Meciul.
Nu sunt microbistă. Mă uit însă la ştiri; uneori, îmi „fuge”gîndul, uit să acţionez telecomanda şi apuc să zăresc o secvenţă două din vreun meci…După care rapid, schimb canalul.
De astă dată însă…
De astă dată am rămas consternată: sub ochii noştri, un preşedinte de club ofensat, coboară de la tribună şi aplică un pumn în plină figură unui suporter al propriei echipe…
Rămîn blocată. Imaginile se derulează, ireale: omului, luat pe nepregătite, îi este spartă buza; vizibil nervos, „atacantul” este înconjurat protector, de oamenii de ordine…
Nu-mi vine să cred!
Declaraţiile televizate se succed: suporterul „bătuse” obrazul către tribună, nemulţumit de jocul Stelei; „atacantul” ba nu recunoaşte că l-ar fi lovit, ba spune că nu crede că l-ar fi vătămat deoarece… nu loveşte cu putere; suporterul e hotărît, îl va da în judecată pe atacant. “Bine face”, îmi spun; iată un om umilit şi bătut în faţa unei ţări întregi. E normal să ceară dreptate, nu?
Sala de tortură
Luată de val, uitasem că sub presiunea unei realităţi deraiate, în lumea postcomunistă de aici nimic nu mai e normal. Uitasem că trăim într-o realitate ce relativizează valorile pînă la anihilare, o realitate ce acţionează asupra noastră schingiuitor, deformîndu-ne ca într-o sală de tortură. Nimic din ce faci în asemenea condiţii nu te mai exprimă.
Da. Uitasem. Aşa se face că, împăcarea de la Marriott, a eclatat tot în jurul meu; efectiv îmi părea că ecranul televizorului e un ochi ciclopic cu plăsmuiri halucinante: un Becali înţelegător (omul are probleme, nu-i arde lui de judecată, stă cu nevasta si copiii într-un singur apartament, sintetizează ex-candidatul la preşedinţia României, condiţiile chinuitoare în care trăiesc miile de suporteri), un Becali zîmbitor, sigur de sine, luînd pe după cap suporterul lovit care, gata, nu mai are nimic de obiectat ba dimpotrivă, dă mîna docil cu atacantul său şi-i spune supus adulator patronului „Nea Gigi, dacă mă loveai mata, măcar mă lovea o personalitate”!
Modelul Marriott
La aşa bruscă schimbare de optică, nu poţi să nu te întrebi ce argumente a folosit patronul Stelei la negocieri…Căci negocieri e clar că s-au purtat. Presa ne spune că argumentul forte ar fi fost banii. Becali neagă şi spune textual: „Nici vorbă de aşa ceva. Poate îi dăm un abonament pe viaţă, poate îl facem membru de onoare la Steaua…” Dar e clar, e vorba de o împăiere, un aranjament menit să închidă gura suporterului care ar deveni membru de onoare fără nici o putere. În plus, ce onoare ar mai avea acest membru de onoare care şi-ar da în judecată preşedintele de club?
Matricea
Reflectînd, îmi dau seama că este ceva din tot acest eveniment microbistic care îmi este cunoscut…Că deja am mai văzut şi pumnul atacatorului şi suporterul luat pe nepregătite şi buza spartă şi modul în care acesta îşi bate obrazul către tribune, ba chiar şi negocierile şi camerele de luat vederi care arată totul ţării întregi… Doar împăcarea de la Marriott distonează. Şi deodată, mă luminez: aceeaşi matrice de derulare a acţiunii au urmat şi evenimentele din ultimul timp din PSD! Ia să ne gîndim, greşesc oare?
Pumnul
La 22 aprilie, fondatorul şi suporterul necondiţionat al PSD (chiar şi în mandatele prezidenţiale), d-ul I.Iliescu, primeşte un pumn în plină faţă din partea conducerii propriului său… „club”: îi este refuzată prin vot, preşedinţia partidului. Semnul clar că I. Iliescu nu se aştepta la o asemenea lovitură, este faptul că, deşi simplu candidat la preşedinţia PSD, s-a urcat din capul locului la tribuna Congresului de unde a condus lucrările acestuia fără a se sinchisi de „tovaraşul” A.Năstase. Iar cuvântul „tovarăşe” arată cît de nepregătit era I.Iliescu pentru pumnul primit, căci siguranţa de sine a acţionat asupra lui ca un narcotic, făcîndu-l să se creadă exact acolo de unde a descins, adică în vechiul PCR.
Faptul că este vorba de un pumn primit în plină figură ni-l atestă atît modul violent în care reacţionează I. Iliescu, „bătînd” obrazul către noua conducere PSD (şi în timpul Congresului dar şi la Conferinţa Naţională din 13 mai), cît şi urmarea fizică a tensiunilor suportate de fostul şef al statului în urma acestor discuţii.
Obrazul şi regretul
Realmente I. Iliescu arată obrazul către noua conducere PSD chiar din timpul Congresului, după aflarea rezultatelor, spunînd despre M. Geoană : “A venit ca un disperat, gîfîind. Ce i-a trebuit aşa, nu ştiu, dar…mă rog. Fiecare cu caracterul lui.“ Iar regretul că nici măcar nu a primit lovitura de la o personalitate reiese clar din modul în care retractează cuvîntul prostănac…reafirmîndu-l, căci, referitor la M.Geoană nu uită să menţioneze că „rămîne valabil” „conţinutul” cuvîntului respectiv.
Acelaşi gest către obraz îl face I. Iliescu şi la Conferinţa Naţională a PSD, unde accentuează vreme de o oră asupra variantei că este o victimă a unor jocuri de culise şi nu uită să reproşeze noii conduceri abandonul idealurilor partidului.
Negocierile
Nici negocierile par a nu lipsi din matricea în care se mulează respectivul eveniment. Dacă ar fi să ne luăm după M.Geoana, aflăm ca a avut discuţii cu fostul preşedinte pe marginea viitorului politic al acestuia, discuţii normale intre preşedintele partidului şi cineva atît de influent. Pe de altă parte, în presă s-a speculat mult asupra faptului că I. Iliescu avea pregătite două discursuri: unul cu acuzaţii directe, la persoană, altul cu acuzaţii grave dar mai generale, aşa cum de altfel şi reiese din ceea ce a urmat.
