala!
In al doilea rind, cum va amintiti, mi-am propus sa nu polemizez cu D-voastra, pentru ca, pur si simplu, imi este teama! Glumesc. Dar nu chiar suta la suta! Citesc insa cu interes serialul despre HRP.
Ma întreb CUI PRODEST (Cui folosesc) toate aceste comentarii „a la longue” si în contradictoriu? Fara discutie, NU TREBUIE UITAT TRECUTUL, CU BUNE CU RELE, doar asa putem face o distinctie fata de prezent. Cert este ca nu mai putem schimba nimic. IMPORTANT ar fi sa nu mai repetam greselile TRECUTULUI, daca bineînteles suntem capabili sa deosebim RAUL de BINE si sa lasam polemica la o parte.
Important ar fi sa nu mai repetam greselile trecutul si sa ne axam pe PREZENT, care este tragic în România si /last but not least/ sa pregatim VIITORUL pentru descendentii nostri. Din pacate, cum am mai mentionat de N ori, tineretul de azi habar nu are de adevarata Istorie a României, cel putin din ultima suta de ani. N-au nici un ghid SERIOS care sa le lumineze mintile pentru a nu cadea în greseala generatilor disparute. La ora actuala exista o TOTALA CONFUZIE A CELOR PETRECUTE SI ÎN ULTIMII 15 ANI, ce sa mai vorbim de 100?!
Pai, cred ca aceste comentarii folosesc celor care le fac! E o discutie pina la urma si e marele avantaj al publicatiilor electronice, comparativ cu cele on paper.
Eu sint mai degraba pesimist, pe cind D-voastra mi-ati parut o fire mai optimista! In mod ciudat, acum eu sint ceva mai plin de speranta decit D-voastra. Traiesc aici si pustiul nu ca nu exista, dar nici nu mi se pare chiar asa de mare! De fapt, cred ca sint reactionar – in sensul ca reactionez! Daca e prea mult optimism, pun bemoli, daca e prea mult pesimism, incerc cu diezi! Auguri!
Stimate D-le Stefan Maier
Eu nu propun, gândesc solutii antidemocratice; am beneficiat si am inteles binefacerile libertatii, ca sa mai ma întorc la o forma fie, chiar si doar in gand si în gând antidemocratica. Va asigur de acest crez-experienta!
In exprimarea mea dura, in loc de populatie am folosit specimene, recunosc ca nu incadreaza unui ton/spatiu civilizat, nu am comentarii de adus. Mentionez pentru clarificare: Referirea s-a facut contra mentalitatii alienate, nu poporului, populatia fiind o victima la randul sau.
Va asigur ca voi tine cont, ca voi respecta regula-avertisment!
Cu stima
O.M
D-le Liviu Antonesei si Stimata Doamna Aurora Mihacea
Dupa stiinta mea Dl L.A, de multi ani se afla pe o pozitie incorect-politic, cu precadere in „cazul” (iarasi cazul Goma), Dl Paul Goma. Nu cred ca nu ar îndraznic sa vorbeasca deschis despre ce crede D-sa /L.A/. Cum de altfel nici eu nu va ascund faptul ca sunt si ramân sustinator moral al Dl Paul Goma. Razbunarea manolestilor lasa de dorit, reaminteste de metodele anilo 50, nu este de mirare.
Ce am putea sa vorbim de Dl Paul Goma? In primul rând acuzatia de antisemitism este fortat-stalinist-manolesciana, ca sa nu spun o razbunare tipica anilor 50, de fapt am si spus-o! In rest ce sa vorbim de D-sa?! Eu as putea spune ca este unul din marii scriitori români dupa al doilea razboi mondial! OMUL, Intelectualul, care a dorit, luptat da o fata mai demna României, tradat monstros de breasla! O Rusine pe care nu ne putem permite sa o bagam sub pres!
Cu stima
O.M
D-le Antonesei
Va multumesc pt precizare-raspuns!
Cu drag
O.M
Doamna Venera,
pai cum asa? Sa lasam polemica de-o parte? Pai cu ce ne mai alegem noi, daca scriem pa site?
