caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Editorial



 

Pentru ce să dăm cu var?

de (17-10-2005)

Când se ia câte-o măsură/Lumea-njură/Pe agentul sanitar/Şi-l întreabă fără noimă/-Ce-ai cu noi, mă?/Pentru ce să dăm cu var? (George Topârceanu-Vara la ţară)

O fi fost un amuzament subţire pentru Topârceanu sau chiar a surprins în această parodie reacţia spontană a românului în faţa unei noi decizii a administraţiei?
O fi vorba de conservatorismul funciar care nu se lăsa înduplecat de mecanismul civilizaţiei moderne? Iar azi să asistăm doar la perpetuarea obiceiului? Eventual pierzându-şi fineţea parodică spre vulgaritatea băşcăliei?

Posibil.
De la luarea în răspăr a unei reguli europene şi până la înjurătura simpatică faţă de o lege nouă cel mai adesea întâlnim neîncrederea în necesitatea ei, lamentaţia în baza unui ipotetic pericol, precum ilustrase şi Creangă în ‘Prostia omenească’.
1989 a adus printre alte descătuşări şi pe aceea a libertăţii de opinie contrară, de protest şi de refuz. Şi s-a exercitat din plin această libertate din primele clipe. A fost o amploare a negaţiei, o luptă acerbă între a impune ceva şi a nu accepta ceea ce se impunea. Dincolo de caracterul de corectitudine a ceea ce se cerea impus.

A trecut timpul şi inevitabil într-un climat de libertate, lucrurile au început să se dezvolte, în ciuda tuturor greutăţilor şi neputinţelor. Dar reacţia primară de respingere la orice decizie administrativă a rămas. Cel mai adesea opinia publică se plasează nefiresc de benevol în postură de victimizare. Şi dă glas unei frustrări, a unei revolte perpetue faţă de un inamic identificat necondiţionat în ceea ce reprezintă puterea, politică şi administrativă. Puterea e deja în sine suspectă (dar ce zic eu suspectă, certamente vinovată) de abuz, incompetenţă, rea-voinţă, prostie pur şi simplu.

Indiferent de numele şi semnul sub care s-au perindat cei de la putere, au fost vinovaţi irevocabil pentru toate neîmplinirile societăţii noastre. Totdeauna alţii sunt de vină. Sigur, nu plâng de milă celor care au, totuşi, puterea. Dar sunt îngrijorat că focalizând exclusiv pe o singură parte a actului de putere (puterea de decizie şi direcţie) este retezată implicit orice şansă de reuşită la parametri maximi. Totul se face, la noi, împotriva voinţei noastre, se acceptă fără a se înţelege şi mai ales se aplică parţial, deformat şi scrâşnit.

Ceea ce este întristător, pentru mine, e reacţia unor lideri de opinie, a unor intelectuali care în mod normal ar trebui să joace rolul de ‘cap limpede’. Să explice toate nuanţele şi mai ales să educe. Fără a înţelege prin asta o poziţie arogantă ci cu buna credinţă a limpezirii necesităţii unui anumit act administrativ.
Noi continuăm să ne complacem în postura de lamentaţie reproşând mereu aceloraşi că nu ne aduc acel ideal visat, dacă se poate printr-un simplu decret.

Nu neg că există o anumită îndreptăţire în aceste reproşuri numai că aceasta nu doar că e numai un adevăr parţial, ba chiar este un enunţ contraproductiv. Utopia naşte nefericirea. Ne preocupăm exclusiv de marile ţinte şi neglijăm cu obstinaţie detaliile din jurul nostru. Polemizăm pe teme ecologice, dar aruncăm hârtia pe jos. Criticăm ministrul Invăţământului, dar tolerăm comportamentul degradat al elevilor, practic al copiilor noştri şi al copiilor prietenilor noştri. Vrem ca mecanismul să funcţioneze perfect fără să înţelegem că e nevoie de un efort în primul rând din partea noastră. Agresivitatea în deriziune, răspărul şi apetenţa pentru pamflet vădită chiar şi de intelectuali rafinaţi ajunge să caracterizeze societatea civilă de la noi.

A decis guvernul să asigure copiilor din cursul primar un pahar cu lapte şi un corn proaspăt în fiecare dimineaţă de şcoală, numai bine că tot proiectul a fost acoperit de interpretarea băşcălioasă. Sigur, umorul are rolul său, sigur, circumspecţia şi detaşarea sunt necesare. Dar de la teama de a nu fi înşelat până la sustragerea de la îndeplinire indiferent de corectitudine şi adevăr e cale lungă. Şi păguboasă.

