ACUM.TV

Acum vreo doi ani, am publicat o primã versiune a acestui text în revista „Dilema”. Atunci, va fi pãrut un simplu exercitiu geostrategic intelectual, de nu cumva va fi pãrut multora exotic. În noul context, în care, plecînd de la prezumptiva respingere a Constitutiei europene de cãtre electoratul francez, crestin-democratii germani, cîstigãtori aproape siguri ai alegerilor anticipate, au anuntat blocarea si renegocierea Tratatului de aderare semnat de UE cu România si Bulgaria, optiunea discutatã aici ar merita sã fie luatã în serios – mãcar ca o optiune alternativã. Sã vadã si vest-europenii cã n-am jucat totul pe o carte. Si aceea perdantã, dacã ne gîndim la birocratia sufocantã din UE si la uriasul decalaj de dezvoltare ce-o desparte de Statele Unite. Altfel, pînã si înclinatia pro-americana a presedintelui Bãsescu ar cãpãta substantã si sens, dincolo de declaratiile de
intentii.

Faptul cã am rezolvat criza ostaticilor respingînd decis supunerea la santajul prin care ni se cerea retragerea trupelor din Irak, ar fi un bun atuu în fata aliatilor americani. E, totusi, o probã de seriozitate pe care n-au trecut-o state teoretic mai serioa! se decît al nostru. N-au trecut-o Franta, Germania, Belgia etc, la începutul rãzboiului din din Irak, iar Spania s-a supus santajului dupã atentatul de la Madrid. Dacã Europa – mai ales nucleul dur franco-german – nu ne vrea, sau nu ne vrea prea repede, de ce sã nu încercãm sã jucãm si altã carte? Poate mai bunã…

România are reputatia putin plãcutã a unei tãri pe care nu prea te poti baza, care-si lasã aliatii de izbeliste cînd le-a ajuns acestora cutitul la os, schimbînd jocul si locul dupã cum i se pare, conjunctural adesea, cã este mai bine. Aceastã reputatie vine înc! 59; din Evul de Mijloc, cînd voievozii locului, chiar si cei mai importanti dintre ei, treceau dintr-o barcã în alta cu o vitezã remarcabilã. Turcii, rusii, polonii, ungurii ori austro-ungurii, au fost, rînd pe rînd, si prin rotatie, ca sã spun asa, ba aliatii, ba inamicii nostri. Am reusit ca si în cele douã rãzboaie mondiale sã schimbãm echipa – în cel dintîi, chiar de douã ori!, dar mãcar atunci am iesit în cîstig cu întregirea tãrii. A doua oarã, schimbarea aliantelor nu ne-a mai ferit de necaz, trezîndu-ne internati în „lagãrul socialist”. În cele din urmã, singurele aliante în care am rezistat cîteva decenii au fost maleficele CAER si Pactul de la Varsovia în care, cumplitã ironie a sortii, nici mãcar n-am intrat de bunãvoie, ci sub lovitura cnutului bolsevic. Despre OSCE nu vorbesc, pentru cã, chiar înaintea cãderii sistemului comunist, dar mai abitir dupã aceea, nu prea a reusit sã depãseascã statutul unei biete „forme fãrã fond”. Iar cînd îl depãseste, o face în directia intereselor rusesti si CSI-iste.

Dar mãcar, înainte de respectiva prãbusire, celebrul „cos trei” a oferit o pavãzã, oricît de fragilã, disidentelor estice si putinelor disidente bãstinase. De aceea, mi se pare cu totul remarcabilã stabilitatea de circa un deceniu cu care ne-am „chinuit”, din pãcate chiar acesta este cuvîntul, sã accedem în cele mai importante aliante ale momentului – mã refer, desigur, la NATO si UE. Însã, poate mai mult decît acest efort integrativ în respectivele institutii, decît aceastã vointã înduiosãtoare de a intra „în rînd cu lumea” care, oarecum, a reusit pînã la urmã!, mã fascineazã continuitatea atitudinii pro-americane a puterilor succesive de la Bucuresti – începînd cu „parteneriatul strategic”, con! tinuînd cu interventia din Iugoslavia, cînd americanii au suplinit neputinta europenilor de a gestiona o crizã pur europeanã, continuînd apoi cu solidarizarea cu America în chestiunea Tribunalului Penal International si sfîrsind cu sprijinirea deschisã a interventiei anglo-americane din Irak si chiar participarea la aceasta.

Ultimele douã gesturi ne-au adus, de altfel, mustrãri din partea partenerilor europeni, însã, eu cred cã merita sã riscãm. De ce? Pentru simplul motiv cã, în vreme ce America este o putere realã, economicã, politicã si militarã, Europa Unitã mi se pare, mai degrabã o sperantã vag utopicã, subminatã, pe de o parte de orgolii nationale inflexibile, pe de alta, de un proces de birocratizare, menit sã castreze orice initiativã, orice imaginatie politicã, orice impuls creator în constructia de institutii viabile si în relansarea dezlãntuitã a economiei.