Cine-i suparat pe polemica, e bine sa stea acasa, sa nu scrie pa forumuri, optimist sau ba.
Polemica, o scumpa Doamna, ce ne-am face fara ea? Cum ne-am mai limpezi gandurile, daca nu incrucishandu-ni-le cu ale altora?
Comunicarea: esenta vietzii…ce parere aveti?
Aluzia directa la ce scrie in coltul din dreapta sus al site-ului, m-a facut sa ma hotarasc sa scriu aici.
Parerea mea e ca multi si-ar dori sa puna un steag tricolor pe casa, in balcon sau mai stiu eu unde, dar ii opreste ceva care vine, cred, din demonetizarea ideii de patriotism, precum si dintr-o oarecare confuzie legata de ce inseamna cu adevarat sa fii patriot. Cred, sincer, ca multi simt fiorii patriotismului, insa ori nu stiu cum, ori se sfiesc sa-si arate simtamintele. Eu n-am avut steag, ca il puneam la vedere, dar o sa-mi fac rost.
Referitor la ce s-a scris apropo de subiect, fiecare are dreptatea lui. Se pare ca nu exista un adevar absolut, ci ca el facut din exprimarea a ce gindeste fiecare. Fiecare din cei care si-au pus gindurile aici, nu doar se reprezinta, ci reprezinta o categorie, mai mare, sau mai mica. Daca sint sau nu de acord cu diversele opinii, asta e altceva. Ramine comunicarea, care genereaza polemici, sau dialoguri care, la rindul lor, daca devin prea patimase, pot anula comunicarea. Se pare ca nu e cazul si e bine asa.
Mie personal, polemica sau dialogul de aici, imi sint de folos ca sa-mi limpezesc ideile. Cit despre cum s-a serbat ziua Romaniei in Iasi, pot sa va spun ca o manifestare a avut loc la Palatul Culturii, sub genericul „1 Decembrie, Darul Sf. Andrei catre romani” si a fost pregatita de Muzeul Etnografic. In unele zone, traditia populara marcheaza ziua de Sf. Andrei ca pe inceputul iernii si, pina la Craciun, aceasta perioada e prilej de pregatire pentru colindatori si uratori, organizati in „cete”.Un grup alcatuit de femei si copii dintr-un sat din Moldova au reinviat pentru spectatori traditia sezatorii taranesti, corul Fii ai Bucovinei de la biserica Bogdana din Radauti au cintat vechi cintece patriotice si colinde. Poate, daca vi se pare interesant, o sa va prezint un pic mai detaliat ce s-a intimplat acolo, eventual si cu fotografii. Costumele populare inca exista, iar unele piese sint vechi si cu adevarat foarte frumoase.
Pentru Ieseanca
Imi face placere sa vad ca iesenii se inmultesc pe site-ul nostru si proasptetei sosite ii doresc bun venit. Daca discutiile de aici i se par si de folos, cu atit mai bine ei si noua cu atit mai bine! E adevarat ca patriotismul a fost demonetizat, mai intii, de regimul comunist, apoi de dezlantuirea demagogiei „democratice”. In cele din urma, ne vom veni in fire, astfel n-am aborda subiectul atit de serios si sincer cum se intimpla, in genere, in Iasi. Vom fi, probabil, vindecati cind vom urma impulsurile interioare, daca le avem, cind vom depasi sentimentul de oarecare jena. Imi pare rau ca nu am prins momentul de la Palatul Culturii, ci numai festivitatea oficiala, mult prea oficiala si mult prea festivista, de depunere a coroanelor. Mai trist este ca nici nu am stiut nimic despre ea desi ma stradui sa ma informez cu ce se intimpla in urbe, in tara, in lume. Inca o data, bine ati venit! l.a.
Multumesc domnule Antonesei, sper sa am indrazneala sa mai scriu si alta data si sper si eu sa fim mai multi de prin zona.
Da, e vorba de o oarece jena in exteriorizarea simtamintelor din categoria patriotism. Probabil si ca ne pasa un pic prea mult de ceea ce-o sa creada ceilalti.