Se pare că visul de aur al noii conduceri a PSD, nu depăşeşte deloc modelul Marriott. Spun asta deoarece încă din 22 aprilie M.Geoană declama: „Echipa e completă doar cu I.Iliescu “şi “Dacă va dori o funcţie, îi vom da o funcţie “. Dar I.Iliescu a refuzat sec, spunînd că va fi simplu membru. Probabil şi-ar fi dorit să fie preşedinte de onoare pe viaţă…În orice caz, lovitura primită a fost puternică.
„Sărac şi cinstit” – în spitalele României
Urmarea „pumnului”primit prin pierderea funcţiei rîvnite ca şi a tuturor discuţiilor şi atacurilor înveninate care au urmat, poate fi chiar puseul de tensiune suferit de fostul preşedinte vinerea trecută. Nici doctorul Sorin Oprescu nu exclude această posibilitate, menţionînd că aceste pusee se fac în perioade de stress intens. La angiocoronografie a fost clar: cinci locuri unde vasele de sînge au fost blocate, ceea ce a necesitat operaţia chirurgicală în vederea dilatării vaselor coronariene.
Într-o vreme în care din spitale lipsesc materialele igienice şi sanitare de primă necesitate, într-o vreme în care ţi-e frică să faci o injecţie în spital de spaima acelor infectate, a materialelor defecte şi nesterile, într-o vreme în care ziarele sunt pline de fotografii cu cîte doi bolnavi aşezaţi de-a curmezişul pe un pat de urgenţă, într-o astfel de vreme, cei săraci se roagă bunului Dumnezeu să n-ajungă în spitale.
Ion Iliescu a ajuns. Şi deşi „sărac”, a fost îngrijit aşa cum s-ar cuveni să fie îngrijit orice cetăţean cît de sărac ajuns într-o astfel de situaţie, de un conciliu de doctori şi nu mă îndoiesc, totul a fost steril: inclusiv cele cinci stenturi montate prin operaţie.
Sub tortură
Mă obsedează o discuţie. Între doi bărbaţi. Oameni cu pregătire, aflaţi însă şi ei, în condiţiile Sălii de Tortură. Discutînd despre împăcarea de la Marriott, l-am auzit pe unul dintre ei spunînd:
„- Pentru 300.000.000 şi eu l-aş fi iertat”
Celălalt rîde şi spune visător
„-Pe cuvînt c-aş fi făcut la fel”
Îmi alung tristeţea spunîndu-mi: Sub tortură, nici o mărturie nu e valabilă.
În final
În ultimii 15 ani, România a fost împinsă înapoi… cu pumnul. Pumnul mineriadelor, pumnul reformei tip perestroika, al reţinerii faţă de proprietate, faţă de retrocedări, al respingerii lustraţiei…Şi-n vreme ce fostul preşedinte se reface, în Piaţa Palatului se înalţă Monumentul Eroilor Revoluţiei comandat de acesta. Tot din presă aflăm şi cum doreşte I. Iliescu să fie acest monument: asemănător cu cel al lui Iuri Gagarin şi pentru a nu fi nici o îndoială, precizează:
„…vreau să fie ca în Uzbekistan!”
Toata istoria dumneavoastra are propozitii adevarate pana in final.
In final dumneavoastra conform regulilor profesiunii voiati sa concluzionati. Normal.
Imi pare rau si pentru dumneavoastra ca nu aveti libertate. Acest „In final” ma roade. De ce nu este dezlegat? Acelea sunt cauzele?
Conditii, cauze si apoi legi. Dezlegarea… Cum sa fac sa va dezleg?Imi lipsesc niste elemente… Am o intrebare: a vrut clasa muncitoare romana sa fie proprietara, producatore si beneficiara?Exista cateva intrebari tabu astazi dar care nu vor mai fi maine asa ca faceti bine si raspundeti-mi ca stiu ca stiti.
1. Dar d-le Zob, „În final”, oferă dezlegarea! Bineînţeles, pentru cine are curajul de a VEDEA că o personalitate politică poate acţiona propulsiv imprimînd prin Orientarea sa (dată de tezele filosofiei sale politice şi de un anumit profil al politicienilor momentului, conturat -şi cultivat- de acestea), imprimînd deci prin această orientare un mers ascendent istoriei propriului popor sau dimpotrivă, acţionînd ca factor frenator. Iar dacă vom recunoaşte aceasta, atunci vom vedea clar că, intr-o societate ce a simulat democraţia, aşa ca a noastră, întîrzierea sau accelerarea progresului poate fi cu atît mai pregnantă cu cît personalitatea politică respectivă (şi grupul de politicieni de care s-a înconjurat) este mai aproape de vîrful piramidei decizionale.
Dar, pentru a vedea aceasta, trebuie să renunţaţi la vechea teză „roşie” potrivit căreia doar masele fac istoria, personalităţile fiind un fel de… surcele aduse la suprafaţă de „viitură” şi purtate încotro vor masele.
2. Îmi spuneţi: „…ştiu că ştiţi.” Vă voi spune şi eu, vorbele filosofului: „ştiu că nu ştiu nimic”… Încerc însă aşa, din nişa existenţială în care m-am întîmplat, să înţeleg. Nu este însă obligatoriu ca ce înţeleg eu, să înţelegeţi şi Dv., de aceea nici nu am siguranţa (orbirea?) necesară spre a vă spune că din acest motiv …nu aveţi Libertate. Iar în ce priveşte Dezlegarea, nu poţi dezlega pe Nimeni dintre cei ce şi-au înghiţit sforile transformîndu-le în propria cugetare. Să lăsăm ca viaţa să ne arate cine dintre noi doi şi-a transformat închisoarea exterioară în închisoare interioară.
Mai spuneţi: „Există cîteva întrebări tabu astăzi..”
Dacă este următoarea, vă voi da răspunsul pe care-l ştim toţi…
3. ” A vrut clasa muncitoare română să fie proprietară, producătoare şi beneficiară..?”
Aceasta este întrebarea Dv.
