Mereu m-am întrebat de ce fac politicienii anumite gesturi şi declaraţii şi nu pe altele, de ce pe prima pagină din ziar apare o fată dezbrăcată ori un bărbat hăcuit cu toporul şi nu analiza competentă a ultimului – am vrea noi! – impozit introdus de guvern, de ce la televiziune, în prime-time, îţi soseşte un reportaj de la festivalul rommilor ori de la Muzeul Satului şi nu ultima luare de poziţie a puterii sau a opoziţiei politice.
Sigur, mi-am găsit tot felul de explicaţii legate de populismul politicenilor şi de proasta impresie pe care o au despre public jurnaliştii băştinaşi. Dacă ar fi să rezum, aş spune că între agenda populaţiei şi cea a politicienilor nu există nici o legătură, iar cît priveşte presa, în căutare de public, audiomat, rating ş.c.l., ea merge spre senzaţional pe principiul că „asta se cere”, de parcă n-am şti cu toţii că „se cere” exact ceea ce „se dă”.
Presa noastră sărăcuţă în mijloace, în penurie de personal competent, face şi ea ce poate şi, măcar – cu excepţia posturilor publice, pe care le susţinem din banii noştri şi avem alte pretenţii – e o afacere pur privată. Şi, pînă la urmă, cînd nu-ţi place un ziar, nu-l mai cumperi, iar în cazul televiziunilor ai la dispoziţie telecomanda!
În ce priveşte politicienii, care ne-au solicitat şi primit voturile e cu totul altceva. Scriam săptămîna trecută că, la festivităţile ocazionate de aniversarea a 25 de ani a Solidarităţii, de la Varşovia şi Gdansk, deşi invitaţi, d-nii Băsescu şi Tăriceanu – bănuiesc că prinşi cu grelele treburi ale conducerii – nu s-au dus, trimiţîndu-l pe vicepremierul de conjunctură dl. Marko Bela.
Pot fi ei scuzaţi pentru asta? Cu siguranţă, nu! Acolo au fost toţi preşedinţii şi/premierii estici, a fost preşedintele Europei, Barroso, preşedintele Germaniei ş.a.m.d. Mai întîi, ei au jignit gazdele, ceea ce nu se face, mai ales că, în principiu, dacă intrăm în UE, va trebui să avem relaţii speciale cu Polonia. În al doilea rînd, în conferinţa sa, Barroso a vorbit despre procesul de extindere al UE, analizînd cazurile României şi Bulgariei. În fine, toată „lumea bună” europeană şi mondială era acolo, că doar era cel mai important eveniment politic al anului.
Deci, un eveniment de agendă, obligatoriu pentru nişte politicieni responsabili. Bun. Ce făceau în aceeaşi perioadă preşedintele României şi premierul său? Cine ştie? Vizitau poduri distruse de inundaţii, că asta e treaba lor! Dansau cu chivuţe în ritm de manele, prin cîrciumile literoalului, şi le pupau mîna, ceea ce e poate politicos, dar cam neigienic. Încercau noi motociclete, iar în restul timpului se certau unul cu altul, că doar sîntem în România şi asta e groaznic de solicitant! Deci, între agenda politicii mondiale şi agenda politicenilor noştri nici cea mai mică legătură.
M-am gîndit că, poate, dacă în ce priveşte agenda externă politrucii noştri au rămas fixaţi, din păcate pur teoretic, pe axa Bucureşti – Londra – Washington, au o agendă internă mult mai bine documentată. Dar m-am înşelat, după cum se pare. Puterea şi opoziţia, pe lîngă disensiunile intestine din cadrul fiecăreia, şi-au găsit recent un cîmp de luptă şi între ele. Puterea vrea să schimbe preşedinţii celor două camere – act, de altfel, legitim, pentru că e cu totul aiuritor ca opoziţia să facă agenda guvernului -, iar opoziţia trage de timp.
N-aş avea nimic împotriva acestei tactici, dacă am avea timp! Numai că nu avem! Se apropie raportul de ţară, decisiv pentru integrarea în UE, că penultultimul înaintea celui din aprilie 2006, iar la noi, dacă trecem peste specularea politică a inundaţiilor, principalele evenimente din ultima jumătate de an se rezumă la eşecul anticipatelor, certurile din interiorul coaliţiei de la guvernare şi din PSD, mai nou şi cele dintre principalii actori ai cîmpului politic. Cum spuneam – dacă am avea vreme, ar fi chiar vesel, cel puţin pentru presă, poate şi pentru populaţie, că dacă se scumpeşte pîinea, măcar abundă circul, dar nu avem timp pentru asemenea spectacole.