Cit priveste evenimentele din Palatul Culturii, daca vreti, pot sa va anunt ce si cind o sa se intimple. Ramine sa-mi sugerati modalitatea.
La depunerea de coroane nu m-am dus, pentru ca, intr-adevar, acolo festivismul e mult prea evident. Pe de alta parte, multi din cei care au fost acolo cred ca au perceput mesajul corect al gestului, facind abstractie de cine l-a facut si ce a urmarit. Ma refer la capitalul de imagine pe care spera sa-l dobindeasca cei care ies in fata in momentele importante pentru romani.
Am o intrebare, partial retorica: de ce nu poate fi in Moldova ca in Apuseni?
Am scris partial retorica pentru ca o pate din raspuns este dat de contitiile istorice si geografice. Totusi, putem incerca si noi sa fim mai „adevarati”.
Domnului Antonesei şi doamnei Venera
Sunt încă aici.
Îmi „amintiţi”? Dar ştiam; nici o clipă n-am uitat… interdicţia: nu polemizăm!
Îmi repugnă siluirea voinţei cuiva; nu intru acolo unde nu sunt dorită. Fiecare are dreptul la… Nişa lui.
De pildă eu: o gândesc aşa… ca pe o Închidere care se Deschide.
Da… am căzut în greşeală intrînd în Alveola Dvs.; dar am fost atrasă ca un fluture noptatic de o lampă… Acel Sclipăt, acea vibraţie anume pe care doar Clipa în care Exişti o poate produce, m-a făcut să revin.
Sunt aici; rezemată de una din liniile acestea despărţitoare care ne Ordoneaza cuminţi ecourile, unul după altul, unul după altul…
Vibrez; mă frînge un suflu puternic, aşa ca atunci cînd stînd pe carosabil, un vehicul în plină viteză fulgeră pe lîngă tine.
De astă dată vehiculul a fost chiar Acea Clipă în care Exişti.
Sunt încă aici. Citesc cuvintele voastre. Admir generozitatea d-nei Venera – ne dăruie nu o dată din prea plinul ei- şi nu înţeleg: cum se împacă rigoarea limbii latine cu încălcarea principiului noncontradicţiei şi al terţului exclus? Apar ambele în ultimul său mesaj… aproape ca l-aş putea folosi ca material didactic la lecţia de logică de la clasa a IX-a.
Iertare, dar nuuu inţeleeeg! Cum a apărut această breşă pe fundalul unei gîndiri de formaţie solidă, în care totul ar trebui să fie legat, sobru, elegant şi simplu? La începutul mesajului – cui îi mai trebuie Trecutul, Istoria, la sfirşitul mesajului se deplînge faptul că tinerii nu cunosc istoria… « Qui prodest » ?
Sunt încă aici. Urmăresc conturul literelor, îmbinarea cuvintelor, vă strîng numele în palme, vă citesc fiecare virgulă, vă acopăr cu gîndul, cu durerea, cu mirarea, cu tot dragul şi vă întreb: cine ne opreşte? De ce nu ne spunem tot „Dar”-ul pînă la capăt?
Fiecare are un „Dar” al său (« Dar » el, nu eu… « Dar » eu, nu ea… « Dar » nu pot… «Dar » as vrea..). Sunt tot felul de « dar »-uri. Unele dor cumplit. Mai ales cele legate de Dreptate. Un astfel de „Dar”, s-ar impune şi în cazul lui Goma. Dar şi în cazul celorlalţi semeni ai noştri, evreii… Nici pe ei, suferinţa nu i-a ocolit. Atît doar voi spune acum: cîtă vreme adevărul istoriei rămâne ascuns, suferinţa va fi perpetuată. Şi nu va ocoli pe nimeni, fie el mărime a acestei lumi sau furnică.
Dar…nu. Vă respect Sclipătul d-le Antonesei.. Şi interdicţia: nu polemizăm …
Încă. Încă nu plec. Nu plec pînă nu vă întreb: oare suntem aşa…un fel de cavaleri rătăcind în lumi paralele?
