ACUM.TV

Când se ia câte-o măsură/Lumea-njură/Pe agentul sanitar/Şi-l întreabă fără noimă/-Ce-ai cu noi, mă?/Pentru ce să dăm cu var? (George Topârceanu-Vara la ţară)

O fi fost un amuzament subţire pentru Topârceanu sau chiar a surprins în această parodie reacţia spontană a românului în faţa unei noi decizii a administraţiei?
O fi vorba de conservatorismul funciar care nu se lăsa înduplecat de mecanismul civilizaţiei moderne? Iar azi să asistăm doar la perpetuarea obiceiului? Eventual pierzându-şi fineţea parodică spre vulgaritatea băşcăliei?

Posibil.
De la luarea în răspăr a unei reguli europene şi până la înjurătura simpatică faţă de o lege nouă cel mai adesea întâlnim neîncrederea în necesitatea ei, lamentaţia în baza unui ipotetic pericol, precum ilustrase şi Creangă în ‘Prostia omenească’.
1989 a adus printre alte descătuşări şi pe aceea a libertăţii de opinie contrară, de protest şi de refuz. Şi s-a exercitat din plin această libertate din primele clipe. A fost o amploare a negaţiei, o luptă acerbă între a impune ceva şi a nu accepta ceea ce se impunea. Dincolo de caracterul de corectitudine a ceea ce se cerea impus.

A trecut timpul şi inevitabil într-un climat de libertate, lucrurile au început să se dezvolte, în ciuda tuturor greutăţilor şi neputinţelor. Dar reacţia primară de respingere la orice decizie administrativă a rămas. Cel mai adesea opinia publică se plasează nefiresc de benevol în postură de victimizare. Şi dă glas unei frustrări, a unei revolte perpetue faţă de un inamic identificat necondiţionat în ceea ce reprezintă puterea, politică şi administrativă. Puterea e deja în sine suspectă (dar ce zic eu suspectă, certamente vinovată) de abuz, incompetenţă, rea-voinţă, prostie pur şi simplu.

Indiferent de numele şi semnul sub care s-au perindat cei de la putere, au fost vinovaţi irevocabil pentru toate neîmplinirile societăţii noastre. Totdeauna alţii sunt de vină. Sigur, nu plâng de milă celor care au, totuşi, puterea. Dar sunt îngrijorat că focalizând exclusiv pe o singură parte a actului de putere (puterea de decizie şi direcţie) este retezată implicit orice şansă de reuşită la parametri maximi. Totul se face, la noi, împotriva voinţei noastre, se acceptă fără a se înţelege şi mai ales se aplică parţial, deformat şi scrâşnit.

Ceea ce este întristător, pentru mine, e reacţia unor lideri de opinie, a unor intelectuali care în mod normal ar trebui să joace rolul de ‘cap limpede’. Să explice toate nuanţele şi mai ales să educe. Fără a înţelege prin asta o poziţie arogantă ci cu buna credinţă a limpezirii necesităţii unui anumit act administrativ.
Noi continuăm să ne complacem în postura de lamentaţie reproşând mereu aceloraşi că nu ne aduc acel ideal visat, dacă se poate printr-un simplu decret.

Nu neg că există o anumită îndreptăţire în aceste reproşuri numai că aceasta nu doar că e numai un adevăr parţial, ba chiar este un enunţ contraproductiv. Utopia naşte nefericirea. Ne preocupăm exclusiv de marile ţinte şi neglijăm cu obstinaţie detaliile din jurul nostru. Polemizăm pe teme ecologice, dar aruncăm hârtia pe jos. Criticăm ministrul Invăţământului, dar tolerăm comportamentul degradat al elevilor, practic al copiilor noştri şi al copiilor prietenilor noştri. Vrem ca mecanismul să funcţioneze perfect fără să înţelegem că e nevoie de un efort în primul rând din partea noastră. Agresivitatea în deriziune, răspărul şi apetenţa pentru pamflet vădită chiar şi de intelectuali rafinaţi ajunge să caracterizeze societatea civilă de la noi.

A decis guvernul să asigure copiilor din cursul primar un pahar cu lapte şi un corn proaspăt în fiecare dimineaţă de şcoală, numai bine că tot proiectul a fost acoperit de interpretarea băşcălioasă. Sigur, umorul are rolul său, sigur, circumspecţia şi detaşarea sunt necesare. Dar de la teama de a nu fi înşelat până la sustragerea de la îndeplinire indiferent de corectitudine şi adevăr e cale lungă. Şi păguboasă.