Dacă îmi mai trebuia vreun argument în ceea ce priveşte fractura dintre agenda politicienilor şi cea a populaţiei, mi-a sosit sub forma Barometrului politic publicat de un ziar din oraşul meu în săptămîna ce s-a încheiat. Au participat zece analişti şi jurnalişti, foarte diferiţi din toate punctele de vedere – vîrstă, instituţie reprezentată, opţiuni exprimate public anterior, temperament etc –, iar mediile aleşilor noştri în Senat şi Camera Deputaţilor oscilează între 1, 05 (dl. Fîrşirotu, PRM) şi 4, 50 (dl. Cârlan, PNL), deci toate sub 5! Trebuie să precizez că scara de notare a fost de la 1 la 10, nu de la 1 la 5! Şi asta în condiţiile în care eu, de pildă, am dat note cu cîteva puncte superioare celor ale colegilor de juriu, că am o ecuaţie personală de notare mai generoasă. Mai mult, am fost şi mai generos cu „debutanţii”, cei aflaţi la primul mandat. Or, „candidaţii” au fost în număr de 17, 5 senatori şi 12 deputaţi! De la toate partidele parlamentare, mai puţin UDMR care nu există în Iaşi. Iar dacă acest juriu ar putea fi suspectat de oarecare subiectivism – deşi, în opinia mea, acesta se anulează prin însumare – rămîn rezultatele sondajelor de opinie, care situează agenţii cîmpului politic, cu parlamentarii în frunte, pe ultimele locuri, în urma inertei noastre justiţii, a poliţiei ori a mass media. Şi ce este atît de grav în acest lucru, pot fi întrebat.
Este grav pentru că neîncrederea în parlamentari induce neîncrederea în Parlament, instituţia cheie a sistemelor democratice moderne. Iar neîncrederea în politicieni generează neîncrederea în politica democratică, iar aceasta deschide drum larg autoritarismului, totalitarismului, populismului. Nu există doar totalitarism comunist, mai există peronism, guvernări de tip Hugo Chavez, precum îm Venezuela, ori junte militare, populare nu doar în America de Sud ci şi, acum cîteva decenii, chiar într-o ţară din apropierea noastră, Grecia pre numele său. Vă mai amintiţi?
Sintem in multe de acord, insa eu n-as generaliza situatia averilor. Oricit ne-ar parea noua de curios, in democratiile consolidate, averile obtinute in afara legii, sint mult mai putin decit noi, iar pina la urma tot se confrunta cu legea. Al Capone a intrat la inchisoare trimis de fisc, nu de politia criminala, pentru ca, deosebit, de ultima, fiscul a reusit sa dovedeasca incalcarea legii. Pe de alta parte, campania – adevarata! – impotriva coruptiei din Italia din urma cu citeva decenii a trimis la racoare ministri, parlamentari, iar un presedinte sta si acum in exil in nordul Africii. Daca vine acasa, pleaca la puscarie!
Un partid, care a guvernat decenii, practic a disparut. N-am auzit asemenea grozave intimplari petrecute pe la noi, indiferent cite Caritasuri, Safi, FNI s-ar fi petrecut in 16 ani de tranzitie, oricte flote s-ar fi volatilizat, oricite contracte cel putin suspecte – Romtelecom, Petrom samd – ar fi fost incheiatate. De ce? Pai de autoritatile romane, indiferent de partidele aflate atunci la guvernare – daca Petrom e a PSD, pai Romtelecom e chiar a partidelor ce ne conduc azi. Si e chiar putin ciudat cum ne-am grabit la privatizarea a ceea ce merge. Ciudat? E un fel de a spune, ca doar de acolo ieseau comisioanele adevrate, nu?
Cit priveste votul, personal nici n-as propune unul uninominal, ci unul de lista preferenitiala, ca altfel dispare rolul si responsabilitatea partidelor. Or, democratia veritabila inseamna si pluralism, pluripartidism. Dar sint multe de spus, iubite Nea Marine!
In ultimul aliniat ati detectat zona de fisura a lumii noastre si prin care se va rupe.
