Declaraţiile de marţi ale preşedintelui Băsescu referitoare la lupta împotriva corupţiei sînt în măsură să te lase fără grai. Problema corupţiei nu mai este, deci, o responsabilitate a organelor specializate ale statului – poliţie, parchet, parchet naţional anti-corupţie, justiţie –, ci o bătălie a întregului popor!
Dacă noi, oamenii obişnuiţi, n-am da mită politicienilor, funcţionarilor publici, poliţiştilor, procurorilor, magistraţilor, medicilor, profesorilor ş.a.m.d, măcar un an de zile, corupţia ar dispărea ca prin minune. Asta seamănă cu îndemnul lui Iliescu să-l „luăm de gît” pe funcţionarul care aşteaptă sau pretinde mită! Nebunia este că nimeni n-ar da mită, dacă nu s-ar cere, dacă toţi cei amintiţi în enumerarea de mai sus şi-ar face treaba pe care trebuie să şi-o facă, în ciuda salariilor, mai mici la unii, de-a dreptul europene la alţii, pe care le primesc pentru respectiva treabă.
Interesant este că, nici unii, nici alţii nu vor renunţa să primească mită, să se lase corupţi. Deci, corupţia este, înainte de a fi o chestiune de nivel de trai, una de mentalitate. Să nu uităm că o mulţime din cuvintele care desemnează procedurile specifice corupţie – bacşiş, peşcheş, ciubuc, hatîr etc – au sosit în „mult e dulce şi frumoasa” limbă română pe filieră turcă, fiind ameţitoare rămăşiţe (survivals, în termeni sociologici) ale vremurilor ocupaţiilor turceşti şi regimurilor fanariote. Toată istoria ulterioară a mai schimbat cuvintele, nu şi proastele obiceiuri desemnate de acestea.
Doar că preşedintele nostru a cam inversat ordinea lucrurilor, repet – nimeni nu ar fi nebun să ofere mită din modestele sale cîştiguri dacă aceasta nu ar fi pretinsă. Sigur, am putea să-i urmăm îndemnul eroic şi să ne abţinem de la obiceiul prost al coruperii celor cu autoritate într-un domeniu sau altul, dar putem fi siguri că, în acel an, totul s-ar prăbuşi, nimic nu ar funcţiona, dacă nu se lucrează şi la celălalt capăt al cuplului corupător – corupt. Pentru că, din păcate, în momentul de faţă, corupţia este chiar elementul esenţial care face „sistemul ticăloşit” să funcţioneze. Corupţia mare, „de sistem”, în privatizări, comenzi de la stat, lucrări publice, sistemul bancar, pentru ocuparea prin numire a funcţiilor importante, cele care „produc”; mica corupţie în banala noastră viaţă noastră de zi cu zi.
Or, la celălalt capăt al cuplului, este cu totul iluzoriu să ne imaginăm că acest procedeu educativ poate să producă vreun efect. Dacă nu dai cu barda, nu se întîmplă nimic. Decît să renunţe la practica diverselor maniere de corupţie – de la banala mită la comision şi traficul de influenţă – respectivii ipochimeni vor prefera să blocheze „sistemul”, să ne oprească vieţile.
Este limpede că bătălia împotriva corupţiei va fi una lungă şi nici într-un caz nu se va rezolva prin îndemnul preşedintelui.
Ca să ai o şansă de victorie, trebuie ca instituţiile specializate să funcţioneze la turaţie maximă, organele de anchetă – poliţie şi parchet – să cerceteze şi să trimită în judecată, tribunalele să trimită bandiţii la puşcărie, nu să-i elibereze, făcînd inutil efortul celorlaţi, serviciile secrete să treacă dincolo de lectura articolelor din ziare. Recentul „caz Ţiriac Junior” tocmai ne-a dovedit cum poate fi aranjat un dosar-beton, mai întîi la parchet, de unde s-au sustras probe, apoi în instanţă, care n-a luat în cosideraţie probele, totuşi, rămase. Iar cele 40 de dosare dispărute de la fostul PNA (acum DNA) ne arată cum o instituţie creată într-un scop precis reuşeşte să-l atingă pe cel opus!