Fiecare din cei trei preşedinţi de după 1989 au indicat un gest firesc în problema corupţiei: reacţia promptă a potenţialei victime. Emil Constantinescu a rostit concis: „Corupţia se refuză!” A fost ironizat şi imediat s-a plasat problema exclusiv la marea corupţie. Traian Băsescu a îndemnat similar. Imediat s-au găsit alţi fini analişti politici să ironizeze. Curăţenia presupune desigur un sistem de salubritate pus la punct, de la mecanisme de preluarea reziduurilor până la garda de mediu care veghează la respectarea regulilor de curăţenie. Numai că mai există o verigă: producătorii de reziduuri…Aşa cum sistemul bancar se sprijină pe micii clienţi, mici dar mulţi, tot asa şi curăţenia societăţii este rezultatul curăţeniei punctuale a fiecăruia dintre noi.

Acei analişti politici uită să amintească de gestul nostru reflex de a ne dori corupţia. Când avem de rezolvat o problemă mai întâi inventariem persoanele pe care să le contactăm spre a ne sprijini demersurile din perspectivă discretă. Şi cel mai adesea apelăm la acest mijloc nu pentru că suntem forţaţi de o lege strâmbă sau de funcţionari veroşi ci pentru că noi înşine dorim o interpretare personalizată şi avantajoasă cu orice preţ a legii. De la mic la mare există un moment când dorim să ne strecurăm pe lângă, pe sub sau peste lege.

Invocăm proasta elaborare a legii, invocăm necesitatea flexibilităţii ei dar ignorăm cu desăvârşire principiul „dura lex sed lex”.
Şi încă nu ar fi cel mai grav dacă aceia la care apelăm, din interiorul sistemului administrativ de la care aşteptăm favorul, ar fi oameni incoruptibili. Aşa ar fi ideal. Dar pe de-o parte atacul corupătorului se face pe căi mai greu de refuzat, în genul unui lanţ al slăbiciunilor. Cum să refuzi o rudă, un prieten, un vecin? Nu atât pentru foloase materiale, pur şi simplu că e vorba de rugămintea cuiva căruia nu-i poţi refuza ceva. Obiceiul acesta de a căuta mereu câte o intervenţie din umbră vine din timpurile când supravieţuirea a făcut să ne adaptăm şi să ne descurcăm.

Pe de altă parte de unde să selectezi incoruptibilii? O asemenea trăsătură de caracter se poate înrădăcina peste noapte? Nu cumva e vorba de ani şi ani de educaţie? Nu cumva e vorba de o mentalitate ce trebuie schimbată prin efort general? Oricâtă severitate ar veni de sus în jos, să nu uităm că adesea se invocă necesitatea unei mâini forte şi a unui regim milităros ca o soluţie salvatoare, în egală măsură este nevoie de un răspuns pe măsură de jos în sus. Nu e uşor. Educaţia să înceapă cu noi înşine. Comportamentul corect trebuie promovat în imaginile propuse publicului larg. Prin explicaţii, prin informaţii multiple, mai ales prin comparaţie cu situaţia din ţările occidentale. Prea uşor ne grăbim cu epitete care devin locuri comune şi şabloane. Chiar şi marea corupţie are şi o faţă mai nuanţată. Marile firme fac presiune pentru a câştiga ceva aflat fie la limita legii, fie chiar împotriva ei sau ignorând regulile echitabile din jocul de pe piaţă. Occidentul are şi el corupţia lui doar că mai rafinată şi mai ales mai discretă. Că se ascunde sub forma de lobby, că ţine de o serie de decizii politice, dar există. Resursele de anvergură sunt totdeauna disputate de marile companii care uzează de tot arsenalul sprea se impune.
Franţa a onorat cu un titlu exact pe un om politic etichetat cu termenul „şpagă”.

În ce măsură învăţăm din greutăţi? Ce măsuri luam să remediem pe termen lung? Cum poate să dureze o construcţie dacă nu renunţăm la nepăsare faţă de detaliu? Atâta timp cât nu promovăm un proiect amplu de educaţie pe scară largă nu va exista eficienţă în asanarea mediului social. Şi nici incoruptibili nu vor avea unde să se nască şi nici selecţia socială nu se va putea face. Abia când se va ivi o presiune reală pentru corectitudine pornind de jos în sus vom putea aştepta rezultate semnificative.

Marius DOBRIN
14 octombrie 2005

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Nea Marin: (17-10-2005 la 00:00)

    Nu stiu, zau, de ce scrietzi la plural. Nu toata lumea da sau ia spaga. Ca dac-ar fi chiar asa, apai profii n-ar mai iesi-n strada pentru salarii mai mari etc.
    Intrebarea „de unde sa luam incoruptibilii” ar trebui schimbata-n: „de ce nu sunt incoruptibilii astia unde trebuie?”
    Pai, pentru ca sistemul ii tine deoparte, pentru ca sunt indezirabili gastii superpuse. Parerea mea. Eliminand chestia asta, cu tot poporul dand spaga si facandu-si planuri cui s-o dea (dar poate dvs. stiti mai bine de vreme ce-o scrietzi, nu?), materialul mi se pare la obiect.

