Exercitii de asteptareAm vrut sa impartasesc cu dumneavoastra, dragi cititori, sapte motive pentru care invat de la copiii mei, si nu doar ei de la mine. Probabil dumneavoastra va puteti gandi la cel putin inca pe atatea!
Invat de la ei in primul rand pentru ca vor trai mai mult decat mine si cand va veni ziua in care voi avea si eu nevoie de ei asa cum au ei nevoie de mine azi, vreau sa cunosc limba in care sa pot comunica cu ei. Nu vreau sa le fiu un necunoscut care n-a stiut decat sa se rasteasca la ei si sa le impuna doar punctul lui de vedere, invatandu-i de fapt sa procedeze la fel atunci cand vor socoti ca ei stiu mai bine decat mine ce am de facut.
Invat de la ei pentru ca fac mofturi la mancare si de fiecare data descopar cu stupoare ca mancarea pe care o refuza practic nu le este necesara. Fie nu le este foame, fie substantele din mancarea respectiva nu le aduc nici un folos, fie nu vor sa manance pentru ca au ceva mai important de facut, de exemplu sa se joace. Nu mananca fara discernamant, in felul in care m-am invatat eu, substante care nu-mi fac bine, nu mananca daca nu le foame numai pentru ca a venit ora mesei, nu mananca pentru a socializa, nu mananca “pentru a nu arunca mancarea ca e pacat de ea », si asa mai departe. Incerc sa invat de la ei ce inseamna instinctul foamei care-i tine sanatosi si bine dispusi si nu le intrerupe somnul noaptea.
Invat de la copiii mei, care in fiecare an trimit o scrisoare cu un balon mai usor decat aerul spre Polul Nord, ca e bine sa mai si cred in Mos Craciun, cu speranta ca se uita totusi cineva de undeva si la mine si-mi evalueaza faptele, iar aceasta simpla iluzie are sanse sa ma faca mai bun si sa merit si eu o jucarie.
Invat de la ei ca n-au nevoie de fapt de nimic de la mine in afara de dragoste, si orice le-as oferi fara acest liant s-ar prabusi mai devreme sau mai tarziu iar ei ar cauta si ar gasi poate in cele din urma ceea ce le-ar lipsi, dar cu siguranta eu as lipsi din ecuatia vietii lor.
Invat de la copiii mei sa am simpatii si antipatii. Pur si simplu. In lumea lor nu trebuie sa zambesti tuturor cum se intampla la mine la birou. Cu vocea lor, pot comenta in mintea mea inclusiv ca X e gras si nesuferit, Y miroase a transpiratie, Z are o fata schimonosita de ura si ambitie, si in general pot clasifica indivizii in buni si rai, nu trebuie sa le vorbesc doar « politic corect » si sa le acord, asa cum se intampla de fapt, toata atentia, ca sa-mi pastrez jobul.
Invat de la ei ca moartea este ceva care intotdeauna li se intampla altora. Ca este ceva care nu trebuie sa ma preocupe pentru ca oricum nu voi muri niciodata, am o viata intreaga inainte de trait si inca mai pot sa calc in gropi voiniceste pentru ca se va gasi cine sa ma ierte, sa ma ia in brate, sa-mi dea eventual doua palme la fund dar sa ma ierte totusi si s-o iau de la inceput.
Dar mai ales invat de la copiii mei sa iau lucrurile asa cum sunt. Sa caut intelesul cel mai simplu al frazelor, al gesturilor, neviciate de politici, memorii, ritualuri absconse si subintelesuri, izvor nesecat de neintelegere si interpretari gresite. Asemenea lor, scriu acest articol nevrand sa spun nimic altceva decat ca merita priviti atent copiii si considerati niste oameni mari in etapa cea mai pura a vietii lor.
Urmariti cu atentie copiii din jurul vostru, aveti multe de invatat de la ei!
Ma surprind uneori invatand, cu bucurie, de la fiul meu, doar privindu-l, doar ascultandu-l, ceva interesant, ceva emotionant, ceva nou ce nici nu banuiam a afla. Ma intristez atunci cand redescopar, cu mirare, o idee ce o stiam candva, o idee pe care timpul, compromisurile vietii, politica supravietuirii, au trimis-o la culcare si a ramas tacuta in dormitoarele sufletului. Ma gandesc la ideea lui William Manchester ca adevaratul conflict intre generatii este cel dintre varstele aceluiasi individ. As vrea sa-l invat multe, multe, pe copilul meu, dar as vrea sa gasesc si cuvantul magic pe care sa i-l spun ca sa nu-si uite niciodata varstele.
As vrea cateodata sa-l chem la sfat, sa-l rog sa-mi spuna despre bine si rau, despre idealuri si sperante, despre sinceritate, generozitate si curaj, pe copilul din mine.
Frumos si profund articol, felicitari!
Acum am si-o piatra de aruncat in vazduh! Deh, obiceiul meu!
D-ta vorbeai odata intr-un editorial (de fapt in mai multe), de lipsa comunicarii, intelegerii, gasirii pietrei filozofale in cele simple, pe care am inteles-o excelent de la Nichita Stanescu, ramas in minte si azi.
Am dat câteva raspunsuri, am propus dezbaterea mai serioasa a tematicii, dar fara ecou. In alte raspunsuri pe care le-am expus aici, rubrici, ecouri, exprimam indoiala unei reusite, cât mai ales riscul caderii intr-o faza populista, reusita din condei si nimic mai mult.
Observ cum Dv Stimate D-le Stefan Maier, aveti deja o „obsesie” prin continuarea ideii, fapt pentru care va felicit sincer.
