Oricît aş detesta excesele „corectitudinii politice”, care au început să-şi arate colţii şi pe aici, în arhaica noastră ţărişoară, cînd întîlnesc spledidele manifestări ale misoginiei naţionale, mai că îmi vine să mă revizuiesc. Nu este singurul „rasism” baştinaş, de altfel, dar, dacă se poate stabili o ierarhie a ororilor, cred că este cel mai greţos, cel mai răspîndit, cu manifestările cele mai lesne afişate. Pare să fie un fel de mîndrie pentru ginta masculină autohtonă să-şi dea pe faţă mîrlănia congenitală, bădărănia moştenită „din moşi şi strămoşi”. Bărbatul român e – cum altfel? – un macho, deşi, dacă e să mă iau după statisticile comparate şi după succesul telefoanelor porno, nu prea ar avea motive. Dar nu contează! Cu cît e mai iertat de Domnul ori de mama natură, cu atît bărbatul român e mai machist, indiferent de clasă, de vîrstă, de rang social şi de nivel de cultură.
Pe plaiurile mioritice, acolo unde, nu doar gramatical, bărbatul e întotdeauna deal şi valea mereu femeie, în orice domeniu şi oricît de bine ar face un lucru o egală de-a noastră, egală în faţa legii vreau să spun!, tot nu va trece prin faţa celui mai mediocru mascul, fie şi dacă respectivul e aşa doar după numele din buletin. Nu contează ce fapte reale şi importante are la activ o femeie, nu are importanţă nici măcar dacă se bucură de recunoaştere internaţională în breasla ei, cînd un mitocan naţional o prezintă altuia, tot nevasta celui de-al treilea mitocan rămîne! Chiar şi dacă, din punct de vedere valoric, lucrurile ar sta exact pe dos. Iar el se bucură de parcă ar avea-o în proprietate şi, odată cu ea, şi împlinirile ei, care îi revin în virtutea vreunei dreptăţi divine, nu pentru că i-a împrumutat acesteia, strict formal, numele din buletin. Şi asta nu se întîmplă „la mahala”, nici doar în „mahalaua politică”, ci în mediile elevate, de academicieni, universitari, artişti ş.a.m.d.
Sigur, în societăţile excesiv de „corecte politic”, se poate întîmpla ca promovarea unei femei să se datoreze prioritar genului, însă nu chiar atît de frecvent pe cît ne-am închipui, însă la noi, există ciudăţenii mult mai mari şi mai numeroase, ce par a se întinde între două extreme. Fie este vorba despre femeia promovată pe criterii de sex, nu de gen!, mai ales în meseriile mediatice, fie de cea complet lipsită de atributele feminităţii, cum se întîmplă cel mai adesea în politică, administraţie, activităţile civice. Ca şi cum bărbaţii ar face concesii doar reprezentantelor sexului slab, nu şi frumos. O femeie frumoasă, în mintea lor precară, trebuie să fie neapărat şi neajutorată mintal. Invers, cu cît o femeie e mai uzată, mai apropiată de tipul femeii-comisar, cu atît le pare mai potrivită masculilor promotori de a fi scoasă la luminile rampei. Şi nici măcar asta nu s-ar întîmpla dacă n-ar exista presiunile legate de alinierea la normele europene. Să nu-mi vorbiţi de Mona Muscă! Cu o floare nu se face primăvara, iar de excepţie era nevoie ca să se confirme regula!
Trebuie să fie un complex psihanalizabil în această situaţie şi, poate, cîndva, vreun expert va face şi proba. Oricum, în ambele situaţii evocate, funcţionează aceeaşi imbecilă prejudecată – că frumuseţea şi inteligenţa ar fi exclusive una faţă de cealaltă şi că, prin urmare, o femeie frumoasă, oricît de inteligentă şi competentă ar fi, nu are ce căuta în locurile cu adevărat importante, rezervate a priori masculilor. Se poate descurca şi doar prin farmecele ei şi atunci de ce să încurce locul, de ce să ocupe poziţia vreunui brav bîlbîit, născlăit în alcool, supraponderal ca un hipopotam transpirat?
