Adevarul este ca majoritatea actiunilor noastre sunt superficiale. Asemenea unui pictor „inotand” la fundul oceanului atmosferic in cautarea unui subiect si trecand de la un peisaj la altul pentru a reda in cele din urma un tablou incomplet, fiecare ne vedem de proiectele noastre si sarim de la unul la altul fara sa terminam ceva vreodata.
In cel mai bun caz pictorul ne va ajuta sa retraim o parte dintre senzatiile lui in fata peisajului ales si, mult mai putin, vom beneficia poate si de precizia informatiei continuta in tablou. In mod similar, diversele noastre proiecte, in special cele importante, a caror durata de realizare este mai mare decat cele cateva minute cat poate dura atentia concentrata si sustinuta a celor mai buni dintre noi, isi pierd din continuitate, se dilueaza, isi schimba tinta si, adesea, chiar continutul.
Viata este inevitabil un fenomen ciclic. Inima bate cu regularitate. Respiram. Trebuie sa mai si mancam si sa dormim intre timp, sa acordam putina atentie corpului nostru (ca sa nu-i dam sansa sa se deterioreze intr-atata incat sa ne capteze toata atentia) dar si sa ducem la capat multimea asta de proiecte din capul nostru asociate familiei, carierei, bunastarii materiale si spirituale (dupa cum intelege fiecare aceste notiuni). Cu toate aceste preocupari laolalta, actiunile se suprapun, se aglutineaza, lupta una impotriva alteia si se elimina una pe alta si, uneori, cand tragem o linie si incercam sa vedem ce am facut… constatam ca am fost de o superficialitate incredibila.
Dar asta s-ar intampla la limita, cand in viata noastra ar exista doar TENDINTE. Tindem sa facem una sau alta si suntem prada unor prioritati care vin de undeva din straturi ale constiintei pe care nu le controlam. Pentru a compensa si a avea o viata decenta, cat de cat predictibila, inventam INSTITUTII. Pe de o parte exista institutiile sociale, dar nu ma voi opri asupra lor acum. Pe de alta parte cream institutii personale, sub forma unor reguli de conduita despre care am constatat, in timp, ca sunt favorabile sanatatii noastre (chiar daca de multe ori nu le respectam, dar de stiut le stim).
Experienta m-a invatat ca, dintre institutii, cea mai durabila este si va ramane in veci cea a relatiilor personale. Cea in care acceptam pe cineva asa cum este si ne ajutam reciproc sau punem la cale proiecte in comun, impunandu-ne sa respectam legile pe care le-am stabilit de comun acord.
Astfel gandind, cu mintea mea cea nereligioasa – dar avand respect fata de religiile acestei lumi (in fond cred in oameni care la randul lor cred in diferite reprezentari ale lui Dumnezeu, deci beneficiez indirect de stabilitatea sociala pe care o ofera Credinta) – mi l-am imaginat pe Iisus alegandu-si cei 12 tovarasi de drum alaturi de care a creat cea mai vasta institutie a lumii, institutia crestinismului.
Oricare ar fi fost misiunea lui, Iisus, el si-a indeplinit-o fara superficialitate. El a stiut ce inseamna efectul multiplicativ original al institutiei relatiilor personale, sau amprenta definitiva pe care viziunea lui avea s-o lase in mintile celor 12 care, la randul lor, aveau sa o transmita altora si altora si altora si altora…
Prin prisma interpretarii unei persoane care nu crede in supranatural, nu crede in reinviere sau in minuni inexplicabile, cred totusi ca aratand lumii (si in primul rand discipolilor sai) Noua Lege, Iisus aduce in cultura si civilizatia universala revelatia puterii de a ierta, a puterii de a te elibera de dogme, de a inventa, de a indrazni, de a innoi.
Ma intereseaza in modelul oferit de Iisus nu « targul » pe care l-as putea face cu El, (eventual prin intermedierea bisericii – nu-i asa?) la modul « eu ii sustin pe ei, Tu imi asiguri Reinvierea » ci inspiratia prin care Iisus a reusit sa-si formeze Echipa si sa-i transmita spiritul creator si non-conformist care avea sa faca din crestinism cea mai raspandita religie a lumii. Secretul ? Efectul tratarii cu totala nesuperficialitate a relatiei sale personale cu cei 12 discipoli.