Sper din toata inima ca riscul semnalat acolo nu se va actualiza, ca vom reusi sa gasim, de data aceasta, drumul catre o democratie consolidata. Am mai ales o data gresit, la sfirsitul anilor `30 si nu s-a terminat jumatate de secol. Cred, totusi, ca acum contextul international, cel putin in Europa noastra, este mai favorabil democratiei decit atunci! Auguri! liviu antonesei
A dracu’ treaba, pentru ca, ce e oare democratia?
Iorga zicea ca *nu* e conducerea treburilor tarii de catre popor ci conducerea treburilor tarii *pentru* popor.
Numa’ ca, desi suna bine, chiar foarte bine, eu nu-s dumirit ce inseamna „de catre” si nici ce inseamna „pentru”. Vorba lu’ Clinton: sa vedem ce vrea sa insemne verbul a fi..
‘Geaba ne lamentam, faptul e fapt, pe la noi de cand lumea: n-avem politicieni de meserie. Le va veni si alora vremea, da’ mai va.
Pentru Nea Marin
Oricit ar parea de ciudat, Iorga se insela, avea o viziune relativ paternalista asupra democratiei, fapt poate explicabil in conditiile demogragice de atunci ale Romaniei – ruralitatea, analfabetismul etc. Strict etimologic, democratie, inseamna puterea poporului. Cum nu intreg poporul poate participa la guvernare – cine ar mai munci? cine s-ar mai veseli? -, normal ca poporul delega treburile comune politicienilor. Asta se face prin alegeri, iar rezultatul lor e un contract intre alegatori si alesi.
Alesii nostri sint cum spuneti D-voastra, dar ei sint „emanatia” noastra! Asta am reusit noi sa producem dupa aproape 17 ani de democratie parlamentara. Prin urmare, daca ei sint cum sint, nu e doar vina lor – ci (si) a noastra. N-au fost parasutati de la Moscova, n-au venit de pe Luna, nu sint extraterestri, ci „dintre noi, pentru noi”, cum suna un slogan din anii nouazeci. Sigur, se pune problema ca nu respecta contractul. Atunci alegem altii! Dar daca „altii” sint l! a fel, revin la ce spusesem mai inainte, ca nu e doar vina lor. Sigur ca si sistemul politic stabilit de ei, in comun!, intretine aceasta auto-reproducere.
Insa nici de la schimbarea sistemului nu trebuie sa asteptam minuni. Parlament monocameral, suna frumos, macar facem economii la buget. Vot uninominal, la fel. Doar ca ii favorizeaza pe cei cu bani si nu sint absolut convins ca toti banii din Romania au fost cistigati cinstit. Deci schimbarea sistemului politici si electoral, poate fi cel mult un factor ajutator, nu unul sigur als chimbarii. Pentru aceasta ar mai trebui sa ne schimbam si noi, fiecare – in performantele noastre, in comportamentele noastre, in exigentele noastre etc. Ca sa existe un politician corupt, cineva trebuie sa-l corupa. Daca altul este un bou sinistru, trebuie sa stim ca noi l-am trimis acolo.
Mai va? Fara indoiala. Iar acest „va” va fi atit de lung cit de lunga va fi si imobilitatea noastra, inertia noastra, nepasarea noastra suverana pentru cele publice.
Draga Domnule Antonesei,
vad ca suntem pe aceeasi lungime de unda (cel putin apropo de zicala celebra a lui Iorga), pentru ca ea, zicala, are potentialul – folosit de altfel- sugerarii nevoii de sisteme de mana forte.
Conduc bogatanii? Pai, asa-i in capitalism, nu?
Cinstiti sau necinstiti (nu despic aicea firu-n patru), asta e situatiunea dintotdeauna si pa tat globu’.
Culmea e, ca printre primii zece conducatori de stat in privinta averii gasim pe marele revolutionar F.Castro. Asta ca sa incheiem problema – desi nu e cel mai bun exemplu, te doare mintea…
Mai adaug aici ca votul uninominal, supralicitat intr-atat, vad, in ultima vreme, nu face nici doi bani cata vreme nu vom trece la un sistem apropiat de cel anglo-saxon, sistem in care alesii sunt, neaparat, din partea locului.
‘Geaba uninominal cata vreme lumea nu-i cunoaste si, nefiind din Hunedoara, sa zicem, hunedoreanu’ nu-i poate trage la raspundere.
Daca asta se va face, apai atunci vom avea si noi, in fine, un sistem electoral sanatos si cu adevarat democratic, in care delegatii vor raspunde in fata locuitorilor pentru prestatia avuta. Pai nu?
Toate cele bune, Nea Marin