Vă voi răspunde întrebîndu-vă: cît de numeros era acel partid al clasei muncitoare care a venit la putere pe tancurile ruseşti infestînd conştiinţele cu această teză (care pînă la urmă s-a dovedit a fi o vorbă goală)? Cum a reuşit această teză să prindă rădăcini la o populaţie creştină (să nu furi, să nu ucizi, să nu mărturiseşti strîmb împotriva aproapelui tău…), este clar: cu forţa armatei roşii. Este teza lor, voinţa lor, nu a noastră. Am fost o ţară cucerită. Dictatura proletariatului exprimă limpede acest fapt: stăpînirea ruşilor asupra noastră. Ca într-o ţară cucerită, oamenii cei mai dîrji, harnici, fruntea satelor, sunt scoşi cu forţa noaptea din casele şi proprietăţile lor,duşi din vestul ţării de pildă, în plin Bărăgan.
„Să nu furi „…, se înţelege, din proprietatea altuia. Iată ideea de proprietate încasetată în cele zece porunci. Or, proprietatea şi oamenii ce-au dus la înflorirea ei, ar fi dinamitat colectivizarea şi implicit transformarea individului într-o anexă a angrenajului comunist.
Dar asta a fost atunci.
Atunci, ruşii au fost biruitori. Repet, a fost voinţa lor. De ce să le perpetuăm biruinţa şi acum neforţaţi de nimeni decît de reticenţa faţă de proprietate a stim noi cui ex-preşedinte?
4. Îmi spuneţi că vă pare rău pentru mine că nu am libertate şi doriţi să mă dezlegaţi…Afirmaţia Dv. vine însă în prelungirea textului pe care l-am scris; deci, ar fi legată de neadevărul celor scrise, mai precis al concluziei din „În final”.
Dar în acest caz, dacă Dv. vă consideraţi liber şi doriţi să mă dezlegaţi, înseamnă că sunteţi sigur care este Adevărul în situaţia descrisă. Nu vreţi să mi-l spuneţi şi mie?
Ei, după aceea vom vedea CINE PE CINE trebuie să dezlege…! De acord?
Aurora Mihacea
Îmi cer iertare…
V-am mai trimis o dată acest mesaj, fără să ştiu că şi dv sunteţi profesor. Am crezut că sunteţi jurnalist.
Totuşi ideea e aceeaşi. Vi-l mai trimit încă o dată pentru că nu ştiu dacă l-aţi primit deoarece nu l-am semnat:
Să înţeleg că dv. vă declaraţi categoric împotriva roşului estic şi că aderaţi clar spre America?
Da, e foarte adevărat că anii comunismului ne-au dat înapoi cu …cine poate preciza câţi ani? Şi că anii postdecembrişti ne-au dus, dacă nu cu tot atâţia ani înapoi,cel puţin cu tot atâta nemotivanţă (pot depune mărturie despre efectul negativ al totalitarismului sovietic practicat la noi în ţară şi înainte de „loviluţie“, dar şi după).
Şi totuşi nu pot accepta cu braţele deschise un alt totalitarism. Nu politic, ci economic.
Dacă Rusia a fost un real pericol pt dezvoltarea noastră ca neam, America e cu mult mai periculoasă. Măcar prima ne-a lăsat pâinea pe masă. Sau ne-a lăsat să ne-o procurăm, că şi ruşii ne luaseră atâta aur şi atâtea sate. Nu vreau să credeţi că sunt pro-comunism. N-am fost membră de partid niciodată şi pentru refuzul meu am suferit destul, poate mai mult ca alţii care fug azi în braţele americane.
Nu vreau,de asemenea, să credeţi că sunt o materialistă, care stă cu gândul doar la pântece, la ce mănâncă. Am şi eu visele mele, am şi eu metafora mea în sânge (poate de asta nu m-am înbogăţit când se putea, acum e şi prea târziu, şi imposibil), dar să ne vindem aşa ca orbii e nejustificat de ruşinos.
Noi, ţările astea sărace, care batem din palme când ne primesc în NATO sau la promisiuneacă ne vor primi în UE, aşa doar pentru că le suntem foarte dragi, noi deci, numai ne schimbăm stăpânul, din unul roşu, sărim în braţele unuia foarte „democrat“. Care, într-un foarte alunecos drum spre faliment,încearcă să-şi prelungească agonia cotropind alte ţări, mai petroloase, cu ajutorul unor naivi ca noi, esticii, doritori de alt jug, mai puţin roşu.
Eu nu m-aş entuziasma aşa tare cu privire la alte continente care, chipurile, nu mai pot de mila noastră, sau, cel puţin nu m-aş exprima cu prea mult „pro“, periclitându-mi imaginea viitoare şi crezul meu, acelea din vremea când aceşti presupuşi milostivi îşi vor arăta adevăratele motive ale „milostivirii“ lor. Mi-aş lăsa loc de întors. Friptă de ciorba comunistă, aş sufla mai întâi în iaurtul prea democrat, măcar aşa că nu se ştie … să-mi păstrez piatra de sub căpătâi, că poate ea ne-a mai rămas…dacă ne-a mai rămas.
Îmi cer iertare pentru obiecţiile pe care le-am făcut unui autor pe care chiar ÎL MAI simpatizez. Sau poate că tocmai pentru că vă simpatizez modul de a filtra câte ceva de prin vitrina noastră politică, poate tocmai pentru a nu-mi pierde de tot încrederea în presa românească, şi nu numai. Poate de aceea mi-am permis să vă trimit părerea unui umil cititor foarte dezgustat de altfel de tot ce înseamnă informaţie. Am părăsit doar de trei ani meseria scrisului în ziare, tocmai datorită măriei sale Minciuna, din presă. Şi nu regret, Mi-am ales altă meserie, deşi mai prost plătită şi mult comentată inclusiv de presă: aceea de profesor, măcar aici pot practica Adevărul. Sinceritatea. Încrederea. Iubirea faţă de semenii mei, mai mici sau mai mari. Şi nu voi avea ce-mi reproşa la anii balanţei…
Cu respect…
Delia Barbu, profesor de Religie, 6 decembrie 2005
CENZURĂ DE CITITOR
Efectiv, “ecoul” Dv. m-a uluit. Din ce motive:
« ACUM »: invitaţie la dialog
1). Pentru că sunteti, spuneţi, « un umil cititor » şi vă cereţi iertare ( !), pentru obiecţiile pe care le-aţi făcut « unui autor », de parcă eu aş fi undeva …deasupra cititorului.