    De unde vine neincrederea asta-n autoritate? Vine de la procesul „celor patru” – cei patru ipochimeni adica, mari si tari pe vremea lu’
    Ceasca, vazutzi de toata lumea in nimicnicia lor intunericita…

    Cum sa le mai ceri oamenilor sa respecte autoritatea, mai ales dupa ce de 15 ani vad doar zoaiele catzarate la putere? Ailalti, cei corecti, N_AU DOM’LE LOC!

    Mie unuia, scrisul pana la ameteala pe tema asta, cum ca *toti* suntem niste nenorociti fara de simtz moral, imi displace. Drept, scoala-i mai veche si are niste exponenti straluciti. Generalizarea e paguboasa, ca-ntotdeauna…

  • Marius Dobrin: (17-10-2005 la 00:00)

    „Generalizarile sunt paguboase. Asa-i.
    Atunci eu as zice ca despre coruptie sa nu mai vorbim ca e generalizata. Pt ca exista oameni care nici nu cauta sa dea spaga pt a ocoli legea, pentru ca exista oameni care nici nu cer spaga pt a-si face datoria. Sunt doua aspecte ale problemei.

    Pe de-o parte exista totusi oameni care in momentul in care au o problema se gandesc la cine sa apeleze spre a o rezolva mai repede sau ocolind legea. Si exista oameni care forteaza primirea spagii pt o rezolvare posibila si fara mituire.
    Asemenea cazuri exista si trebuiesc tratate ca atare.
    Pe de alta parte e problema mediatizarii acestui fenomen. Fenomen care e adanc inradacinat, mai ales de anii de comunism, incat nu poate sa dispara asa usor. Si nu dispare nu din cauza de vointa politica ci de extindere la foarte multa lume care considera ca isi face totusi treaba cu corputia.
    E cam ca in cazul mafiei italiene, minus violenta. E o problema de durata si de educatie …
    Dar raspunderea ne revine noua tuturor. Nu doar prin evitarea coruperii ci si prin educatie si mai ales comentariu. Pt ca e necesar sa lucram pt bine si nu focalizand doar cu lamentatii si disperare. Cum peste tot e o lupta, nu avem de facut decat sa luptam, cu buna credinta si cu incredere ca in
    timp binele invinge. Alta solutie nu vad.
    Ceea ce se profereaza acum peste tot prin presa si in opinia publica nu mi se pare eficient.
    Ramane de vazut..:)
    Multumesc pt atentie si bucuros de dialog”

  • Horia: (17-10-2005 la 00:00)

    Eu unul stiu una si buna: cand nu merge intr-o directie, incearca alta! Daca nu poti urca caruta pe munte – incearca sa-l ocolesti!
    Se pare ca nu exista incoruptibili. Fiecare om isi are pretul lui. Din punctul asta de vedere incoruptibilii sunt anormali, nebuni, asa ca Eliot sau personajul din La Piovra, ori John Smith si Ema Pell.
    Daca guvernul nu poate sa-si procure incoruptibili, atunci sa-si corupa personalul inainte de al corupe altii. Cum? oferindu-le salariul pretului lor! Stiu ca aici se deschide o cutie a Pandorii numai buna sa se infrupte din ea humorul si zeflemeaua romaneasca, dar asta este!
    Revenind la exemplele filmografice care au inoculat numele (ideatic) „incoruptibil” a se observa ca Eliot si Catana sunt sub-platiti. Ei sunt incoruptibili pentru ca sunt extremisti si/sau nebuni; nu o sfarsesc bine si nici nu dau rezultate globale. Au si ei micile lor momente de glorie, ingropate repede de realitate. Cicago ramane dupa Eliot la fel de corupt, iar daca Italia a rezolvat (?) problema coruptiei, n-a facut-o ca-n film. Pe de alta parte, incoruptibilii serialului englez de acum 40 de ani, cat si agentul 007, ori Sfantul sunt incoruptibili pentru ca Anglia pompeaza in ei (resurse si femei) pana acolo unde „banul nu mai este obiect”! Eliberati de latura materiala si administrativa a vietii lor, ei pot arata pisica celorlalti corupti si corupatori. A se retine insa ca desi sunt personaje imaginare si ideale, au intotdeauna corupti si corupatori cu care sa lupte…
    In concluzie, guvernul ar trebui sa-si fabrice propii corupti pe care sa-i satureze cu fonduri, sa-i tina ascunsi de zeflemeaua publica, si sa-i protejeze in acelasi timp.
    Pana una – alta, Romania a inceput cu mascatii…

  • Horia: (17-10-2005 la 00:00)

    Marius, rogu-te frumos:
    De aici de unde sunt eu, mi-a scapat faptul cu paharul de lapte si cornul dat copiilor dimineata la scoala, cat si zeflemeaua care s-a facut pe tema asta.
    Poti oare sa elaborezi putin?



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
35.173.42.124