Abia acum, la maturitate, am inteles acest secret. Mediul are, desigur, influenta lui. Trebuie ca si intamplarea sa concure pentru ca datele initiale de a ne realiza, pe care le avem fiecare dintre noi sa-si atinga implinirea. Dar fara concentrare, fara eliminarea permanenta a superficialitatii, nimic nu ajunge sa dea roade doar « fiindca asa vrem noi ».
Lectia efectului multiplicativ original al operei lui Iisus este cel mai relevant exemplu. Iar dintre toate elementele istorice, probabil cel mai relevant este ca el a lucrat cu oamenii care pur si simplu i-au iesit in cale.
Nu i-a «vanat». I-a «pescuit». Secretul reusitei misiunilor noastre se afla in nesuperficialitatea relatiei cu aproapele nostru, oricare ar fi acela. Paradoxal, dar adevarat.
BINE SCRIS ! Este o lectie de mare sensibilitate si de dragoste fata de aproapele tau ! Nu trebuie o anumita biserica in a intelege ca Iisus este infaptuire de bine si chemare la armonie. In momentele de blestem ce planeaza asupra poporului roman Iisus este reamintirea ca in loc sa facem rau, sa raminem in dezuniune si ignoranta – ar fi ideal sa ne spunem ca nu trebuie sa lasam o zi fara a comite un bine. De la binele miniatural in acordarea unui ban nevoiasului si in implicarea in enormul bine social in proteja arborii, florile, bancile din parc si alte valori este un pas nu prea mare. Iisus este chemarea la uniune si la multiplicarea fortelor individuale intr-un cor al dezintoxicarii umane de tot ce e nefast caracterului: egoism, zgarcenie, tradare si ipocrizie. Zinoviev intuia necesitatea unei purificari a celor iesiti din lagarul sovietic.
Daca tot infaptuim ceva, hai sa comitem fapte pozitive, desi in ochii diabolicilor (intruchipati in diferite ipostaze politice sau nepolitice) vom fi considerati idioti.
Subscriu intru totul acestui ecou.
Subscriu intru totul acestui articol!!
Reflecta echilibru, reflecta maximum de responsabilitate, reflecta intelepciune, totul aureolat de o sensibilitate fara margini.
In primul rand va felicit pentru impartialitatea cu care tratati oamenii. Ati scapat de prejudecatile religioase. E extraordinar cum se schimba perspectiva asupra vietii in momentul in care pe umeri nu mai apasa greutatea prejudecatilor.
Institutia relatiilor personale e, in viziunea mea, cea mai importanta. De ce? Pentru ca doar iubindu-ti si ajutandu-ti aproapele te ajuti pe tine. Spunea cineva ca a sti totul, inseamna a ierta totul. Abia acum, cu ajutorul dv, incep sa inteleg cu adevarat aceasta idee. Puterea noastra de a ierta e nelimitata. Trebuie doar sa constientizam acest lucru. Un bine facut celui din jurul tau va fi intotdeauna rasplatit. Iar superficialitatea e una din marile probleme ale noastre, ale oamenilor.
Ar trebui sa invatam de la Iisus ca atunci cand cineva ne loveste sa intoarcem si celalalt obraz. Sa raspundem, nu sa reactionam.
Felicitari. Pentru mine, ca tanar, e fascinant sa vad ca in acest peisaj colorat cu nuante de gri mai sunt persoane care gandesc altfel. Parca pornesc la “lupta” cu forte proaspete.
Si daca altii ne considera idioti cand ii ajutam pe ceilalti, eu sunt mandru ca sunt idiot!
Relatiile interpersonale de apropiere sunt conditionate si de „glasul” sensului vietii in care crezi. Daca ai multe feluri de prieteni este un indiciu ca esti schimbator si viceversa. Credinta in ceva profund si greu accesibil te insingureaza dar si cand te intalnesti cu cei care au aceeasi cautare atunci ai prietenii pe masura.La o extrema ai putea fi prieten bun cu toata lumea de la criminalul inrait pana la copilul inocent ceea ce indica mare deficit caracterial sau scopuri supraomenesti.
