Uneori ma uit la mine dintr-un satelit artificial al Pamantului care vede si Coasta de Est a SUA si Romania in acelasi timp. Si ce vad? Un graunte minuscul si efemer cu cearcane la ochi, trimitand mesaje mute de la tastatura unui computer, catre alte graunte la fel de minuscule si de efemere, aflate in Romania sau aiurea.
Alteori (parca din ce in ce mai rar in ultima vreme) ma uit la televizor, pe canalul TVR International. Mai ales la stiri, dar mai prind si cate un show. Ei bine, adevaratul show sunt pentru mine nu actritele si actorii si invitatii lor, asa cum s-ar putea presupune si cum de altfel se straduiesc titularii respectivelor emisiuni sa impuna camerelor de luat vederi. Adevaratul show sunt pentru mine ceea ce am numit si in titlu, ca fiind «noii aplau Daci»: figurantii invitati la aceste emisiuni pentru a aplauda.
Privesc fascinat discrepanta dintre figurile aplaudacilor si palmele lor care se izbesc frenetic in ritmul impus de un capriciu dirijoral. Ma uit la ei si imi imaginez ca grauntele minuscul cu cearcane la ochi din primul paragraf incearca sa li se adreseze in primul rand lor (aplaudacii sunt in marea lor majoritate tineri sub 27-28 de ani) si ma cuprinde un enorm sentiment al ridicolului. Exact ca pe vremea cand priveam consternat aplau Dacii lui Ceausescu…
Mai intai fiindca ei nu aud mesajele pe care nu doar subsemnatul, ci o intreaga echipa editoriala si de autori incearca sa le transmita. Nu aud, pentru ca aplaudarea asta la comanda face o gramada de zgomot si cere o gramada de concentrare, iar ei nu se pot opri din aplaudat, pentru a castiga o paine (si nimeni nu-i condamna PE EI pentru asta).
Apoi pentru ca degeaba fac semne disperate de aici, de «peste sant» unde ma aflu. Imediat se poate pune orice reusita catre care ar putea duce urmarea sfaturilor date, nu pe seama tenacitatii si seriozitatii personajului, ci pe seama societatii care l-a adoptat si «l-a facut om». Una e sa urmezi un sfat intelept aflandu-te intr-un mediu in care POTI «manca salam cu soia» si alta este sa-l urmezi cand traiesti intr-un mediu in care TREBUIE sa «mananci salam cu soia».
In al treilea rand, ma cuprinde sentimentul ridicolului pentru ca nu ma intereseaza sa castig dragostea sau respectul acestor aplaudaci, devenindu-le unul din lideri. Cam multe sfaturi necerute duc spre ridicol, orice-ai face. Duc spre «mai lasa-ne nene in durerea noastra ca stim noi mai bine». Or, nu stiu cum se face, dar de indata ce se mai ridica din cand in cand cate un lider dintre ei, face ce face si isi ia lumea in cap – iar multi chiar reusesc sa se si stabileasca in comunitati mai deschise si mai prietenoase decat mafiile materialisto-securiste care capuseaza azi Romania si ii pun pe naivii ei (ca sa fiu bland) sa aplaude la TVRi.
In fine, ma cuprinde sentimentul ridicolului cand inteleg cat de pierduta este o mare parte a diasporei romane pentru Romania, cat de preocupata de problemele ei cotidiene pentru a mai avea timp sa-i salveze pe cei ramasi acasa. Cand si cand, diaspora trimite «conserve de peste» celor apropiati (in loc sa-i invete sa pescuiasca), statul isi ia taxele de rigoare din acest import de «conserve» (peste doua miliarde de Euro anual, doar cash) si toata lumea e multumita. Cand si cand, diaspora se trezeste ca n-a fost bagata destul in seama in tara ori ca a fost bagata in seama in mod peiorativ si atunci, intr-un exces imediat de adrenalina, protesteaza. Am constatat acest lucru in special la intelectualii plecati din tara, destui inainte de 1989, ramasi incremeniti in proiectul protestului, dar si printre cei emigrati cu noile valuri din ultimii 15 ani. Desi sunt cu toti «bolnavi de Romania» (in sensul cel mai transcedental, as putea spune chiar nobil al cuvantului – pur si simplu Romania e o dragoste care nu se poate uita) ei nu gasesc, de cele mai multe ori, cai constructive de rezolvare a acestui conflict sufletesc si atunci mai ales sufera, se blazeaza, protesteaza. Dar de actionat concret si pozitiv, mai rar. Multi dintre cei plecati se lupta cu probleme de identitate: stiu ce NU vor sa fie, dar nu stiu ce vor sa fie, in lumi pline de oportunitati…
Sper sa nu fie prea tarziu cand se va ajunge ca o masa critica de oameni sa inteleaga ca o Romanie in care s-ar trai mai bine ar insemna o viata mai buna pentru toti cei plecati din Romania. Si, asa cum as vrea sa le spun aplaudacilor: «E-n regula ce faceti, mai ales daca sunteti platiti pentru asta – dar cu conditia ca sa fi produs si o valoare adaugata cat de mica in viata voastra in fiecare zi, inclusiv in zilele in care aplaudati» as vrea sa spun si celor care ii vad, sau si-i imagineaza macar, din cele descrise: «incercati sa faceti periodic un lucru cat de mic pentru ca figurile acestor oameni sa se armonizeze cu aplauzele lor, sa guste din autenticitatea bucuriei de a trai». Daca vreti ca Romania sa nu dispara inca in timpul vietii voastre.
