Iulius FILIPNu am trăit de multe ori sentimentul pe care îl evoc în titlu.
Prima dată, s-a întîmplat în 1968, cînd trupele Pactului de la Varşovia au ocupat Cehoslovacia, plecată în căutarea libertăţii, ocupaţie la care România n-a participat. Mai mult, a condamnat actul. Sigur, nu aveam atunci decît 15 ani şi n-am putut descifra dedesubturile actului lui Ceauşescu. Dar n-au reuşit acest lucru nici românii adulţi şi nici măcar experimentaţii politicieni, analişti şi jurnalişti occidentali, aşa că mi se poate ierta asta. Pînă şi vigilentul Paul Goma a intrat atunci în partid, iar alţi foşti deţinuţi politici ajunseseră să-l accepte, ba chiar să-l glorifice pe Ceauşescu!
A doua oară, aceată mîndrie legată de naţionalitate a fost provocată, desigur, de cele cîteva zile de graţie din decembrie 1989 şi ianuarie 1990. Au fost însă suficiente „scena de pe tanc”, anunţul despre participarea FSN-ului la cele dintîi alegeri libere, fapt ce contrazicea toate afirmaţiile anterioare, şi prima „vizită” a minerilor, ca să mă liniştesc. Credeam că subiectul mîndriei naţionale este unul clasat în ce mă priveşte. Nici nu-mi imaginam că ar mai putea apărea vreun alt motiv de mîndrie de acest fel – cel puţin nu atît timp cît mai urma să mă aflu eu pe acest pămînt.
Dar, iată, participarea la manifestările legate de aniversarea a 25 de ani de la crearea Sindicatului Liber Auto-Guvernat Solidaritatea, la Varşovia şi Gdansk, mi-a oferit şi cel de-al treilea prilej de mîndrie naţională. Şi totul începuse prost! În vreme ce toate ţările foste comuniste – şi o bună parte din cele occidentale – erau reprezentate la vîrf, de preşedinţi, premieri sau de ambii, România – ca şi importanta Maltă! – era reprezentată de un vice-premier, Marko Bela pre numele său! Nici o problemă că e ungur, pentru că nu am nici un fel de reţineri de genul acesta, dar D-Sa este vice-premier de pură conjunctură, iar mai nou, tocmai aflu din ziare, are şi probleme cu dosarul de la tanti Varvara. Colac peste pupăză, deşi presa lumii, de la CNN şi BBC la radiourile şi televiziunile naţionale din toate ţările din jur era focusată pe acest important eveniment, poate cel mai important al anului în curs, presa românească a strălucit prin absenţă. Nici un jurnalist român nu se afla acolo, dacă nu mă socotesc pe mine, care eram, totuşi, în calitate de invitat, nu de jurnalist acreditat. Şi absentă fiind, brava presă aborigenă a ratat singurul moment autentic de glorie românească din ultimul deceniu şi jumătate! Petrecut, cum spuneam, la cel mai important eveniment politic al acestui an.
Despre ce este vorba?
Despre faptul că, după discursurile de inaugurare – susţinute de Walesa, de preşedintele Kwaszniewski şi de Bronislaw Geremek, fost consilier al Solidarităţii, fost ministru de externe, preşedintele Congresului – a urcat la tribună, în afara programului tipărit, Bogdan Lis, preşedintele Fundaţiei Solidaritatea, care a spus că, în asemenea momente, trebuie omagiaţi toţi eroi, mari şi mici, cunoscuţi şi necunoscuţi, polonezi şi străini, ai Solidarităţii şi a dat un singur nume, pe al muncitorului român Iulius Filip, care a adresat un mesaj de sprijin primului Congres al Solidarităţii, cel din 1981. A pus banda cu înregistrarea mesajului din 1981, iar la sfîrşitul lecturii mesajului, sala, cea din 1981!, a izbucnit în aplauze şi în strigăte de „România, România”. La sfîrşitul episodului înregistrat, Lis a povestit urmările acestui excepţional gest de curaj şi demnitate – ancheta brutală a Securităţii, condamnarea lui Iulius Filip la opt ani de închisoare, din care a executat aproape cinci, cele 39 de kilograme cu care acesta a ieşit din temniţă. Apoi, a spus că este fericit că Iulius Filip se află, de data aceasta, în sală. Acesta s-a ridicat timid, a făcut semnul victoriei cu cele două degete şi s-a aşezat. A trebuit să se ridice înapoi, pentru că sala, cea de acum!, a izbucnit în aplauze care nu s-au oprit vreo cinci minute. Aplauda preşedintele Consiliului Europei, Barroso, aplaudau Walesa, Kwaszniewski şi Geremek, aplaudau foştii disidenţii, politicienii şi jurnaliştii, aplaudau peste o mie de oameni. Scenă care a făcut prime-time-ul televiziunilor prezente, iar dacă o fi apărut şi pe televiziunile băştinaşe a fost, cu siguranţă, „la mîna a doua”.
