ACUM.TV

1. Preambul etimologic şi conceptual, cu o primă referire la prezent

În genere, politologii şi ceilalţi teoreticieni ai fenomenului politic disting între politică şi politicianism, cel din urmă fiind, vorba lui Constantin Rădulescu-Motru „un gen de politică – sau mai bine zis, o practică meşteşugită a drepturilor politice, prin care cîţiva dintre cetăţenii unui stat tind, şi uneori reuşesc, să transforme instituţiile şi serviciile publice din mijloace pentru realizarea binelui public, cum ele ar trebui să fie, în mijloace pentru realizarea intereselor personale”. (1)

Personale sau de grup, de clasă ori de castă, aş adăuga doar acestei definiţii, în rest impecabile. Dacă aşa stau lucrurile, este limpede că politicianismul veritabil nu poate fi practicat decît atunci cînd actorii săi exercită puterea, se află la guvernare. Şi se află însă la putere nu prin abuz ori violenţă, nu dictatorial, ci prin voinţa poporului, pentru că politicianismul nu este posibil decît în regimurile constituţional reprezentative, care rezultă deci din alegeri „libere şi corecte”, după cum sună o formulă deja consacrată. Aşa cum constata acelaşi Rădulescu-Motru, în chip oarecum paradoxal, transformarea politicii, ca artă eminentă a amenajării binelui public, în politicianism nu se poate face decît „cu însuşi consimţămîntul acelora cărora este menit să le aducă pagubă”. (2)

În acelaşi loc, filosoful mai stabileşte că există două forme de politicianism – una caracteristică popoarelor cu vechi tradiţii în democraţia reprezentativă, unde mecanismele reprezentării par să fie îmbătrînit şi obosit, cealaltă destinată popoarelor recent intrate pe orbita parlamentarismului, care nu i-au descifrat încă bine mecanismele şi, tocmai din cauza politicianismului, riscă nici să nu apuce să le descifreze vreodată corect. În rîndul acestora din urmă, s-ar înscrie şi poporul nostru începînd, principial, cu perioada paşoptistă şi, faptic, cu guvernările liberale înfăptuitoare ale reformelor ce au condus la prima modernizare României. Voi relua, la rîndul meu critic, într-un alt capitol, critica lui Motru, acum revin la explorarea conceptual-etimologică.

Dacă un popor se supune violului politicianist înseamnă, oare, că el este masochist, că îşi doreşte răul în locul binelui public ? Desigur că nu. Scriam ceva mai sus că nu poţi practica politicianismul autentic decît atunci cînd deţii puterea, cînd exerciţi guvernarea. Însă, pentru a te afla în această postură, în democraţiile reprezentative, trebuie să cîştigi alegerile cu o majoritate satisfăcătoare pentru a putea forma guvernul, fie în exclusivitate, fie ca partener cu o pondere care să te facă indispensabil partidului cîştigător. Trebuie deci să treci cu bine procesul electoral. Or, nimeni nu va declara în timpul desfăşurării acestuia că va face răul public, nici că nu va urmări neabătut binele public pentru că nu ar obţine tocmai „consimţămîntul” despre care vorbea Motru. În campaniile electorale, toţi partenerii jocului politic propun programe de guvernare, mai mult sau mai puţin realiste, fac promisiuni, relativ raţionale sau deşănţat de iraţionale, înfăţişează „proiecte de viitor” pentru comunitate, mai realiste sau mai îndepărtate de „realitate”. De obicei, în campanii, cam toată lumea exagerează, dacă nu minte pur şi simplu, făcînd promisiuni complet lipsite de acoperire. Foarte puţine partide au curajul să spună deschis adevărul tocmai din teama că adevărul nu te conduce la cîştigarea puterii ori cel puţin la înregistrarea unui scor electoral bun. Însă, în democraţiile mature, există o anumită măsură în toate acestea, în vreme ce, în cele incipiente ori în cele „obosite”, tocmai măsura lipseşte, ceea ce şi conduce la instalarea demagogiei şi/sau populismului şi, pe cale de consecinţă, la metamorfozarea, mai subtilă ori mai brutală, a politicii în politicianism. Unii autori disting între demagogie, definită ca un mijloc şi o tehnică de accedere la putere, şi populism, descris ca o doctrină politică. Cu rădăcini în narodnicismul rus şi în fascismul italian, populismul s-a manifestat, în special în Estul Europei interbelice, sub forma tentativelor de „depăşire a democraţiei reprezentative”, în special în mişcările sociale apropiate de nazism şi fascism, precum legionarismul din România ori mişcarea ustaşă a lui Ante Pavelici în Croaţia, ce-şi propuneau să aducă „poporul” direct la guvernare, cel mai adesea pe cale revoluţionară deşi, de cîte ori au avut prilejul, au participat la alegeri. (3) De altfel, însuşi Hitler şi partidul său „naţional socialist”, deosebit de bolşevici, au ajuns la putere prin mecanismul alegerilor, ceea ce nu i-au împiedicat să dizolve la puţină vreme după aceea Reichstagul şi să lichideze pluralismul democratic. Acum, populismul s-a răspîndit neliniştitor în Europa în maniera naţionalismelor celor mai diferite: lepenismul în Franţa, heiderismul în Austria, mişcările de tip „România Mare” ori Jirinovski, asociind adesea, într-un talmeş-balmeş ideologic, extremismul de dreapta cu cel de stînga. În unele din aceste mişcări, se înregisterază chiar o „evoluţie” spre un fel de neopopulism, mai subtil, mai ascuns, mai pervers, menit să-l facă acceptabil cîmpului politic democratic, dar nu mai puţin periculos.