Eroare!
Sunt tot un cititor şi eu, căruia publicaţiile româneşti (poate şi acelea la care Dvs., aţi fost jurnalist), nu i-au dat dreptul să-şi facă publice opiniile. « ACUM » este singura publicaţie care mi-a oferit această posibilitate fără nici o cenzură şi iată, vi-l oferă acum şi Dvs , ca şi oricui are ceva de spus.
Aşadar sunt un cititor şi eu. Dar şi dacă eram un autor…consacrat, ce este rău în a aduce obiecţii ? In a supune discuţiei puncte de vedere ale unui autor ?
AUTORII PUBLICAŢIEI « ACUM », DE ASTA ŞI PUBLICĂ AICI : SPRE A ATRAGE PUBLICUL CITITOR ÎNTR-O DISCUŢIE COMUNĂ, SPRE A CREA UN FEL DE… « AGORA », CARE SĂ NE UNEASCĂ EFORTURILE GĂSIRII DE SOLUŢII ÎNTR-UN SPAŢIU INTERACTIV PUS LA DISPOZIŢIE SPECIAL ÎN ACEST SCOP.
Intre ameninţare şi negociere…
2). Pentru că sunteţi profesor de Religie. Cum puteţi în această calitate să ma sfătuiţi » să-mi las loc de întors » ? Să-mi « păstrez piatra de sub căpătîi ? », « că nu se ştie » ? Este poate…o ameninţare ? Nu pot să cred că un profesor de religie ar recurge la asta. Dar poate că este altceva. Adică….
Adică – propuneţi o negociere? Mai spun puţin din ce cred eu (dar doar atît cît să mă asigur că-mi va merge bine în viitor ”că nu se ştie”), şi puţin din ce cred alţii…?
Sau…să nu spun nimic din ceva în ce chiar dacă eu cred, în diferite contexte viitoare mi-ar face rău?
Sau…să spun ce? Lucruri comune? Neutre? Căldicele? Să-mi refuz dreptul de a opta? Chiar dacă opţiunea mea ar fi poate greşită, ce-i rău în faptul de a o supune discuţiei publice? “ACUM” vă dă posibilitatea să veniţi cu propriul Dvs crez, cu argumente şi contraargumente şi astfel dintr-o confruntare onestă de opinii (doar toţi suntem dornici de a găsi Drumul), se poate ivi şansa apropierii de adevăr. Căci adevărul nu-l deţin eu, sau x, sau y, dar s-ar putea ivi dintr-un efort comun, nu credeţi?
Dar …în ce credeţi, de-mi propuneţi „să-mi las loc de întors”, D-nă profesor de Religie?
Întrebări pentru ora de religie
3). Acest ecou mi-l trimiteţi la un editorial în care pun în discuţie o anumită matrice comportamentală îndoielnică, pe care o ilustrez printr-o paralelă Becali-Iliescu. Nu-mi amintesc să fi pomenit în acest editorial de America. Ci doar de acea celebră deja…zicere: „Vreau să fie ca în Uzbekistan!”
De ce porniţi de aici?
De ce porniţi de aici să mă interpelaţi că …”mă declar împotriva roşului estic” şi că “ ader clar spre America ”? De ce înfierarea matricei comportamentale respective v-a dus direct spre astfel de concluzii?
Nu ştiu ce speranţă v-a adus Dvs. faptul că Rusia“ măcar ne-a lăsat pîinea pe masă ”, pe mine propoziţia asta mă umple de tristeţe…Să vă reamintesc cîţi români au fost înghiţiţi de Tăvălugul Roşu şi de Gulagul său? Or fi avut ei oare toţi, nu cruce – măcar o piatră la căpătîiul locului unde odihnesc, spre a şti măcar rudele unde să-l găsească?“
Dar nu….nu contează asta oare pentru un profesor de Religie?
Eu zic să nu vă iluzionaţi : dacă gîndiţi aşa, este puţin probabil că aţi găsit Adevărul, Sinceritatea, Increderea şi Iubirea de aproape. Cu atît mai mult nu cred că la ceasul „balanţei”, vă veţi simţi în voie.
Cenzura de cititor
SĂ NE ÎNŢELEGEM: NU FAPTUL CĂ ADUCEŢI OBIECŢII OPINIILOR MELE MĂ DERANJEAZĂ, CI FAPTUL CĂ IMI IMPUNEŢI DVS, CA CITITOR CENZURA: O CENZURĂ A FRICII….ADICĂ SINGURUL LUCRU PE CARE CREDEAM CĂ L-AM DOBINDIT DUPĂ CE ÎN REVOLUŢIE COPIII NE-AU FOST UCIŞI PE TREPTE DE BISERICI, TINERII NE-AU FOST ÎMPUŞCAŢI, NE-AU FOST BĂTUTI SEMENII LA RAHOVA ŞI NE-AU FOST ARŞI MORŢII…
Lacuna
4). …Iar cînd văd că vehiculaţi lozinci de tipul „ne vindem „ (mă rog…ţara sau pe noi), încep să mă intreb cu ce am greşit.
Cu ce am greşit că un cititor care gîndeşte aşa…mă mai simpatizează. Astfel de simpatii denotă o lacună.
Nu, nu a Dv: a mea!
Aurora Mihacea
Pare umilinţă cererea mea de iertare?
Nu! Îmi ceream iertare pt că eu, chiar aşa simţeam, pt că nu-mi găsisem cele mai portrivite cuvinte cu care să spun ceea ce doream cu adevărat.
Nu vă citisem prea multe articole. Abia acum am descoperit «Acum». Şi îl salut cu surle şi fanfare. Îmi place.
Citisem însă două sau trei bucăţi pe internet, dusă de valul altor adrese. Şi mi s-a părut că bateţi la uşi occidentale. Şi m-a surprins. Părea împotriva acurateţei cu care filtraţi subrândurile unor informaţii sau evenimente, chiar în cadrul aceloraşi articole. Şi nu vroiam aceasta. (Parcă vă pot eu impune un anume mod de gândire?! Dar nu doream să-mi sparg „idolii“. Atenţie! Sunt prof de religie şi nu am idoli la sensul propriu)
Deci, susţin ceea ce am spus şi atunci, încercând să mă fac mai bine înţeleasă.