Fiecare din cei trei preşedinţi de după 1989 au indicat un gest firesc în problema corupţiei: reacţia promptă a potenţialei victime. Emil Constantinescu a rostit concis: „Corupţia se refuză!” A fost ironizat şi imediat s-a plasat problema exclusiv la marea corupţie. Traian Băsescu a îndemnat similar. Imediat s-au găsit alţi fini analişti politici să ironizeze. Curăţenia presupune desigur un sistem de salubritate pus la punct, de la mecanisme de preluarea reziduurilor până la garda de mediu care veghează la respectarea regulilor de curăţenie. Numai că mai există o verigă: producătorii de reziduuri…Aşa cum sistemul bancar se sprijină pe micii clienţi, mici dar mulţi, tot asa şi curăţenia societăţii este rezultatul curăţeniei punctuale a fiecăruia dintre noi.

Acei analişti politici uită să amintească de gestul nostru reflex de a ne dori corupţia. Când avem de rezolvat o problemă mai întâi inventariem persoanele pe care să le contactăm spre a ne sprijini demersurile din perspectivă discretă. Şi cel mai adesea apelăm la acest mijloc nu pentru că suntem forţaţi de o lege strâmbă sau de funcţionari veroşi ci pentru că noi înşine dorim o interpretare personalizată şi avantajoasă cu orice preţ a legii. De la mic la mare există un moment când dorim să ne strecurăm pe lângă, pe sub sau peste lege.

Invocăm proasta elaborare a legii, invocăm necesitatea flexibilităţii ei dar ignorăm cu desăvârşire principiul „dura lex sed lex”.
Şi încă nu ar fi cel mai grav dacă aceia la care apelăm, din interiorul sistemului administrativ de la care aşteptăm favorul, ar fi oameni incoruptibili. Aşa ar fi ideal. Dar pe de-o parte atacul corupătorului se face pe căi mai greu de refuzat, în genul unui lanţ al slăbiciunilor. Cum să refuzi o rudă, un prieten, un vecin? Nu atât pentru foloase materiale, pur şi simplu că e vorba de rugămintea cuiva căruia nu-i poţi refuza ceva. Obiceiul acesta de a căuta mereu câte o intervenţie din umbră vine din timpurile când supravieţuirea a făcut să ne adaptăm şi să ne descurcăm.

Pe de altă parte de unde să selectezi incoruptibilii? O asemenea trăsătură de caracter se poate înrădăcina peste noapte? Nu cumva e vorba de ani şi ani de educaţie? Nu cumva e vorba de o mentalitate ce trebuie schimbată prin efort general? Oricâtă severitate ar veni de sus în jos, să nu uităm că adesea se invocă necesitatea unei mâini forte şi a unui regim milităros ca o soluţie salvatoare, în egală măsură este nevoie de un răspuns pe măsură de jos în sus. Nu e uşor. Educaţia să înceapă cu noi înşine. Comportamentul corect trebuie promovat în imaginile propuse publicului larg. Prin explicaţii, prin informaţii multiple, mai ales prin comparaţie cu situaţia din ţările occidentale. Prea uşor ne grăbim cu epitete care devin locuri comune şi şabloane. Chiar şi marea corupţie are şi o faţă mai nuanţată. Marile firme fac presiune pentru a câştiga ceva aflat fie la limita legii, fie chiar împotriva ei sau ignorând regulile echitabile din jocul de pe piaţă. Occidentul are şi el corupţia lui doar că mai rafinată şi mai ales mai discretă. Că se ascunde sub forma de lobby, că ţine de o serie de decizii politice, dar există. Resursele de anvergură sunt totdeauna disputate de marile companii care uzează de tot arsenalul sprea se impune.
Franţa a onorat cu un titlu exact pe un om politic etichetat cu termenul „şpagă”.

În ce măsură învăţăm din greutăţi? Ce măsuri luam să remediem pe termen lung? Cum poate să dureze o construcţie dacă nu renunţăm la nepăsare faţă de detaliu? Atâta timp cât nu promovăm un proiect amplu de educaţie pe scară largă nu va exista eficienţă în asanarea mediului social. Şi nici incoruptibili nu vor avea unde să se nască şi nici selecţia socială nu se va putea face. Abia când se va ivi o presiune reală pentru corectitudine pornind de jos în sus vom putea aştepta rezultate semnificative.

Marius DOBRIN
14 octombrie 2005

Acest articol a fost publicat luni, 17 octombrie 2005 la rubrica Editorial.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.