De fapt, cu originea în grecescul demos, cel dintîi, şi în latinescul populus, cel de-al doilea, ambele traductibile prin „popor”, termenii demagogie şi populism desemnează fenomene similare de patologie politică. Şi, astfel, prin demagogie şi/sau prin populism, printr-un soi de abilă alchimie, democraţia se transformă şi ea din „puterea poporului” în „puterea asupra poporului”, cu tot cu „consimţămîntul” celui din urmă. (4) În foarte multe dintre dicţionarele moderne, demagogia şi populismul primesc adesea, de altfel, semnificaţii identice, foarte puţine făcînd distincţia dintre mijloc şi scop, dintre tehnică şi doctrină. Dacă menţinem distincţia, ceea ce mie mi se pare necesar, demagogia este o „metodă de înşelare a publicului (folosită de politicieni) prin promisiuni mincinoase şi discursuri bombastice”. (5)

Prin urmare, demagogia trimite, în acelaşi timp, la minciună, la ficţiune etc, dar şi la binecunoscutele vorbe mari şi frumoase: „patria străbună”, „patria în pericol”, „vom urmări neştirbit interesul public”, „binele cetăţenilor”, „progres şi bunăstare pentru toţi” etc. Spre deosebire de majoritatea celorlalte construcţii ideologice, populismul se instituie în doctrină politică aproape exclusiv prin asemenea mijloace, prin astfel de tehnici discursive. În fond, demagogia nu este altceva decît un proces de manipulare a speranţei, un joc cu speranţele şi aşteptările alegătorilor ce urmează să devină guvernaţi şi care, desigur, doresc să fie bine guvernaţi. Cu cît un discurs politic şi/sau electoral este mai plin de asemenea expresii, cu atît şansele ca acesta să fie pur demagogic cresc, cresc de asemenea şi şansele ca populismul să se instituie doctrinar. Ceea ce nu înseamnă că partidele mai abile şi politicienii mai rafinaţi nu sînt în stare de adevărate virtuozităţi demagogice prin apelarea şi la un limbaj mai tehnic, dacă publicul însuşi căruia se adresează este mai instruit, inclusiv sub aspect politic. Atunci i se va vorbi, de pildă, despre „scăderea impozitelor şi a taxelor” şi creşterea concomitentă a „încasărilor bugetare” şi, deci, a „alocaţiilor pentru cheltuielile publice”, ceea ce este imposibil practic, dar uşor de pronunţat într-o adunare electorală sau în faţa camerelor de luat vederi. (6) Nu există, prin urmare, doar o demagogie pentru „vulg”, ci şi una pentru elitele mai cultivate. Pe de altă parte, e limpede că demagogia este utilizată, în grade variabile, nu doar de partidele din familia populistă ci, măcar conjunctural, de aproape orice fel de partide.