Ore în şir, Iulius Filip a acordat interviuri presei internaţionale – nu şi celei române, care îl însoţea, probabil, pe Popeye, pe la dansuri şi vizite la poduri distruse. Ori pe Moliceanu în drumurile sale cu motocicleta. Că la Varşovia şi Gdansk nu veniseră. Poate e mai bine? Ce să caute ei alături de liderii Europei şi lumii, ce să discute ei cu Walesa, Havel, Jelev, Iuşcenko, Saakaşvili, Madeleine Albright, cu preşedinţii şi premierii Germaniei, Ungariei, Lituaniei, Bulgariei, Serbiei, Croaţiei, Sloveniei ş.a.m.d. Ori cu Barroso, preşedintele Europei?
În fond, prezenţa lui Iulius Filip, muncitorul clujean care s-a dovedit solidar atunci cînd riscurile erau uriaşe, este mult mai importantă. Iar apluzele de care s-a bucurat nu erau nici din cele „diplomatice”, nici politicoase, ci din toată inima. Şi meritate! Şi, astfel, am avut şi eu bucuria celui de-al treilea prilej pentru „mîndria de a fi român”. Însă, de joi noaptea, am revenit în ţară şi, fără îndoială, voi rămîne în eterna aşteptare a celui de-al patrulea motiv!
Trebuie sa spun ca, desi nu sunt de acord cu tine, imi placi, Joe King!
Dar uite, eu nu pot fi mandru ca sunt roman. Si pt mine romanitatea e un chin, un blestem. i-as fi dorit sa ma nasc altundeva, dat fiind ca nu sunt roman 100%. Insa sunt destul de roman incat sa sufar pt romanitatea mea. Daca n-as face-o, as fi iresponsabil.
Mandria romanitatii mele nu se justifica. Iubesc Romania cu pasiune, cu o pasiune plina de ura si dezamagire, de masochism, dar tot pasiune… Asta e un enunt patetic. Romania e ca o iubita care te inseala. Trebuie sa fii nebun sa te mandresti cu ea. Asa ca eu ma multumesc sa fiu critic cu ea, poate o sa se indrepte. Iar daca nu reusesc pana la o varsta, atunci o parasesc. Eu am doar o viata de om, ea are epoci istorice – timp ca sa se indrepte… Insa eu nu pot sa o astept!
Daca vrem sa fim patrioti, trebuie musai sa fim critici si lucizi. Mandria s-o lasam demagogilor. Numai ei sunt capabili sa sara peste evidente…
Joe King, tu iubesti Romania pentru peisaj, dar Romania nu e numai peisaj, e si falimentul uman al ultimilor 30-40 de ani, si falimentul economic. De astea nu am cum sa fiu mandru!
Servux!
Vad ca tineti pagina cu evenimentul acesta. La modul serios, palpabil, problema s-ar pune cam asa: lunga isprava a revoltatilor unguri, cehi, polonezi, romani si a altor oameni nu mai putin importanti au adus progrese comparabile unei revolutii demne de secolul pe care vad ca am apucat sa-l incepem au ba? Dupa ce criteriu apreciem valoarea actului revolutionar? Scuzati-ma dar nu cred ca dupa numarul de someri, boschetari, alcoolici, puscariasi, homosexuali, prostituate, drogati etc. cu care se poate mandri acum si Europa de Est ca si cea de Vest, ca de acum ne complacem in acelasi sistem social. Vreau criteriile nivelului de trai si ale modului de viata actualizat prin aplicarea culturii unei omeniri ce a trait cel putin 30 de secole in scriere deci in posibilitatea memoriei sociale a raului si binelui.
Pentru Joe King:
Trecind peste tutuiala, pe care nu din orgoliu o resping, ci pentru ca e aberant sa ma tutuiesc cu pseudonime despre care nu stiu nimic, ceva ar fi de adaugat. Mai intii, titlul are ghilimele, tocmai am verificat. Trecind peste acest detaliu, sa fiu mindru de conditia de roman, ar fi un fel de masochism, ceea ce nu sint! Sigur, prefer sa fiu mindru – ori din contra – de propriile mele fapte, asta tinind de formatia mea libertariana.