Dacă aceste instituţii nu vor funcţiona, dacă organele specializate nu-şi vor desfăşura competent şi nestingherite politic atribuţiile legale, este limpede că, în loc să diminuăm corupţia, aceasta se va extinde pînă la un nivel la care nimic n-o va mai putea opri. Deja, cu un procuror general care a dirijat mai multe muşamalizări de cazuri spectaculoase şi cu un (fost)preşedinte care a intervenit în favoarea acelor muşamalizări, bătălia pare pierdută. Deosebit însă de predecesorii săi, d-nii Iliescu şi Constatinescu, care au simulat un fel de luptă cu corupţia, dl. Băsescu, atît de bătăios în campania electorală, pare să fi renunţat chiar înainte de a începe vreo luptă. A recunoscut el însuşi, în timpul vizitei din Statele Unite, că „bătălia cu corupţia încă nu a început”!
Acum, după trecerea cu peripeţii a pachetului de legi anti-corupţie, după schimbarea conducerii parchetului specializat şi unele modificări salutare în funcţionarea CSM, după scoaterea d-nei Macovei la înaintare ca vîrf de lance al campaniei anti-corupţie, fapt ce i-a adus imunde atacuri politice şi în presa aservită corupţiei, greul a fost pus pe umerii „poporului unic muncitor”. Nici o problemă, poporul va lupta pînă ce ultimul român care-şi va lua lumea în cap va stinge lumina! Totuşi, ceva nu înţeleg. Dacă poporul e aşa de competent în această aprigă, dificilă şi foarte calificată bătălie, de ce mai este nevoie să întreţinem, din munca noastră prost plătită, o armată de poliţişti, procurori, judecători, agenţi secreţi şi alte minunăţii ale societăţii moderne? N-ar fi mai simplu să ne descurcăm singuri în toate etapele luptei? Prinzi hoţul, îi tai mîna! Îţi cere mită un funcţionar public, îi iei gîtul. Îţi pretinde deputatul tău să-i pui zece unui imbecil la examen, îl ţii cu capul la fund pînă se îneacă. Pare absurd ce spun? Sigur că da, doar că acestea sînt consecinţele logice riguroase ale recentului plan prezidenţial de combatere a corupţiei!
In principiu, atat Basescu cat si Tariceanu (cu niste declaratii nepotrivite, pe la inceput de mandat, despre sistemul meditatiilor in care nu se prea platesc taxe) au vorbit si ei, i-a luat gura pe dinainte. Ce sa faca altceva? Poate e o dovada disperata de neputinta. Intr-un fel, si-au exprimat unele vise de-ale lor, unele idealuri. Realizabile, irealizabile, utopice… oamenii sunt trestii visatoare, asa ne zic filozofii.
In Suedia, acum cativa ani, pentru a combate prostitutia, si vazand ca sanctiunile asupra prostituatelor nu au efectul dorit, s-a propus atunci sa fie sanctionati clientii. Nu cunosc detalii de ce si cum, nici nu stiu daca sistemul a mers sau nu. Insa mecanismul e similar cu ce a spus Basescu, adica dorinta asta sa faca un apel (moral, nu sanctiuni) la cei care dau spaga, nu la cei ce primesc. E un punct de vedere, desi foarte izolat, caci treaba din Suedia nu cunosc sa se fi extins si la alte tari europene, si tot sa fie vreo 30 de tari europene. La fel, indemnul lui Basescu pare si el foarte izolat, excentric, dovada criticile in urma apelului.
Si Basescu, si Constantinescu, si chiar si Iliescu, s-au lovit de aceeasi problema. Aceea a celor „15000 de specialisti”, ca sa citez. Pe care i-au promis, ii doreau sa fie in asa fel incat sa puna in aplicare ideile lor de presedinti. Dar nu ii aveau, si nu i-au avut pe acesti specialisti mult-doriti. Problema provine din dorinta de a prelua puterea, fara sa fii pregatit. Se promite, fara o acoperire de care sa fii sigur. Dar asta nu e o caracteristica doar a lumii politice, si in viata de zi cu zi se promite fara acoperire. Ca sa castigi un contract economic, trebuie sa promiti ca respecti termenul, desi adesea stii bine ca nu il poti respecta.