Dacă demagogia trimite la minciună, la promisiunea deşartă, la ficţiunea discursivă, realismul politic ne îndreaptă înspre lucruri, fapte, evenimente, deci spre cele ce există ori măcar au putinţa să existe. Latinescul res are o mulţime de sensuri, dar coerente între ele: „faptă, acţiune; întîmplare, eveniment; fapt, realitate; lucru, obiect, ceea ce există”. (7) În recenta ediţie a dicţionarului Şăineanu, de altfel, cel de-al treilea sens pentru termenul „realism”, după cel filosofic şi cel estetic, este formulat astfel: „atitudine care ţine cont de realitate; simţ al realităţii; simţ practic”. (8) Problema redutabilă este aceea că, în condiţiile unui electorat cu o cultură civică şi politică sumare, realismul politic nu pare rentabil, nu promite să aducă prea multe voturi. În campania din 1996, partidele de opoziţie au crezut că-şi pot asuma un discurs electoral demagogic, poate chiar mai demagogic decît al guvernanţilor de atunci!, pentru a cîştiga alegerile, gîndind că, ulterior, odată ajunse la guvernare, vor putea aplica o politică realistă, adică bazată pe fapte, pe realităţi, pe o reformă – în special economică – autentică. În realitate, şi-au întins singure o capcană din care nu au mai putut ieşi pînă aproape de finalul mandatului. La cea mai mică adiere de vînt reformist, începeau protestele sindicale şi de stradă, protestatarii cerînd – legitim din punctul lor de vedere – respectarea promisiunilor electorale. Şi astfel, politicienii fostei „opoziţii democratice” au reuşit şi ei să transforme politica în politicianism, ba chiar printr-un fel de mişcare în spirală: promisiuni electorale demagogice – încercări timide de reformă – renunţarea la acestea în urma protestelor populare – altă încercare – alte proteste – altă renunţare etc. Reforma începută odată cu guvernul Isărescu, destul de timidă de altfel, a sosit prea tîrziu pentru a se culege roadele şi a condus la eşecul electoral de proporţii cunoscut. Pare limpede că este imposibil să cîştigi alegerile cu un discurs demagogic şi chiar populist, pentru a încerca apoi să guvernezi în spiritul adevărului şi realismului politic.

Care este soluţia atunci? Nu există, din păcate, o soluţie pe termen scurt, ci doar una pe termen lung, ce ţine, în acelaşi timp de o dublă maturizare – una a clasei politice, care trebuie să acceadă la un minim consens în ceea priveşte obiectivele reformei, interesul naţional şi eliminarea mutuală a demagogiei/populismului din discursurile tuturor partidelor, cealaltă a electoratului, ceea ce ţine de educaţia civică, astfel încît acesta să înţeleagă cu adevărat care este sensul reformei, care sînt costurile acesteia şi, pe cale de consecinţă, să nu mai poată fi sedus de cîntecele de sirenă ale promisiunilor deşarte. Scurt spus, nu se poate ieşi din demagogie/populism decît printr-un consens al clasei politice, iar prin informarea corectă şi educarea alegătorilor, printr-un consens general privind viitorul naţiunii.

În cele din urmă, trebuie să înţelegem cu toţii că nu este posibil să ajungem la un liman prin minciună şi autoînşelare, prin procesul de transfer al fantasmelor, presupus de demagogie şi cu atît mai mult de populism, ci numai prin adevăr şi realism politic. Însă pentru a se ajunge la consensul clasei politice, ar trebui probabil să fie vorba de o altă clasă politică. Aceasta la rîndul ei, nu poate fi decît produsul altui sistem politic şi electoral decît cel rezultat din Constituţia din 1991, revizuită insuficient în 2003, care a eşuat deja în ceea ce priveşte tranziţia capitalistă a ţării. Cum însă reformarea sistemului politic şi electoral nu poate fi produsă decît de actuala clasă politică, interesată de fapt în menţinerea status quo-ului, îmi este teamă că ne aflăm într-un „cerc vicios”. (9)