M-am ars cu ciorba comunistă. Dar iată că mă frig, culmea, şi cu iaurtul democrat.
Acelaşi pumn în gură, cum şi ziceţi, de altfel. Şi poate că veţi motiva spunând că e acelaşi regim, de aceea şi acelaşi pumn în gură. Dar acum suntem democraţi la conducere. Nu tot comunişti, şi rezultat e catastrofal. De aceea nu mai cred în ce poate oferi politicul ns. Şi nici presa, care-i face jocul. Şi cum nu pot oferi o alternativă de una singură… mă resemnez.
Nu am regrete şi nostalgii faţă de ce a fost înainte. O prietenă n-a mai vorbit cu mine un an întreg pt că nu l-am votat pe Iliescu, pt că-l bănuiam tot comunist. Şi nu greşeam. Însă, în timpul comunismului ştiam că suferim pt un ideal. Interzis atunci. Şi plătit destul de scump. Dar acum e mult mai grav. Nu mai ai nădejdea schimbării în bine. Ambalajele occidentale sunt mult prea colorate şi acopăr mult prea multe nimicuri, culmea mult prea periculoase.
Poate că ideea democraţiei e mai bine înţeleasă de occidentalii cei de rând, dar cei puternici îmbracă în hainele democraţiei mult prea mari crime împotriva umanităţii şi a democraţiei însăşi ca să-i pot accepta.
Şi iată că-mi vine să mă strâng în mine, deşi psihologic e periculos, şi să încerc să-mi creez (nu zidul psihanalitic!) ci un cerc în cadrul căruia să pot aspira, chiar şi ipotetic la ceva mai bun, în limitele posibile, aşa cum visam înainte de 89 şi să mă bucur de bruma de linişte pe care mi-o pot crea. Şi mi se păruse la început că dv criticaţi totalitarul pumn în gură, alergând spre democraticul pumn în gură. De parcă n-ar fi aceeaşi Mărie, doar cu altă pălărie.
Acel „măcar aşa, că nu se ştie“ nu se referea la a-mi lăsa loc de întoarcere cu sensul de a mă da după vreme ( de teama unora), ci de a-mi lăsa şansa să-mi schimb părerea la vremea când toţi vor putea vedea dedesubturile occidentalelor braţe deschise. Să pot atunci să nu-mi retractez anumite actuale lozinci, principii… «La anii balanţei» asta vrea să zică. Adică, să nu fiu azi una şi la vreun mâine, alta. Puţină prudenţă… Atât. Faţă de mine şi de principiile mele, nicicum faţă de potenţiali adversari, mâine. Nu mi-a fost teamă să-mi manifest convingerile nici pe vremea comunismului (şi am plătit asta destul de scump eu şi ai mei), nici după (şi culmea, am plătit din nou cu propria-mi carieră, refuzată şi respinsă chiar de cei către care mă dăruisem cu tot idealul din mine, dar care nu jucau propriul joc, ci unul „democrat“ impus). Deci categoric, nu cenzură de teama viitorului, ci loc de întors în faţa propriei viitoare opinii, în virtutea relativismului general. Deci ecoul meu asta vroia şi l-am postat acolo, pt că n-am ştiut unde să-l pun. Îmi pare rău că poate n-a fost o idee prea strălucită, câtă vreme acolo îl poate citi oricine. Nu pt că v-ar crea neapărt neplăceri, deşi n-am dorit deloc aceasta, ci mai ales că nu am vrut să rezulte ceea ce s-a înţeles.
Nu e nimic rău că ne manifestăm opiniile, eu tocmai pt asta am plătit atât… ci pare puţin lipsă de prevedere, de înţelepciune a afirma cu prea multă tărie ceva care pare relativ. Piatra de sub căpătâi era liniştea pe care doream să mi-o asigur pt anii balanţei, când voi privi napoi, bucuria că nu mă voi dezice într-o zi, de a nu-mi reproşa vreodată o clipă de prea mare entuziasm în faţa unei prea vizibile relativităţi. Unde e ameninţarea? Aici nu m-am putut face bine înţeleasă. Şi când citesc ecoul meu din perspectiva pe care bănuiesc că i-aţi dat-o dv, chiar că vă dau dreptate să fiţi puţin furioasă. Dar până la a considera intervenţia mea drept o lacună a dv. iar mi se pare o hazardare neatentă. Sigur aţi căutat toate sensurile pe care le putea da textul trimis de mine, înainte să vă pronunţaţi? Deci nu e o dezapropare a felului dv. de gândire. V-am spus doar că vă apreciez mult. Ci era un semnal de alarmă, un îndemn spre prudenţă.
Dar am observat că dv justificaţi şi motivaţi aproape paragraf cu paragraf ecoul meu, dar nu mi-aţi răspuns la singura întrebare: credeţi că occidentul este pt noi o certitudine, o opţiune viitoare, poate fi democraţia lui, a occidentului (nu democraţia ca ideal) o altervativă la totalitarismul de care tocmai ni s-a părut că am scăpat? Nedumerirea mea asta era. Şi nu mi-aţi elucidat-o.
În ce priveşte negocierea şi ameninţarea… Sper că acum aţi înţeles că nu e vorba nici despre una, nici despre cealaltă.
Nu este vorba de a scrie puţin despre ce credem noi şi puţin despre ce cred alţii „că nu se ştie“. Ci de a fi puţin prudenţi înainte de a afirma credinţa noastră în ceva atât de vizibil ireal.
Şi nici căldicelele nu sunt pe placul meu. În situaţia în care suntem noi azi, nu e cazul să ne gâdilăm urechile cu siropoase.