Ma mut inapoi in satelit. Gata. E si maine o zi. Infig Ridicolul intr-un bat si defilez cu el. Sunt totusi optimist. Din satelit se vad deja mai multe luminite care se incapataneaza sa creada ca nu totul este pierdut!
Aceste papusi sunt vazute din Romania in mai multe feluri.
Odata sunt interpretati ca trantori.
Altadata sunt intelesi ca imitatori ai modului occidental de viata.
Uneori sunt vazuti ca disperati care nu intrevad ei insisi altceva de facut in Romania.
Oricum, ei sunt un grup de oameni de manevra.
Un grăunte către celălalt grăunte…
“Noii aplau Daci”-sărmană generaţie tînără…
Îi spun sărmană, pentru că din abordarea consumistă pe care le-o propune o media perfid gîndită (ca instrument de manipulare economica), generaţia tînără va sfîrşi, vorba lui Ovidiu Hurduzeu, prin a se orizontaliza, adică se va rezuma doar la aşteptările din plan material, sărăcind în plan spiritual.
Aici, valoric, va triumfa tot materialitatea lumii…Na, parcă sună chiar ca o tema de »Materialism dialectic şi istoric »! Dar chiar aşa e şi dacă liderii acestei lumi nu sunt atenţi la această Cursă a mecanismelor economice globale necontrolate ne vom trezi peste cîţiva ani într-o lume ce va gindi, judeca, actiona după modelul gîndirii materialist dialectice….Ah ce dulce răzbunare pentru marxisti…Păi gîndiţi-vă: modelul de gîndire marxist resuscitat prin cel mai avansat fenomen al capitalismului: globalizarea pieţelor !
Hotărît lucru, George Soros are dreptate: ne trebuiesc mecanisme social politice globale care să ţină în frîu caracterul amoral al pieţelor care, se extinde nu doar teritorial peste tot ci şi structural, adică în toate domeniile de activitate ale oamenilor.
Si spui :
“Un grăunte minuscul şi efemer cu cearcăne la ochi, trimiţînd mesaje mute de la tastatura unui computer către alte grăunte la fel de minuscule şi de efemere, aflate în România sau aiurea “. Mai spui: “ …mesaje pe care nu doar subsemnatul, ci o întreagă echipă editorială şi de autori încearcă să le transmită. Nu aud… ”
Da, nu aud. Nu au cum auzi, impactul modelului Consumist revărsat asupra lor prin ochii televizoarelor, prin coloritul şi verbul tipător al presei scrise care incepe tot mai mult a deveni Tarabă, împlinind visul ştim noi cui, îi izolează în lumea materialului ce-i înfăşoară ca într-o vrajă rea. Cel ce încearcă să-i dezlege poate păţi ca filosoful din mitul descris de Platon.
Dar, un grăunte minuscul insistă şi la fel alte grăunte….uimitor, cîtă tristeţe şi tenacitate surprinzi aici…
Cu această temă, mi se pare mie, sau ai ajuns “pe un munte înalt, înalt” unde păşeşti “ pe Iarba Necălcată”… ?
Nu, nu mi se pare. Ma bucur ca ne-ai adus pe toti aici cu tine.
Aurora Mihacea.
Foarte interesanta surprindere acestui decor viu, folosit abuziv de catre TV, care ne agreseaza si pe noi telespectatorii; e menit de a ne distrage atentia.
Nu stiu daca nu gresesc, dar dupa stiinta mea în trecut, în Monarhie nu se batea din palme, un Rege nu era aplaudat. Totusi in cazuri foarte rare in unele cercuri cultural-aristrocrate, aceasta manifestare aprobatoare/apreciere se facea foarte discret printr-un apalus surd. In aceea vreme chipurile erau cele care radiau respectul si admiratia, deh gusturi aristocrate!
Batutul din palme pentru orice nimic ajuns la delir în zilele noastre, nu numai ca si-a pierdut semnificatia sa; cât mai ales au mutilat considerabil insusi apaludacii, agresând violent urechile si spiritele sensibile, care participa la ritual. Mutilarea la care fac referire este cu mult mai profunda decât am crede noi, desi diaspora româna o traieste de peste 50 ani in toata hidosenia sa. Astfel am ajuns ca sa acordam doar post -mortem respectele cuvenite autenticelor valori moral-spirituale, când stim cu precizie a aprecia/recunoaste si manifesta ca atare. Un paradox foarte ciudat si, poate ca nu întâmplator tot în România a luat fiinta prin 1935 cunoscutul Cimitir Vesel de la Sapânta. Pentru ca ce a urmat a dovedit; când trebuia sa plângem noi râdeam, când trebuia sa veselim ne vaietam, aplaudând bezmetic prigoana contra spiritului nostru propriu, care au rezultat (tele)aplauzele, pe care le pune în discutie autorul articolului Dl Stefan Maier.
Daca am constientiza ca in fapt aplauzele injosesc atât pe cel ovationat (care sunt o vulgaritate a desacralizatului, fara reper moral, conserva cum spune Patapievici), cât si cei ce manifesta pseudo-aprecierea, formala, obligatorie sau decorativa, poate nu am fi trait tragediile Sec XX!
Poate un bun inceput al regenerarii noastre si societatii ar fi renuntarea la batutul din palme!
O.M