Dar… Dar ştiu că ceea ce spun acum, îmi poate fi întors spre rănire; ah…da… „cade” în „cîmpiile” afectivului-poetic şi vai….oroare: e desprinsă de realitate!!
Ei şi?
Neclintită, pe partea carosabilă, aştept: ţelul meu este….Acea Clipă!
PS: Şi eu va citesc; mai nou, evaluez în funcţie de cota de .. risc a temelor abordate. Aveţi un Sclipăt… Altfel decît cel mimat. Sigur ne vom întîlni pe partea carosabilă!
Ah… Vă rog: iertaţi-mi greşeala: promit să respect interdicţia.
Pentru Ieseanca
Pai, daca ati inceput, ar fi pacat sa va opriti! Din contra, eu sper ca, uitindu-va pe rubricile site-ului nostru, veti face un pas mai departe si va veti gindi sa instalati ceva la vreuna din ele. Chiar spuneati ca aveti si poze de la evenimentul de la Palat. Cred ca un scurt text care sa le insoteasca, ar fi binevenit. Daca tot s-a intimplat si ceva frumos, de ce sa nu participam mai multi la aceasta bucurie?
Marturisesc ca ma tenteaza mai mult ce se intimpla aici, acum, decit multele obligatii domestice care asteapta. Imi place polemica, de ce e stigmatizat cuvintul? daca ii spunem altfel deranjeaza mai putin oare?
Imi place si ca ma simt oarecum acasa aici, faptul ca vreo citeva nume imi spun ceva, dar deopotriva si ca sint atitia necunoscuti. Nadajduiesc sa nu fiu dezamagita si sa ajung sa spun detestabila formula „stiam eu ca asa o sa se intimple”.
Tema e fierbinte si se amplifica datorita ideilor care rasar mereu din ce se scrie. Se intimpla ca daca n-ar scrie nimeni nimic, n-am avea pe marginea a ce sa polemizam. Sa discutam. Sa ne infierbintam.Sa comunicam.
Mai nadajduiesc ca nu are nimeni pretentia ca este detinatorul adevarului absolut in materie de orice. Acuma, daca ma gindesc mai bine la definitiatermenului polemica, poate ca e mai bine sa nu definim asa ce se intimpla aici. Ca nu e neaparat sa fie in contraziceri, mai curind completari.
Imi place sa discut cu dl. Antonesei chiar virtual, am cunoscut-o pe mama dumnealui, o femeie plina de viata si initiativa.
Mi se pare cunoscuta atitudinea si stilul celei de pe carosabil.
Ma incita la calatorie in Apuseni mesajul lui Nea Marin.
Recunosc ca nu mi-au placut niciodata cei care au invocat ca motivatie pentru atitudinile lor ca, patria ubi bene.
Acum o sa ascult vocea datoriei si o sa ma smulg de linga calculator, dar o sa mai meditez la ce poate sa MAI insemne „Romania, libera in viitor”.
Pentru Ieseanca
Cred ca putem fi bucurosi ca am reusit sa va rapim din timpul destinat altor ocupatii. Asta inseamna ca macar nu sintem plicticosi, deci ne atingem unul din scopurile noastre cele mai importante. Spor la treburi si, cum am spus, va asteptam si la rubrici! Auguri, l.a.
Domnule Antonesei,
Sunt obligata sa revin. De asta data insa, pentru a va ruga sa ii cereti „iesencei” de a carei prezenta va bucurati, sa precizeze sensul propozitiei : „Mi se pare cunoscuta atitudinea si stilul celei de pe carosabil”. Pentru ca este clar, referirea este la mine, dupa cum reiese din ultimul meu mesaj.
Imi vine greu sa cred ca, un jurnalist de mare calibru asa ca Dv, ar gazdui in Spatiul sau, acel tip de persoane care, asemeni unor Gauri Negre sunt capabile sa absoarba pina si lumina celui mai pur gind. Este posibil sa ma insel? Totul fiind posibil in aceasta lume, Intreb asta si pe TOTI cei prezenti. Daca da, imi cer scuze. Oricum, dorita sau nu, ambiguitatea si-a atins tzinta.