Dacă însă părerile dv. le-aţi expus spre dezbatere, la «Acum», aşa cum ziceţi, n-ar trebui să consideraţi simpatiile unora, care par că gândesc altfel, drept lacune (sincer eu am luat această expresie ca pe un dispreţ acut: că vă jigneşte simpatia unora care gândesc „aşa“ ca mine. Şi mă doare. Rău. Oare aşa să fi lovit şi ecoul meu în dv? Poate de aceea nevoia aceea de iertare …)
Încerc şi eu să răspund tot paragraf cu paragaraf. Acum întrebări pt ora de Religie…
Articolul cu matricea comportamentală este foarte bun, abia după ce vă trimisesem deja ecoul, am găsit şi rubrica articole de acelaşi autor. Şi am văzut că nu e un ecou adecvat pt acel articol, dar ce era să fac? Nu ştiam cum să dau de dv. Referirile la America ţin de alte opinii pe care le-am găsit pas cu pas pe net. Şi când am găsit o uşiţă, m-am repezit şi eu repede cu răspunsul.
Ideea cu pâinea pe masă era că atunci măcar aveam o stabilitate economică (unii, care nu muream prin înghisori). Şi că în virtutea contrazicerii, m-am exprimat aşa. Deşi acum îmi dau seama că e şubredă afirmaţia. Pâinea, care de bine de rău mai era atunci pe masă, aveţi dreptate, era prea scump plătită. Probabil m-a dus spre această afirmaţie faptul că şi acum, în umbră, „pâinea“ ns e poate cu mult mai perfid de scumpă.
Ştiu, nu cu certitudine, dar cu suficiente cazuri de prieteni şi apropiaţi morţi la Piteşti şi Aiud, sau plătind cu ani grei de închisoare şi cu mari amenzi crezurile lor… Dumnezeu să le răsplătească cum ştie El tuturor, şi celor pe care-i ştiu eu, şi celor pe care-i ştiu alţii, şi celor (fără piatră sub căpătâi) pe care numai Dumnezie îi mai ştie…
Am tot respectul şi admiraţia pt ei şi pentru ai lor; eu ştiu din proprie experienţă că şi celor apropiaţi lor le era foarte greu atunci…
Părutul meu regret faţă de perioada roşie era că măcar atunci mai puteam spera ceva, privind nu în faţă, spre comunism, ci în mine, în viitorul meu. Dar acum? Ceea ce n-a reuşit comunismul să distrugă în totalitate în cei 45 de ani, a reuşit „democraţia“ asta a noastră să distrugă în doar câţiva ani. Dacă atunci tinerii noştri au considerat că mai este ceva de salvat în ţara asta şi au murit în revoluţie pt crezul lor, acum unde sunt tinerii noştri? Mai au ei ceva de salvat? Dacă au salvat ceva, de ce nu rămân să se poată bucura de ceea ce au salvat? Pt că nu mai e nimic de salvat. Doar de oferit cu propriile mâini americanilor. Dacă atunci ziceam: „armata e cu noi“, nici o problemă, acum zicem: armata e cu America. Atunci, aveam un singur duşman, în faţă, care-ţi închidea gura, dar inimii nu-i putea face nimic. Acum cine e duşmanul? Se pare că nimeni. Da, acum nu-ţi închide nimeni gura, ci te ignoră cu totul. Acum nu mai exişti pt nimeni. Vorbeşti în vânt.
Cu privire la cenzura de cititor, măcar acum vă daţi seama că nu cenzură am vrut, ci doar o simplă recomandare pt o anume poziţie a dv. sau poate numai pt o înţelegere eronată… Sper să vă fi înţeles eu greşit, aşa cum văd că m-aţi înţeles şi dv. pe mine. Dacă e să găsesc o lacună… aş găsi-o modului ns de a folosi limba română…. Parcă e o glumă bună…. întotdeauna am amendat persoanele care se foloseau de cuvinte fără a exprima exact ideea lor. Şi iată că am căzut în aceeaşi greşeală. Mea culpa!
Cât priveşte cenzura, şi eu ştiu bine ce înseamnă… NU v-am cenzurat şi, o, frica nu mă preocupă, poate mă incită… Nu CENZURĂ a vrut să fie ecoul meu. NU! Mai degrabă mi-aş da mâna cu dv împotriva ei. Totuşi, e mult spus că, după ce am plătit cu morţii noştri, ceea ce am câştigat chiar se poate numi libertate a cuvântului. Mai e mult prea mult până acolo. Dacă am câştigat această liberatate, de ce nu găsiţi măcar dv pe cineva să vă publice, că de mine nu mai vorbesc, eu stiu de ce. Suntem încă cenzuraţi, chiar şi subliminal. Şi ni se impun etichete şi şabloane atât de subtil, că nu mă miră faptul că nu se văd încă. Dar vor ieşi curând la iveală. Acest curând, în ecoul meu, se voia a fi anii balanţei. Pe aceste etichete surâzătoare şi ambalaje viu colorate ne vindem noi. Şi ne vindem, chiar dacă ideea asta, cum spuneţi, vă face să vă întrebaţi unde aţi greşit. Poate că nu aţi greşit, poate că nici nu sunteţi pe cale a greşi… Ştiu eu? Dar cu siguranţă, când vorbesc despre asta, nici eu nu greşesc. Am eu alte greşeli ale mele… Nu mă refeream că ne vindem noi, eu, dv şi alţi câţiva. Ci aceia pe care i-am ales. Noi-ul se referea la cei care ne reprezintă, la cei de sus…
Iar despre lacună, am vorbit destul.
Acum, în încheiere, doresc să mă asigur că citiţi fără prejudecăţi aceste rânduri îndurerate poate, triste poate, împărtăşite poate…
Dacă primul ecou pare că atentează la integritatea gândirii dv, îmi cer din nou iertare. Sper că măcar acum nu veţi mai crede asta. Dar dacă şi după acest răspuns, mai consideraţi lacunară pt dv simpatia mea, atunci cred că nu suntem pe aceeaşi undă, ca să mă exprim în cel mai dulce mod cu putinţă. Şi probabil că nu vă voi mai inoportuniza apoi.
Până atunci, toate cele bune, cu nădejdea unei regăsiri pe vreun forum, dacă veţi binevoi să-mi daţi o adresă, sau direct pe adresa mea de e-mail: vlad_gh59@yahoo.com.