În poziţiile importante de putere din România, nu cred să fie zece procente femei, deşi sînt ceva mai numeroase decît noi, bărbaţii ori numai aparenţii bărbaţi! Parcă li s-ar fi fixat un fel de aberant numerus clausus. În media e cam la fel, deşi n-am văzut încă vreun Cristoiu – o culme a eleganţei masculine, după cum arată insultele la care le-a supus pe Gabriela Adameşteanu şi Rodica Culcer! – să fi egalat performanţele frumoasei Oriana Fallaci. În zona economică privată, s-ar părea că lucrurile stau ceva mai bine, dacă femeia e patron unic ori e înconjurată doar de femei. Dacă se nimereşte ca asociaţii să fie soţ şi soţie, tot el e „şeful”, chiar dacă iscusinţa sa, dovedită şi cu alte prilejuri, riscă să conducă firma familiei spre faliment. Şi am văzut cîteva „femei de afaceri” atît de competente, atît de agere la minte şi eficiente, încît le-aş sugera soţilor lor să meargă liniştiţi la fotbal, la o bere cu amicii ori chiar la tîrfe. Ar dăuna infinit mai puţin bunului mers al afacerilor, prosperităţii familiei, chiar liniştii acesteia.
În lumea dezvoltată, în mai toate parlamentele despre care am reuşit să obţin informaţii, reprezentanţii şi reprezentantele poporului se află în echilibru. În Scandinavia, se întîmplă să fie chiar mai multe femei uneori, iar cele mai multe sînt foarte departe de tipul comisar – ba dimpotrivă! – şi parcă lucrurile merg ceva mai bine acolo, bugetele ies mai bine chibzuite, cheltuielile publice sînt mai mici şi nu întîlneşti concursuri de Jeep-ane în faţa parlamentelor, ministerelor şi celorlalte instituţii publice. Nici atîta preocupare, la aleşi, pentru ţoalele de firmă nu vei găsi, cum se întîmplă cu aleşii noştri care, printr-un fel de accelerare a evoluţiei darwiniste, par să fi sărit din grotă direct în costumele Armani ori Gucci, agăţînd din mers un Rollex la încheietură şi un ghiul pe deget, să cadă bine lîngă unghia netăiată a degetului mic!
Desigur, civilizaţia occidentală, spre care tindem, după preistoria matriarhală, a fost istoric una falocentrică şi chiar falocrată dar, între timp, lucrurile pe acolo s-au mai schimbat. Noi însă, bravi masculi valahi, n-am observat asta şi am mai citit şi eronat două versuri eminesciene: „Iar noi locului ne ţinem/ Cum am fost aşa rămînem”. Misogini. O societate bolnavă de misoginie. Pînă cînd? Păi, pînă cînd, în exclusivismul nostru neghiob, vom reuşi să ducem totul pe rîpă. Şi atunci, normal, vom invita Doamnele să ne salveze!
Protestez in mod cat se poate de serios impotriva acestui articol deplasat si lipsit de decenta, ca sa nu spun de profesionalism. Voi cita doar cateva din avalansa de cuvinte care m-a surprins in mod neplacut, mai ales ca este vorba de editorialul unui portal la care tin:
– „mirlãnia congenitalã”
– „bãdãrãnia mostenitã”
– „celui mai mediocru mascul”
– „mitocan national”
– „masculilor promotori”
– „brav bîlbîit, nãsclãit în alcool, supraponderal ca un hipopotam transpirat”
– „sã meargã linistiti la fotbal, la o bere cu amicii ori chiar la tîrfe”
Domnule Antonesei, sa pastram calea de mijloc, nu se lupta cu misoginismul cu aceste metode. Daca le-am urma, cred cam ajunge „din lac in put”. Citind articolul dv. intuiesc un ideal minunat in care femeia conduce iar barbatul isi vede de mocirla lui ereditara (sau mostenita, nu am inteles prea bine), ei nici chiar asa 🙂
Si ca simpla observatie (irelevanta in sine, insa contradictorie cu afirmatiile dv.) nu stiu daca ati consultat statisticile mondiale, procentul femeilor parlamentare nu depaseste 15 – 16 %
Bogdan
Regret ca unele formule nu v-au fost pe plac, insa din pacate nu le-am utilizat din considerente stilistice, ci pentru ca le-am obtinut din experienta de zi cu zi. Sa mentinem calea de mijloc? N-as avea nimic impotriva, dar mai intii ea trebuie obtinuta! De unde si formulele mele, ce vi s-au parut exagerate. Cum v-ati dat seama, dupa ce ati trecut de formule, eu nu vreau inlocuirea falocratiei actuale cu opusul sau, ci un oarecare echilibru. Media pe care o oferiti este una mondiala – deci se ajunge la acel 10-15% inclusiv cu contributia noastra si altora ca noi. Nici nu spun ca ar trebui sa fie de 50/50, cu precizie matematica. De altfel, cind s-a discutat un proiect de lege in care sa se prevada ca partidele trebuie sa aiba o proportie exacta de femei, am ris ca nebunul. O discriminare pozitiva este la fel de stigmatizanta ca si una negativa. Nu de legi, nici de porprotii exacte este vorba, ci de mentalitati, iar daca o sa-mi spuneti ca cele aborigene sint moderne, eu nu o sa va cred!