La cealalta extrema ai putea fi absolut singur pentru ca nimeni nu vrea sa mearga pe calea descoperita de tine. Aceasta ultima situatie indica o drama iesita din comun. Superficialitatea nu este un scop ci este o rezultanta a interactiunii de forte in al caror punct de aplicatie te gasesti. Punctul nodal al iesirii din superficialitate este consecventa,continuitatea absoluta intre cunoastere, actiune si contemplare ca ipostaze ale spiritului individual. Nimeni insa nu vrea sa aplice aceasta regula pentru ca teama de necunoscutul ce va veni atunci inevitabil ne paralizeaza spiritul. Devenim morti in viata. Ceea ce ne asigura continuitatea este buna Natura care ne rabda atata, sperand probabil ca ne vom trezi din viata biologica…
Un Bine facut aproapelui trebuie facut avandu-se pe sine ca rasplata – si atunci, cu spune Ghita Petrus, va fi intotdeauna rasplatit (pentru ca rasplata este instantanee, nu mai depinde de cel caruia i-ai facut Binele). Daca in plus, un Bine intoarce un Bine sau propaga un Bine mai departe, cu atat mai… BINE! Singurul lucru pe care nu-l recomand este continuarea politicii de a face bine atunci cand ti se intoarce Raul. In acest caz, cea mai buna este Indiferenta. Nici intoarcerea Raului si nici iertarea absoluta nu le vad ca solutii. Vad ca solutie Memorarea si Abtinerea de la a mai face bine in directia din care se intoarce mintii si mainii care ajuta, in mod voit, constient si programatic, Raul.
Si eu gasesc interesant articolul. Personal mi-a atras atentia diferenta pescuirii, care incheie cu un adevar pe care îl stim absolut toti, constientizam gravitatea sa, rezultatul negativ, absolut toti suntem mai mult s-au mai putin afectati. Este vorba de superficialitate, un fenomen care isi are radacinile prin 1970, ajungând se pare la apogeu dupa 1995. In prezent traim efectele sale, pe care daca nu le vom gasi ac de cojoc, vom vedea tornadele devastatoare pe care le va lasa in urma.
Sa imi fie cu iertare, permis, as mai completa cu o rautate:
Pe absolut totii indivizi rasati sau mai putin instruiti, îi aud plângându-se, criticând fenomenul, fiecare cum poate. Dupa parerea mea eu cred ca nu se doreste a se intra in radacina problemei, pentru ca deranjeaza cumplit comoditatea in care fiecare s-a ascuns, care nu este doar de ordin material, ci si spiritual.
Nu este nevoie sa mergi într-un lacas de cult, sa practici o religie, mai ales când aceasta este in exces de adaugita cu ritualuri, ori lipsita total de sacru, doua extreme. Nu este nevoie de „religie”, fiecare individ are constiinta, stie ce este bine, uman, totusi il vedem falimentat comparativ cu cel din generatia trecuta, care nu era mai superior pe fond religios dimpotriva a fost in exces ideologizat-ateizat. Prin urmare nu biserica, templul sunt vinovate de acest rezultat, cum dealtfel nu acestea pot rezolva problema, pâna si acesteia îi este cu neputinta sa repare ce s-a distrus odata pentru totdeauna.
Eu stiu ce sa mai spun?! Poate Eliade sa aiba dreptate, este necesara intrarea in criza profunda pentru a reusi constientiza si ridica, renaste conform teologiei.
Articolul Dv, D-le Maier mi-a fulgerat o ideee -raspuns, care sa continue pe cea lansata, cu precadere in chestiunea superficialitati generalizate, tema care merita discutata. Ma întreb, doar daca este momentul, daca nu trebuiesc lasate fructele a se mai coace nitel. Observatiile mele releva starea ( reiau tot din teza lui Eliade), de coma, necesitând moartea pentru ca sa se produca învierea, superioara vietii anterioare. Am putea spune, ca sa invatam lectia dupa ce ne-am lovit de tocul usii.
Cu stima
Octavian Mihaescu