2. O reîntoarcere la Rădulescu-Motru

Fără îndoială că, în Cultura română şi politicianismul, Motru are dreptate în cîteva privinţe, mai ales atunci cînd semnalează malformaţiile, efectele perverse ale procesului de modernizare iniţiat şi dirijat de liberali vreme de cîteva decenii. Are dreptate şi în chestiunea teoretică a definirii politicianismului. Numai că apartenenţa sa la mişcarea conservatoare era atît de puternică, atît de consecventă, încît aruncă şi copilul împreună cu apa murdară din balie. Modernizarea era vitală pentru destinul ţării, iar ea nu se putea înfăptui, după cum avea să o dovedească Lovinescu detailat, decît prin sincronizarea rapidă cu Apusul, deci o sincronizare ce presupunea şi recuperarea unei întîrzieri de cîteva secole faţă de trendul istoric pe care ne hotărîsem să-l adoptăm. (10) O sincronizare ce se nu se putea/poate realiza decît prin imitaţie, prin importarea formelor, adică a instituţiilor şi a legilor caracteristice civilizaţiei occidentale moderne, proces desfăşurat în condiţiile unei tensiuni continuie între forţele revoluţionare şi cele reacţionare.

Între altele, procesul a însemnat adoptarea democraţiei reprezentative, de tip parlamentar. Or, în această chestiune, Rădulescu-Motru, cel puţin aparent, se înşela cînd vorbea despre grabă excesivă. În fond, trecerea de la votul pe colegii electorale, bazat pe cens, spre „sufragiul universal”, anunţată încă în proclamaţiile de la 1848, s-a făcut relativ de lent (11), acesta fiind consacrat la peste două decenii de la apariţia cărţii sale, prin Constituţia din 1923 şi nu a devenit cu adevărat efectiv nici măcar pînă în 1938, la amendarea acesteia. (12) Or, în condiţiile sistemului de vot existent la 1904, plaja pentru demagogie/populism era mult mai mică, iar politicianismul un fenomen de-a dreptul benign faţă de ce avea să devină după aproximativ douăzeci de ani.