Totusi, nu traiesc nici pe luna, nici intr-un borcan de bulion din poeziile lui Emil Brumaru, asa ca n-am cum sa nu ma lovesc de context. Deci, vrind-nevrind, mi se intimpla uneori, rar!, sa fiu mindru ca s-a intimplat sa ma nasc aici, iar alteori, mult mai des!, sa nu ma simt deloc mindru de asta. Din fericire, cel mai adesea mi-e perfect indiferent – nefiind Cioran, nu am permament obsesia „eternei si fascinantei”. cele bune, l.a.
D-lui Zob:
Da, se pare ca tin pagina cu tema asta, dar mi se pare, dincolo de modul in care o tratez eu, extrem de importanta. In fond, ceea ce a inceput sa se intimple in august 1980 la Gdansk, a deschis si drumul libertatii noastre ulterioare. Asta ne-a adus Solidarnosc, posibilitatea libertatii. Insa ce facem noi, aici in Est, cu ea, este deplina noastra responsabilitate.
Dar Solidaritatea a adus si Vestului regasirea fratilor pierduti si salbaticiti. O regasire complicata, daca ar fi sa ne uitam doar la relatiile dintre ossi si wessi in Germania, dar si la teama de instalatorul polonez ori capsunarul roman. In rest, toate relele societatii moderne pe care le amintiti – nu inteleg de ce si homosexualitatea, care e dezincriminata – sint, totusi, epifenomene, nu afecteaza marile masse ale populatiei Estului si Vestului.
Insa, am senzatia, d-voastra priviti totul dintr-o perspectiva a perfectiunii, complet nepotrivita abordarii fiintei umane si operelor acesteia. Omul nu e perfect,! in schimb e ameliorabil, perfectibil, tocmai pentru ca e fiinta culturala si, deci, educabila. Societatile umane nu sint nici ele perfecte, dar se pot ameliora – sau degrada! Dar asta depinde de traitorii din mijlocul lor! E chiar bine ca nu sintem perfecti si ca nu facem lucrurile perfecte si, mai ales, societatile in care vietuim. Perfectiunea e ingrozitor de plicticoasa, pentru ca te lasa fara obiectul muncii, cum se spunea pe vremuri! Auguri, l.a.
Domnule Antonesei
Scrieti asta :
„sa fiu mindru de conditia de roman, ar fi un fel de masochism”
Sint anonim, in Israel nu se vorbeste la persoana a 2-a:-) si presedintelui ii zici „tu” daca i te adresezi 🙂
Eu nu sint un spalator de creiere si nici un injector de patriotism. Dumnezeu mi-e martor, daca nu, Maier Stefan:-)
Romania trece printr-o faza rea. Dupa ce o sa intre in CE va fi mai bine, cred sincer.
Romanii sint un popor primitor, cald, prietenos, inventiv, etc… etc… si eu personal spun ca provin din Romania, cu cea mai mare mindrie. Si spun tuturor sa vina sa viziteze Romania pentru frumusetile ei, pentru ca inca e ieftin de facut turism, pentru ca natura in Romania e una din cele mai frumoase din lume.
Ca sa nu credeti ca sint un idiot, va mentionez ca pe nimeni, absolut pe nimeni in strainatate nu intereseaza „ce merge” in Romania. Treburile interne. Asa ca, ce merge in Romania e doar treaba Romaniei. Dar nici macar pentru asta nu merita sa va fie rusine ca sinteti roman. Din contra, un roman adevarat se lupta sa fie mindru ca e romain.
Suna patetic, dar imi iau responsabilitatea.:-)
E greu, stiu pe pielea tatalui meu care a murit nu demult, a trait acolo si a fost pensionar acolo. A pus umarul, a luat pina si ordinul muncii clasa I-a de la Ceausescu si a murit cu o pensie mizera. Si eu va spun ca mindria de a fi roman ramine, si viitorul trebuie sa fie bun, nu e alta posibilitate.
Ma intelegeti ?
Articolul dlui Liviu Antonesei merita o difuzare larga, Iulius Filip merita o mediatizare pe masura gestului sau de sub comunism.
De ce aflam abia acum de Iulius Filip? Cum de personalitatile romanesti nu au amintit de el pana acum? De ce presa romaneasca nu e in stare sa promoveze valori?
Altfel e usor de facut bascalie si accentele panfletare sunt prea la indemana incat ne mai miram apoi ca nu se poate construi la noi…
Cel mai adesea observam lucrul amestecat, nuante de alb si nuante de negru inclusiv la acest articol pe care il apreciez pana la exprimarea unor interese politice actuale care ma nedumiresc din partea unei personalitati precum distinsul Liviu Antonesei.