Basescu e cel mai slab presedinte pe care l-a avut Romania dupa 1989.
O sa detaliez opinia mea ceva mai tarziu…
Ati lucrat in administratia locala, parca. Ce ati facut ca sa actionati la celalat capat? Va rog sa ne spuneti masurile luate la recomandarea/ordinul Dv. Poate le aplica si altii.
In ciuda aparentelor, desi un presedinte de CJ nu este nici organ de cercetare, nici de urmarire penala, nici judecator, cite ceva poate face. Chiar in putinul timp cit am stat acolo.
Intii, beneficiind de un exces pasager de autonomie, am marit salariile oamenilor cu circa 50%, ca erau sub orice limita a decentei. Cind am facut asta, nu a fost usor ca m-am judecat cu prefectul din acest motiv – am facut o sedinta si le-am spus ce astept de la ei – performanta, respectarea legii, respectul fata de cetatean. Daca am inceput sa-i platesc omeneste, nu excesiv!, am avut de la ei pretentii pe masura.
Dupa aceea, am dat citiva afara, conducerea RAJAC, cind i-am prins in conflict de interese. M-au dat in judecata si de-abia anul trecut cred ca am cistigat procesul – nu eu singur, insitutia! Cind am avut informatii ca o membra a Comisiei de aplicare a legii restituirilor imobilelor, celebra 112, a pretins mita pentru rezolvoare aunui dosar, de altfel limpede cum clestarul, a sesizat politia si parchetul. Din pacate, mituitoarea, ca sa zic asa, n-a depus oficial plingere, pentru ca lucra la Curtea de Conturi, jurista, si dadea ca dracul in CV-ul ei! Asa ca am trimis salariata respectiva in alta munca si, har Cerului, poate pentru ca se stia cu musca pe caciula, poate pentru ca s-a gindit ca dincolo s-ar putea lua mai mult, nu m-a dat in judecata. A incercat si dincolo, dar iar a fost prinsa si, pina sa ajunga ancheta la capat, a parasit aceasta lume. Nu din cazua anchetei, ci a cirozei profunde, ca uneori mita cade nasol la ficat!
Chestii din astea administrative am mai aplicat. Ma indoiesc ca am eradicat mita acolo, dar macar am limitat-o cit de cit. In multe cazuri, mi-au fost de folos informarile primite, conform legii, de la organele de specialitate. Asa am aflat de pilda cum purta un ceas de 10.000 de dolari un salariat cu un salariu ce nu-i permitea asta! N-am reusit sa-l indepartez pina am demisionat eu, dar macar nu mai venea cu ceasul la serviciu.
Ca sa inchei, cea mai importanta victorie am avut-o chiar asupra mea. Cu citeva luni inainte de a pleca din post, insa dupa ce-mi anuntasem plecarea, am fost imbiat cu 1 miliard de lei, la nivelul anului 1998, ca sa nu observ ceva! Nu trebuia sa fac nimic, doar sa nu vad. Dupa ce m-am amuzat vreo doua ore in „negocieri”, i-am salutat, am plecat acasa si a doua zi, la prima ora, am trimis o adresa FPS-ului, in care semnalam subevaluarea activului respectiv. Trebuia sa se privatizeze cu avizul nostru, pentru ca apartinuse fostului Consiliu Popular Judetean si, pe cale de consecinta, CJ primea o treime din suma obtinuta.
Poate m-am lungit, dar, vorba D-voastra, poate mai ia careva exemplu, nu? ce vreau sa spun? ca nu doar politia, parchetul, justitia pot face ceva, ci si sefii de institutii. Desigur, daca tin mai mult la onoare decit la oarece bunuri! E adevarat ca, avind mereu 2-3-4 surse de venit salariale ori din drepturi de autor in acelasi timp, din 1990 incoace, mi-am putut permite ceva in plus peste strictul necesar si, poate de asta, am rezistat tentatiilor. Ca au mai fost, am dat doar exemplul cel mai spectaculos ca suma!