Filosoful este însă cu adevărat important în altă privinţă – şi anume atunci cînd trece de la binecunoscuta critică maioresciană a „formelor fără fond” la „critica fondului”. (13) În fond, acele reforme, atît de necesare, erau aplicate unei populaţii cu o mentalitate arhaică, un amestec ciudat de colectivism şi anarhie, în proporţie de peste optzeci de procente rurală şi, în acelaşi timp, majoritar analfabetă şi săracă. Din acest motiv apetenţa autentică la nişte reforme din care nu înţelegea mare lucru nu putea fi decît foarte redusă, ceea ce a şi determinat introducerea lor „de sus în jos”, dinspre clasele cultivate. Şi, dincolo de criticile lui Motru, trebuie să recunoaştem că, date fiind condiţiile istorice, economice, culturale şi demografice, aceste reforme au funcţionat neaşteptat de satisfăcător pînă după cel dintîi război mondial. Au funcţionat, deci, în condiţiile unui sistem democratic destul de aproximativ – din 1867, în condiţiile unei monarhii constituţionale, cu un parlament ales prin vot cenzitar. Oricît de criticabil ar fi acest sistem electoral din punctul de vedere al unei democraţii depline, trebuie să recunoaştem cel puţin faptul că nu solicită extensia insuportabilă a demagogiei. (14) De altfel, Motru însuşi avea să constate, după adoptarea sufragiului universal în 1923 în condiţiile demografice amintite ale României, ce înseamnă cu adevărat demagogia, ca practică electorală, şi politicianismul, ca politică efectivă. (15) El descrie, de altfel foarte expresiv, proporţia nemăsurată pe care a luat-o demagogia în satele noastre, mania proclamaţiilor generoase în drepturi şi, libertăţi, patetismul de un grotesc uriaş, grandilocvenţa găunoasă, aducătoare de voturi, dar sterilă în rezultate.
Într-un singur punct i-aş da, deci, întrutotul dreptate lui Rădulescu-Motru în ceea ce priveşte rapiditatea reformelor din perioada primei noastre modernizări – mă refer la introducerea pripită a votului universal. În nici două decenii de la Constituţia din 1923, parlamentarismul românesc a trebuit să depună armele. În faţa autoritarismului şi totalitarismului desigur, sub exemplul unor state occidentale de altfel, dar după ce se şi autosabotase cu mult folos. Este la fel de riscant să lucrăm cu „trecuturile posibile” ca şi cu „viitorii posibili”, dar nu e ilegitim intelectual să ne întrebăm dacă dictatura regală şi cele ce au urmat ar fi fost inevitabile, dacă legionarismul ar fi părut le fel de promiţător, dacă democraţia interbelică ar fi intrat atît de rapid şi profund în disoluţie, dacă n-ar fi avut loc o alunecare la fel de rapidă şi profundă a vieţii publice româneşti în politicianism şi demagogie. În fond, e dificil să adopţi instituţii şi legi europene cu o populaţie majoritar analfabetă, ancorată în sărăcie şi minunate reverii paseiste şi cu o clasă politică cantonată în moravuri şi mentalităţi levantine. Pentru că extinderea electoratului a însemnat, în acelaşi timp, şi o hipertrofiere a clasei politice, care a început să nu mai semene aproape prin nimic cu aceea de pe vremea Părinţilor Fondatori – paşoptiştii, junimiştii, conservatorii, bătrînii liberali. Cei din urmă, oricît ar fi polemizat între ei, oricît de diferite le-ar fi fost soluţiile, se situau totuşi pe poziţii sociale şi intelectuale apropiate şi, orice le-ai reproşa, nu le poţi totuşi reproşa nici incompetenţa, nici lipsa buneicredinţe, nici lipsa spiritului de sacrificiu pentru binele public (16). În fond, orice proces de extindere precipitată a elitelor conduce între altele la degradarea accentuată a acestora. „Lupii tineri” care, vorba teoriei lui Vilfredo Pareto, trebuiau să înlocuiască „vulpile conservatoare” s-au comportat adesea ca nişte „lupi turbaţi”, ba chiar şi foarte lacomi pe deasupra, deci ca nişte „elite de pradă”, în sensul cel mai propriu posibil al formulei!