Inca ceva: daca are dorinta sa formuleze fraze cu astfel de ambiguitati, ar fi corect sa o faca semnind in nume propriu. Ar fi un semn de minima franchete, aceea de care da dovada si omul din popor, creatorul folclorului pe care „Ieseanca” il admira.
Acum, nu inteleg ce amestec am eu in neintelegerea dintre D-voastra si ieseanca mea. Pentru ca s-a ajuns la ea din pricina articolului meu? Pentru ca e din Iasi, ca si mine? Nu va suparati, dar nu ma simt deloc vinovat nici de una, nici de cealalta si nu pot decit sa sper ca veti regla neintelelegerea ca intre doua doamne, fara a ma implica pe mine! A bon entendeur, salut!
Daaaaaaa…
Ei, m-am simtit bine 5 minute, capul la fund. Al butoiului.
Regret neintelegerea. Idem ambiguitatea. Voiam sa spun ca mi-s cunoscute atitudinea si stilul pentru ca simt asemanator.
Detest sa ma disculp, mai ales cind sint nevinovata.
Scuze domnului Antonesei care a fost implicat in neintelegere doar pentru simplul fapt ca mi-e concitadin.
Scuze doamnei, nu m-am gindit ca se poate interpreta asa ce-am scris.
Ideal e sa nu mai scriu, ca de despicat firul in 148 e usor, de comunicat e mai greu.
Acestea fiind zise, s-auzim de bine.
ieseanca, pt. conformitate, Anca Dorohoi
ps. in orice caz, era ultimul lucru la care sa ma astept, sa fiu suspectata de rele intentii si sa fiu si insultata atit de neelegant.
———-
Draga Anca,
Cuvintele dv trimise astazi pe situl nostru au fost asemeni unui aer de primavara. Desigur, am inteles cu totii ca dv nu ati facut decat o trecere in revista a tuturor ecourilor primite de Liviu la acest editorial, in sens pozitiv, iar tonul atat de familiar fata de ecoul dnei Aurora Mihacea nu putea sa redea decat faptul ca va regasiti in el, oarecum.
Va rugam nu ne parasiti, ne cerem scuze pentru astfel de inconveniente aparute, iata, in mod independent si artificial. Am avut placerea sa va cunosc prin intermediul unui prieten comun, Marius Dobrin si de aceea scriindu-va nutresc speranta ca veti putea depasi aceasta situatie zambind, revenind alaturi de noi:)
Cu respect, Adriana Nazarciuc
Pai, incep sa ma simt ca naiba ca de la bietul meu articolas s-a ajuns la aceasta tensiune. Eu i-am explicat doamnei AM ca nu a fost ceva intentionat acolo si am sperat ca am convins-o. Imi pare rau ca n-am reusit, insa e drept ca nu e foarte usor de convins. Inca o data, regret toata povestea asta si as regreta si mai mult daca ne-ati parasi aproape imediat ce ne-ati gasit! Cu cele mai bune ginduri, l.a.
Va multumesc si va rog, daca se poate, sa trecem la polemica urmatoare.
——-
Si noi va multumim!
PAI, PAI, PAI, DEH ! – autorul, indiferent care ar fi el, este obligat sa suporte „consecintele”… Câte capete, tot adâtea idei, care mai de care mai agresive sau NU, mai plauzibile sau NU. Dar, merge treaba? Merge! Avem de lucru pe ordinator? Avem! Dar pe când CONCLUZIA FINALA care nu a fost înca DECRETATA de NIMENI?. Atunci, ce facem, continuam cu ECOURILE? De ce nu? tot înainte…
Nu-i vorba ca trage autorul ceva! E obisnuit sa traga de cind se stie si nu-si face probleme pentru el.E regretabil insa ca oamenii n-au mai multa rabdare si chiar ingaduinta unii cu altii. Cit priveste vreo concluzie finala, in chestiuni de opinie, cum e si aceasta, cine ar putea sa se iluzioneze ca ar putea fi trasa? Eu nu, de buna sama! Auguri. l.a.