Cu respect şi admiraţie,
Delia Barbu
PS
Iată că tocmai când mă pregăteam să vă trimit acest răspuns, aud la Radio Actualităţi povestea de sâmbătă seara de la ora 18. Doina Jalea, nu ştiu cine este, a cules din popor, aşa s-a spus în încheiere, această poveste. În mare: o caracatiţă subjuga grădina Miacii Domnului… Dumnezeu vede aceasta şi slobozeşte vântul libertăţii peste bieţii oameni şi în inima fiecărui prâslea se naşte curajul şi dorul de libertate. Biruiesc şi reuşesc să ucidă caracatiţa cu tentaculele ei. Şi iată, surpriză, unii care se hrăniseră cu o substanţă roşie ce o producea caracatiţa, repede s-au grăbit din cioburi de oglinzi şi acea substanţă pe care o culeseseră repede, să alcătuiască o altă namilă: demacratiţa, pe care o slujeau şi o aplaudau cu mare entuziasm… Nu e identică reproducerea, dar ideea cam asta e. Şi mă bucur că mai gândesc unii ca mine. Vă rog, citiţi fără prejudecăţi acest răspuns!
La revedere!
Doamna Delia Barbu,
Acum….acum cind ati adus aceste precizari, cind vad clar ca ati pus in ceea ce ati scris nu doar Gindurile ci chiar Sufletul Dvs. pe hirtie, nu pot decit sa regret.
Regret profund ca v-am intristat; regret ca m-am pripit, ranind un caracter ales. Nu, nu Dvs. trebuie sa ma admirati pe mine ci eu pe Dvs, pentru ca ati avut taria sa reveniti dupa ce v-am inchis Usa in …”Lacuna”.
Va admir si nu pot decit sa imi cer scuze; stiu ca nu este mult, dar e tot ce pot sa fac. Nu, nu sunt intoleranta; puteti avea orice opinie doriti, in fond …cine dintre noi poate fi detinatorul Adevarului? Putem purta un dialog si avind opinii diferite. Duritatea raspunsului meu, ati inteles bine, vine doar din faptul ca asa cum recunoasteti, mesajul Dvs., suna a amenintare. Aita tot.
Voi reflecta la ce mi-ati spus si voi incerca sa va raspund….desi nu sunt intrebari usoare.
Oricum, astazi mi-ati dat o lectie de tarie si toleranta in acelasi timp. Sper sa imi primiti scuzele.
Doamnă Delia Barbu,
Acum, cind aţi folosit “traducerea” dvs., pentru acele expresii (“măcar aşa, că nu se ştie”, “piatra de sub căpătîi”, “păîinea de pe masă,” “nu ne vindem”), ca şi pentru nuanţele ce rezultau din îmbinarea lor, trebuie să recunoaşteţi că aţi folosit nişte şabloane verbale care nu puteau sugera altceva decît ceea ce am înteles eu….e drept, eronat, şi anume o ameninţare. Cum de aţi reuşit să strîngeţi atîtea sintagme care trimit la o asemenea interpretare, sincer nu ştiu….La o monitorizare a textului, veţi vedea cît de frecvente sunt.
Se întîmplă însă uneori, să vrem să spunem una şi să se înţeleagă alta ; mai ales în forma aceasta, cînd odată textul trimis, nu-l mai poti modifica pe loc. Şi eu am păţit-o. Dar, vă admir sincer tăria de caracter şi cum am mai spus, toleranţa de care daţi dovadă revenind după ce am fost atît de dură ; şi sper că mi-aţi primit scuzele.
Ei şi acum, să lăsăm “admiraţia ” la o parte. E clar : amîndouă ne admirăm, nu ?
Să ne privim în ochi :
a). Primul dvs. Ecou, privit acum din perspectiva celui de-al doilea, pare mai degrabă un test. S-ar zice că l-am picat şi regret deja ; dar, numai dvs. puteţi şti asta. E clar acum, sunteţi un om supradotat (nu spuneţi nu, se vede din modul în care aţi conceput primul şi cel de-al doile test, care par a avea o unică idée directoare), o inteligenţă multiplă.
De fapt, orice act de comunicare fiind un test, nu e nimic nou în asta. Sper din tot sufletul să-l trec şi să nu pierd un cititor de un asemenea calibru !
b). Agreez privirea critică pe care o îndreptaţi acum asupra mea. De fapt mă stimulează şi o consider binevenita faţă de atitudinea …adulatoare, pe care unii autori o preferă în goana după audienţă. Ati observat asta sigur, la noi în ţară. Aveţi dreptate, nu sunt suficient de prudentă; nu am inclus între factorii de risc şi posibilitatea ca istoria viitoare să mă facă să-mi contrazic afirmaţiile. Dar, nu uitaţi, eu nu sunt jurnalist, aşa ca dvs. !
Mai mult : ca cititor, care nu e terorizat de gîndul “contrazicerii” pe care i l-ar putea aduce viitorul ( nici nu cred că este bine că jurnaliştii se tem de aşa ceva…doar nu sunt prezicători sau alcătuitori de horoscoape), STIU că din istoria trecută se naşte cea viitoare (am şi scris despre asta în “Interzis liderilor”). Istoria de mii de ani a dovedit că ororile totalitarismului sunt incomparabil mai dureroase decît neîmplinirile democraţiei (ca practică reală –şi nu doar ca ideal- azi prezentă în Occident). Iată de ce pentru mine niciodată democraţia nu va fi “o altă Mărie cu o altă pălărie”, ba dimpotrivă, e singura mea speranţă de mai bine gîndind la viitorul întregii omeniri, nu numai la noi.
Da, nu consider că mă vînd optînd ca certitudine practică pentru democraţia occidentală ; pînă în prezent, e singura care s-a apropiat cît de cît de Ideal.
În rest…Buna mea d-nă Delia, sper să nu vă supăr dacă susţin că nu este bine să confundăm democraţia americană cu fluturarea ei ca pretext pentru diferite tendinţe totalitare…Eu am greşit odată făcînd această confuzie ; nu voi mai greşi din nou.