Tocmai de aceea, reprosurile fãcute de presedintele ChIraq (rog nu schimbati ortografia, prietenii stiu de ce!) tãrilor estice, mai ales României si Bulgariei, erau absurde – aceste tãri ar fi trebuit sã se alinieze unei pozitii europene comune, care nu exista! Dacã nu cumva majoritatea celorlalte tãri europene vor fi delegat vestitei triplete comice Franta-Germania-Belgia dreptul de a vorbi si în numele lor fãrã sã stie. Iar propunerile privind constructia Europei fãcute de Valéry Giscard d`Estaing la Conferinta UE de la Atena, din 2003, sînt asa de utopice încît mi-au evocat vînãtorile în care fostul presedinte francez îl însotea pe Ceausescu, un practician al „utopiei negative”, nu dor un simplu teoretician!

Acum, cînd referendumul francez asupra Constitutiei europene tinde sã se îndrepte spre esec, utopia devine si mai evidentã. Ei, bine, în opinia mea, dacã România doreste sã recupereze decalajul în dezvoltare de cîteva zeci ori cîteva sute de ani – în functie de numãrul, seriozitatea si ponderea criteriilor – ce-o desparte de statele mediu dezvoltate din UE, nu o va putea face recurgînd la retetele clasice, promovate de UE, prin foaia de parcurs mai întîi, acum prin Tratatul de Aderare, cu toatã finantarea sositã de la Bruxelles. Cele cîteva miliarde de euro planificate pînã în 2007, pentru a impulsiona procesul d! e alinere la standardele europene, se vor evapora ca apa în nisipul desertului, prin efortul cumulat al risipitoarei birocratii europene si al coruptiei ce caracterizeazã viata publicã din „eterna si fascinanta Românie”. De aceea, decît sã perseverãm într-o directie ce se va dovedi o fundãturã, mai ales cã guvernantii români nici n-au dovedit o capacitate de negociere similarã cu cea a polonezilor de pildã, mai bine sã ducem pînã la ultimele consecinte constanta, desi cel mai adesea discreta, optiune pro-americanã. Prin urmare, în locul „integrãrii în Europa”, unde totusi geografic si, în oarecare mãsurã, cultural, sîntem deja, as sugera solicitarea dinspre partea americanã a unui statut de asociat.

Dacã Bãsescu tot l-a convins pe Bush de importanta Mãrii Negre, ce l-ar mai costa sã facã un pas mai departe? Doar, dacã si ei, americani, ar fi de acord! Asta ar însemna transformarea „parteneriatului strategic”, care a trecut deja de un deceniu, într-un amplu acord de asociere si, ulterior, de integrare, dupã un model prin care au trecut Hawaii ori Puerto Rico. În epoca transporturilor rapide si a comunicatiilor instantanee, impedimente geografice nu existã, iar economic vorbind, în locul solutiilor europene, birocratizate, minate de excesele de protectie socialã etc, am putea miza pe impulsul liberal al economiei americane. Recentul studiu al Eurochambres tocmai a dovedit cã economia Europei e cu vreo douã decade în urma celei americane, la toti indicatorii importanti, dar si mai grav la sumele investite în cercetare-dezvoltare.

In locul sumelor de la Bruxelles, care oricum se risipesc cu talent, am putea astepta investitorii americani, nu doar cu banii lor, ci si cu entuziasmul liberei întreprinderi neosificat încã precum în bãtrîna Europã. E chiar amuzant sã observi cã economia americanã, în momentele ei proaste, este mai performantã decît economiile europene atunci cînd sînt în plinã formã! Doar în acest mod ar putea si economia româneascã scurtcircuita cercul vicios al subdezvoltãrii. Pe lîngã aceastã infuzie de comportamente antreprenoriale libere, o asemenea optiune ar mai însemna si selectarea altor solutii ne-clasice, precum paradisurile turistice, fiscale si/sau ale jocurilor de noroc. Prin solutii clasice, mã îndoiesc cã vom recupera vreodatã uriasul decalaj de dezvoltare, mai ales cã ele nici nu îndeamnã serios la comportamente de risc si initiativã.

România are nevoie practic de o veritabilã baie de liberalism, nu doar economic, pe care „Europa socialã” este cea din urmã în stare sã i-o ofere. Si, oricum, din punct de vedere economic, integrarea europeanã, date fiind decalajele mentionate, reprezintã nu accesul la un „viitor luminos”, ci un fel de integrare în ! trecut. De aceea, în locul integrãrii europene, eu as prefera nasterea Statelor Unite ale Americii Mari. Si nici mãcar n-ar fi vorba despre o optiune ne- ori anti-europeanã, pentru cã America, fosta colonie si fosta fiicã, este acum adevãrata mostenitoare si gestionarã a spiritului Europei. Acolo functioneazã cel mai bine cea mai importantã inventie a Europei – capitalismul democratic, democratia liberalã. Pînã si justitia, pentru care avem nevoie urgentã de un model, functioneazã mai bine tot acolo decît în bãtrîna Europã. Deci, cu America „sold la sold”, cum spunea traducãtorul discursului de la vizita în România a presedintelui Bush! Din pãcate, nu avem nici destulã minte, nici cojones pentru o asemenea optiune. Asa cã mãcar de-am putea tine pasul cu bãtrîna doamnã…, Coana Europa! Care nu prea ne mai vrea!

Acest articol a fost publicat luni, 30 mai 2005 la rubrica Editorial.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.