Nu sunt nici pe functie de mediatoare, moralista, sau critic si cu atât mai mult de JUDECATOARE.
Dat fiind însa ca sunt o colaboratoare permanenta a acestei publicatii virtuale de câtiva ani, care da posibilitatea sa ne „exprimam virtual” – chiar si noua FEMEILOR ÎN VÂRSTA (si nu BABE (sic!), fara însa a încalca limitele unei etici – îmi permit sa sugerez tinerilor, fara nominalizare si fara intentia de a jigni pe nimeni, doar din dorinta de a încerca sa faca un oarecare în scopul evitarii „ciocnirilor virtuale”, care nu vor contribui cu nimic pozitiv, dimpotriva, în vederea unor eventuale schimbari. Sa încercam a ne CALMA nervii si IMPULSURILE PRIMARE atunci când ne asezam în fata ordinatorului, dat fiind ca SCRIPTA MANET si în plus, „circulam” pe tot Globul…
Indiferent ce critici am face, este recomandabil sa nu ne lasam condusi de impulsul momentului, care nu numai ca poate jigni direct sau indirect pe cineva, persoana cunoscuta sau nu, aceasta reflectând caracterul persoanei, deoarece de la vorba la fapta este doar un pas. Nu degeaba se spune ca „românul e iute la mânie”.
Lumea întreaga traieste momente intense si foarte grele, de instabilitate sociala si economica, la care se adauga catastrofele naturale din care România nu este scutita, deci nu este cazul sa mai adaugam si „razboiul” dintre conationali.
Oamenii au devenit irascibili la cel mai mic gest sau la cea mai neînsemnata vorba aruncata-n vânt, cu sau fara intentie. Personal consider ca /VORBA DULCE MULT ADUCE/. Nu este momentul sa ne urâm între noi. Este momentul sa strângem rândurile si în special tineretul sa înteleaga ca viitorul României este în mâinile lor, ca atare, pâna nu e prea târziu, sa studieze, sa cerceteze sa creeze o pepiniera, sa aprofundeze Istoria României de la începuturi, cu bune, cu rele, si nu în cele din urma ISTORIA OMENIRII în scopul construirii unui VIITOR asigurator pentru descendentii lor.
VOX CLAMANTIS IN DESERTO (Vocea celui care striga în pustie) este scris în Evanghelia dupa Matei, care cu trecerea timpului, în vremurile noastre deci, expresia a capatat un sens comun, referindu-se la cineva care se oboseste predicând zadarnic, fara a fi ascultat, la unul care îsi revendica anumite drepturi fara a obtine satisfactie, la cei care protesteaza pasnic, dar inutil pentru o cauza justa. Este gresit, asadar, sa se spuna despre unul care nu este ascultat ca predica în pustie, doar fiindca mesajul sau nu este înteles sau urmat.
UNIREA FACE PUTEREA! E mai usor sa distrugem, decât sa construim?