Nu sunt de acord nici să confundăm cei 15 ani de tranziţie cu o democraţie occidentală ; nu văd aşadar rostul întrebării privitoare la democraţia din aceşti ani şi nici a concluziilor trase de aici. Folosirea democraţiei ca pretext, scut, mască (“demacratiţa’’), nu anulează democraţia nici ca ideal nici ca realitate. Eu sunt convinsă de asta ; dar bineînţeles, puteţi avea altă opţiune…
Din acest punct de vedere, faptul că « acum nu mai existăm pentru nimeni », nu-l reproşez democraţiei (fie ea şi americană), ci factorilor decizionali care au mimat implementarea democraţiei (acum se vaită că e forma fără fond…sau că de vină este mentalul mitologizant al maselor, substituind cauzele cu conditiile).
Elitele noastre (politice dar vai…şi cele intelectuale), ne-au oferit un surogat de democraţie. Obsrvaţi însă că asta se întoarce periculos împotriva tuturor ; simţind pe pielea lor falsul, cei mai mulţi dintre semenii noştri şi-au creat propriul model care chiar este autentic in strîmbătatea lui…Prezenţa lui Becali între cei « Zece pentru Romănia », deja este elocventă în acest sens. Mă uit la liota de jurnalişti chestionaţi de Tatulici, la compararea criteriilor « maselor » cu cele ale intelectualilor, la mirarea şi dezaprobarea lor… şi nu înţeleg. Oare să nu -şi dea seama toţi aceşti jurnalişti şi sociologi că nu mentalul colectiv este de vină, ci practica strîmbă a politicului (şi a intelectualilor, şi a mass-mediei fagocitată de grupuri de interese, să-mi fie cu iertare…), din toţi aceşti ani ?
c). Regret, dar eu în epoca « roşie », n-am sperat privind în mine şi nici privind spre viitor ; din lacul de azi, ca să zic aşa, nu vreau să mă reîntorc în…puţul de ieri. Dar, …chiar, ce puteam să sper ? N–am scris deşi aş fi vrut, ca să nu mint. Azi, aflu din manualul Lui Mircea Toma că aşa trebuie să procedeze jurnalistul trăitor într-o societate totalitară. Alţii, au scris după comandă ; Dan Pavel de exemplu, la « Viaţa Studenţească « ; şi azi trasează coordonatele democraţiei în aceşti 15 ani. Vedeţi?
d). De ce nu găsesc eu pe cineva care să mă publice?! Păi, dacă jurnalişti consacraţi, al cărui talent şi chiar atitudine moral-civică nu reuşesc, cum as reuşi asta eu un cititor… !
Evident, aici aveţi dreptate… libertatea opiniei este limitată de diferitele grupuri de interese care s-au format în media şi în cultură la noi. Chiar şi aşa cred că aş fi putut publica dacă n-aş fi atins în eseurile mele”puncte sensibile”, de care jurnaliştii mai experimentaţi se feresc…E vorba de o cotă de risc a acestor teme. E acceptat, e de bon ton să-l critici pe Becali (mea cupla), dar vai de cei ce ar publica ceva critic despre Grupul de la Păltiniş, de exemplu…Vezi cazul „Observatorului Cultural” tras de urechi prompt de Dan C.Mihailescu în „Idei în dialog” atunci cnd a emis opinii antipăltinişene, sau şi mai bine, păţania revistei Cultura. Da…aveţi şi nu aveţi dreptate, căci nici ce a fost înainte de Revoluţie, nu se poate susţine că ar mai fi, din punctul de vedere al libertăţii opiniei…
e). În ce priveşte „dispreţul” meu, aţi sesizat bine; dar, aşa cum am lămurit deja, era adresat unei persoane pe care o bănuiam că mă ameninţă. Înţelegînd acum cît de profundă sunteţi, sper să-mi primiţi scuzele
f). Da…N-am avut de unde şti că aţi postat întîmplător la „Sala de Tortură”. Dar, avînd în vedere că în decembrie mi se adresa un ecou pentru editorialul meu de acum cîteva luni, era normal să-l corelez cu ce am scris acolo, nu? Cred că mai întîi aţi găsit publicaţia noastră, „ACUM”, şi abia apoi m-aţi găsit pe mine; altfel nici n-ar fi fost posibil, pentru că sunt un nume necunoscut în ţară. Dar ma bucur nespus de aceasta intîmplare fericită…Şi sper să reveniţi. Mă bucur mult de faptul că publicaţia ACUM este preţuită de cititori atît de dăruiţi ca şi dvsş aveti o subtilitate şi o capacitate de analiză rar întîlnită. În acelaşi timp, recunosc cu mare bucurie prin modul in care scrieţi, că nu sunteţi doar cititorul meu. Spun asta deoarece urmărindu-vă logica textelor, retorica, strategia îmbinării ideilor, a cuvintelor, unele expresii şi chiar…ritmul frazei, recunosc şi influenţa asupra Dvs., a altui editor de aici de la RLIV. Este o minte ascuţită, are materiale excelente şi mă bucur că o citiţi. Dacă veţi avea bunăvoinţa să reveniţi aş vrea să-mi spuneţi dacă am dreptate, deşi în astfel de cazuri nu conştientizăm influenţa imediat. Şi mie mi se întîmplă asta cind admir pe cineva…
În încheiere, vă mulţumesc încă o dată; şi credeţi-mă vă aştept cu tot dragul.
Aurora Mihacea
Toate cele bune
O lipsă acută de timp mă îndreptăţeşte să vă răspund fulger, poate după sărbători voi fi mai liberă.
acum, cu ocazia minunatelor sărbători, vă trimit un colind pe care l-am scris într-unul din Ajunurile în care datorită vreunuia dintre cei mici ai mei, n-am putut colinda pe la ferestre, ci doar pe hârtie.
Vi-l trimit cu urări de sănătate, multă pace şi bucurie:
Noapte de visare
Noapte de visare
sfântă Întrupare,
de la cer o rază
ieslea luminează.
Refren: Lin şi iar lin,
ce Copil divin!
Maica-ncet doineşte,
Pruncu-n somn zâmbeşte,
mugurel singurel,
murmurel de cântecel…
Se-aud şoapte-afară,
magii lin coboară,
păstoraşi colindă
vestea să se-ntindă.
Aură divină
străjuie-n grădină,
că-n văzduh o Cruce
printre spini străluce.
Sărbători fericite!
Delia Barbu