De ce nu stim? pentru ca nu dorim sa stim. De ce e presa noastra cum este? Pentru ca o acceptam asa cum este! Cit priveste ultima fraza, cea cu interesele politice, n-o inteleg. Daca as avea interese, as lauda actuala putere. Nu fac asta, cum n-am laudat-o nici pe cealalta. Pe moment, nu am parti pris-uri politice, dincolo de cele generale, legate de bunul mers al guvernarii – ca doar de asta ne guverneaza! – si de formatia mea democrat-liberala, nepartidica. Nepartidica, pe moment, pentru ca nu vad vreun partid actual care sa reflecte optiunea mea. A, de votat, votez de buna sama, dar rational, adica raul cel mai mic. Asa pare rational! A bon entendeur, salut!
Nu inteleg, esti mindru ca esti roman doar daca alti romani fac fapte marete care te fac sa te mandresti cu ele? Doar copiii se mindresc asa cu parintii lor. Trebuie sa fii mindru ca esti roman din cauza calitatilor si valorilor poporului roman. Care exista mereu chiar daca unii romani te fac sa nu te simti mindru cu originea ta. Dar e deja problema ta, nu a lor.
Nici un roman nu poate sa zica „nu sint mindru ca sint roman” din cauza ca ar fi o lipsa totala de respect mai ales fata de parintii lui, care l-au nascut, din dragoste, roman. Poti sa spui „Sint mindru cu faptele si istoria glorioasa a Romaniei”. Sau ca nu esti mindru. Dar nationalitatea e prima ta mindrie pe care o capeti daca te nasti in Romania si cresti acolo. Suna un pic patetic, dar imi asum riscul. 🙂
Cred ca sint eu mai copilaros, dle Manela! lasind gluma, un cititor mai vioi ar putea vedea ca ironizez un loc comun, care e pus in titlu intre paranteze! Cele bune, L. A.
Domnule, nu oi fi eu un cititor vioi, dar asa incepe editorialul tau: Nu am trăit de multe ori sentimentul pe care îl evoc în titlu. Si nu intre ghilimele.
Incepe sa il traiesti; sentimentul asta nu are nici o legatura cu faptele marete ale romanilor.
Cu drag, JK
Pentru Joe King
Lasam la o parte chestiunea cu anonimatul – un pseudonim e, totusi, un nume si il accept ca atare – si tutuitul, care nu m-a deranjat, eu le cer si studentilor mei sa ma tutuiasca, ci mi s-a parut doar ciudat penrtru ca nu stiam cu cine. Cred ca am fost parcimonios la numaratoare – de pilda, am mai fost mindru la golul lui Hagi de la campionatul din 1994, din USA, poate si cu alte citeva ocazii. De fapt, nu asta e problema – poate sa ma preocupe Romania si fara sa fiu mindru de ea si ma preocupa, poate mai mult decit ar trebui! L-ati amintit pe tatal D-voastra, Dumnezeu sa-l odihneasca – si eu l-am pierdut pe al meu acum citeva luni si ma impac greu cu gindul asta. Dar de el as putea fi mindru – nu pentru mari fapte, ci pentru ca a fost poate singurul om de aici pe care l-am cunoscut de care sint sigur ca nu a facut niciodata vreun rau nimanui. Spuneti ca va fi mai bine – probabil asa este. Dar eu cu siguranta nu voi prinde vremurile acelea! Si nu asta e important ci fa! ptul ca nu prea va mai fi pentru cine sa fie bine, pentru ca tinerii si foarte tinerii pleaca de aici impuscati. Fiica mea e de trei ani in State cu familie si se simte foarte bine acolo. Si nu e singura care a preferat sa se simta bine acolo unde este posibil. Normal ca n-o condamn, cum nu-i condamn nici pe ceilalti – viata unui om este unica si fiecare are dreptul sa si-i traiasca unde si cum doreste. Stiti de ce nu am plecat de aici, desi am avut oferte bune la inceputul anilor `90 cind Romania era la moda? Pentru ca detest plictiseala.
Or, aici, in „eterna si fascinanta”, poti muri de orice, de glont, de coaja de banana de pe trotuar, de cancer, dar nici intr-un caz de plictiseala. Sentiment pe care l-am resimtit adesea in vizitele mele din tarile „normale”, in special in cele din spatiul nordic – Germania, Tarile Scandinave! Deci, daca anecdota de pe vremuri este pertinenta, eu sint cel care va stinge lumina! Dar nu voi mindru de gestul acela!
Eu ma imbat cu Romania ori de cate ori intru in biserica Trei Ierarhi. Si, ca orice betiv, incep sa pasesc tantos, iertand si blestemand alternativ, iubind si urand, mandrindu-ma si suduindu-ma. Dar niciodata rusinandu-ma de mine.