Din pacate nu observ un interes real de a dezbate aceasta tema. Sper ca Dl Liviu Antonesei sa lase nitel politica si ajute la demararea unei asemenea dezbateri de importanta majora! Il provoc pe Dl Liviu Antonesei, pentru ca stiu ca poate mult mai mult sa ne ofere, eu personal il socotesc unul din marii nostri scriitori, de care se vorbeste foarte putin si din pacate lateral, adica ceva in genul „stiri culturale de la Iasi”
Intr-un astfel de ziar-proiect m-as angaja cu seriozitate!
Cu stima
O.M.
De acord..:)
Lumea copilariei este fascinanta…
Si totusi… lacrimile lor sunt la fel de grele ca lacrimile unui adult. Si uneori poate ca motivul este mai mic..:)
Dar observatia mea de baza este la prima invatatura, aceea legata de mancare..:)
Pentru ca un copil din ziua de azi prea lesne se orienteaza exclusiv pe cartofi prajiti si ketchup si ceea ce inseamna fast-food. Cand copilul meu refuza ciorba el nu face o alegere buna. Din pacate este problema noastra ca nu mai stim sa ne crestem copiii inclusiv in acele rigori clasice..:)
Altfel, sigur, avem ce invata de la ei..:)
Marius, pe de o parte ai dreptate cu cartofii prajiti si ketchup. Pe de alta parte, depinde si de noi sa le punem pe masa o mancare echilibrata si sanatoasa si, prin exemplu personal, sa-i obisnuim si cu alte gusturi.
In timp am ajuns la concluzia ca asta este o contributie dintre cele mai importante in viata unui copil: sa-i oferi „mostre” de care sa-si aduca aminte mai tarziu, sa stie ca are optiuni. Oricum ei isi vor urma propriul destin, cel putin sa nu le fie ingradit de invatatura limitata pe care au primit-o de acasa. Si ai mei mananca de preferinta cartofi prajiti si ketchup, dar stiu ca e „junk food” si accepta si ciorba cu placere 🙂
Ma inclin in fata ta daca ai reusit sa-ti convingi copiii ca e bine ca macar din cand in cand sa aleaga si o ciorba..:)
De acord ca trebuie sa le aratam diversitatea si sa le oferim capacitatea de a discerne intre ce e bun si ce e rau.
Si eu cred ca avem multe de invatat de la copiii nostri. Citesc editorialul tau si aud in spatele meu ganguritul Lori Annei in a unsprezecea ei zi de viata… Ce poate fi mai minunat decat sa sa te uiti in ochii lor si sa vezi ca toate diformitatile lumii dispar si ca lumea POATE fi perfecta?!
Copiii sunt eraser-ul constiintelor noastre incarcate, oaza de puritate la care ne intoarcem in fiecare seara.
Mai invatam de la ei ca suntem o parte a ceva mai mare decat noi, al carui capat nu il putem vedea dar il simtim. Cu o precizie de ceasornic, Universul se intoarce in noi asa cum a facut-o de milioane de ori in atatea milioane de ani si ne face sa ingrijim acesti bebelusi care apar printre noi cu misiunea sa sprijine Lumea pe umerii lor fragili, sa o continue spre o destinatie necunoscuta noua …
Nenumarate sunt caile Domnului de a ne arata lucrarile sale. Copiii sunt numai una dintre ele.
Alex, ecoul tau nu face decat sa completeze, asa cum anticipam, ceea ce am scris. Probabil ca motivele pentru care avem de invatat de la copiii nostri sunt mult mai multe. La limita, „mi-e teama” ca noi avem mai mult de invatat de la ei decat ei de la noi. De ce? Pentru ca lumea in care traim astazi e lumea lor, nu lumea noastra in care am invatat noi, candva – si care a apus. Ei isi dezvolta noi strategii de asimilare a noului, pe cand noi cantam uneori aceleasi vechi lalaieli.
Sigur, exista o cale de mijloc si valori perene. E o fina arta sa discerni si sa-i faci sa le indrageasca.
Intr-adevar, atitudinea nedisimulata si necompromisa de ceea ce in general numim educatie, face din copii o sursa pentru a intelege uimirea. Uimirea este o stare pe care adultii ar trebui sa o obtina si sa o cultive in interiorul lor. Uimirea de a vedea lumea pentru prima oara! Uimirea cu care privesti spectacolul acestei lumi intrebandu-te ” Dar de ce?!”
Copiii au darul de a regenera in noi bunul simt si umorul. Umorul cu care ar trebui sa ne tratam atunci cand ne observam prinsi in stereotipiile si reflexele cu care ne-am deprins sa raspundem vietii. Toate acestea ne fac a muri cate putin, desi toti vor spune ” vai! dar ce bine s-a adaptat”.
Vedeti, copiii vin si ne arata prin felul lor de a fi alte referinte in functie de care sa ne ordonam viata.
Referinte ca naturaletea – si poate noi ar trebui sa vedem de ce ne-am pierdut aceasta calitate, in schimbul a ce? oare merita?
Apoi raspunsul sincer la stimuli ; raspuns pe care noi adultii l-am camuflat in protectii si idei marete ca ” vai! dar nu e diplomatic ce faci” ” vai! dar s-ar putea sa te afecteze atitudinea asta” Frica fiind in fapt cea care construieste mental reactii de aparare in schimbul sinceritatii.
Oare se mai poate raspunde natural si sincer mediului si oamenilor fara sa declansezi razboaie de opinii si resentimente. Poate umorul sa fertilizeze aceasta psihologie a reprosului, a fricii?
Hai sa invatam uimirea de la copiii nostrii si poate astfel vom inlocui reprosul cu surasul. Poate , cumva, in apropierea lor se vor porni in noi mecanisme care vor decanta frica eliminand-o treptat. Ea revelandu-se inutila intr-un astfel de nou sistem de referinta al sinceritatii, al iubirii neviciate (de frica).