3. După 1989 – noua eră a demagogiei

Dacă demagogia şi politicianismul interbelice, ce au condus la eşecul primei modernizări a României, pot fi explicate prin întîlnirea oarecum suprarealistă dintre votul universal şi o populaţie precară economic şi cultural, în marea ei majoritate analfabetă, ce anume poate explica fenomenele identice din timpul acestei de-a doua modernizări ? În fond, acum, este vorba despre o populaţie majoritar urbană şi pe deasupra, nu doar alfabetizată, ci şi relativ bine calificată profesional. În opinia mea, putem depista chiar mai multe cauze decît ar fi necesare pentru a explica fenomenul. Prima este de natură istorică – delirul verbal n-a fost inventat nici de politicienii tranziţiei, nici măcar de comunişti. Cei din urmă doar l-au intensificat şi generalizat – comunismul fiind o lume a demagogiei perfecte, în care „vorbele” şi „faptele” par să nu mai întreţină nici o relaţie între ele (17) –, în vreme ce politicenii tranziţiei au reuşit s-o re-facă pluralistă, fără a-i reduce prea mult intensitatea orbitoare de dinainte de Revoluţia din decembrie. (18) Lucru perfect posibil în condiţiile unei populaţii majoritar urbane, însă de dată foarte recentă, rezultat al unor procese de industrializare/urbanizare forţate. O populaţie alfabetizată într-adevăr, dar supusă, aproape o jumătate de secol, inclusiv în virtutea ştiinţei de carte, presiunii unei demagogii totale, multidimensionale şi beneficiind de o mare varietate de canale de infiltrare. (19) Pe deasupra, cea mai mare parte a acestei populaţii urbane era, de fapt, în termeni sociologici, rur-urbană, alcătuită din „muncitori” la prima generaţie şi din „intelectuali” şi cadre de extracţie imediat rurală, foarte fericiţi că socialismul real le-a oferit marea şansă de a scăpa mizeriei postbelice a satelor natale, de a înlocui astfel „sapa” fie cu strungul, fie cu „mapa”. Pe deasupra, proletariatul socialist a şi fost condiţionat în credinţa privind rolul său de clasă conducătoare fapt care, pe de o parte, l-a determinat să voteze democratic cu cei pe care îi considera, încă din perioada pre-revoluţionară, reprezentanţii săi, iar pe de alta, să aducă, de cîte ori a fost solicitat, anumite „corecţii” democraţiei, prin nenumăratele „mineriade” şi „feseniade”, manifestări tipic bolşevice ori fasciste. De altfel, din această populaţie s-a născut în proporţie covîrşitoare şi clasa politică a tranziţiei, iar ea este într-adevăr reprezentativă, pentru simplul motiv că, în condiţiile democraţiei parlamentare, chiar aproximative cum este încă a noastră, aleşii funcţionează ca un fel de eşantion din populaţia electorală totală. Un eşantion reprezentativ, prin urmare, pentru că o clasă politică nu se poate situa mult deasupra populaţiei din interiorul căreia este extrasă sau, mai exact, se extrage printr-un arivism în principiu pozitiv, în ceea ce priveşte mobilitatea socială, dar atît de negativ prin efectele politice imediate. Ar fi fost, oare, o soluţie ca tranziţia spre democraţia deplină să se fi produs printr-un interludiu caracterizat de sistem un electoral cenzitar? Dincolo de faptul că nu s-ar fi potrivit cu obiceiurile europene de astăzi, pe care cu dificultate încercăm să le asimilăm, rămîne întrebarea: pe ce bază am fi putut stabili censul? În funcţie de studii? Dar comunismul ne-a scos pe toţi mai mult sau mai puţin şcoliţi, oricum cel puţin cu o şcolaritate obligatorie de zece clase şi cu o anume calificare profesională. În funcţie de avere? Dar majoritatea eram aproape la fel de săraci, iar cei mai puţin săraci erau tocmai cei pe care, teoretic, revoluţia îi alungase de la putere. Ar fi fost utilă o formă ori alta de lustraţie ? Nu cred nici acest lucru. În primul rînd, pentru că, în acord cu Havel şi Michnik (20), sînt de părere că nu trebuie să procedăm „ca ei”. E adevărat că, în cele din urmă, Havel a fost în acord cu parlamentul şi populaţia şi a promulgat „legea lustraţiei”, dar acolo a fost, în prealabil, posibil ca legea să fie propusă şi votată de către Parlament şi trecută prin Referendum. Că la noi ar fi fost imposibil, mărturie stă nu doar soarta Proclamaţiei de la Timişoara, ci şi ceea ce s-a întîmplat cu „Legea Ticu”, „a deconspirării Securităţii ca poliţie politică!, care a ieşit din Parlament atît de maltrată încît autorul nu-şi mai recunoaşte paternitatea. De altfel, chiar în această formă multilată, aplicarea ei a fost mereu tergiversată şi este incompletă. Am amintit foarte potrivitul titlu al eseului lui Michnik – în fond, peste tot în Est, la puţină vreme după revoluţiile din 1989, a avut loc un fel de „restauraţie de catifea”, doar că la noi catifeaua a păstrat mereu ceva din asprimea şi grosolănia postavului cazon comunist.
Din cele spuse pînă aici, s-ar putea crede că sînt întrutotul pesimist în ceea ce priveşte viitorul actualei modernizări. Sînt mai degrabă dezamăgit în ceea ce priveşte prezentul acesteia. În ceea ce priveşte viitorul, eu cred că nu este totul pierdut. Mai întîi, pentru că, deosebit de sfîrşitul primei modernizări, acum contextul internaţional este mult mai favorabil. Pe deasupra, după ce am încercat ambele extremisme în forme pure şi le-am constatat eşecul, este foarte puţin probabil să le mai încercăm din nou. Pericolul ce ne pîndeşte pare mai degrabă un fel de populism neideologic, după exemplul celui din care Mexicul, de pildă, nu reuşeşte să iasă de vreo şaptezeci de ani, cu un partid „revoluţionar instituţional” – frumos oximoron! – ce pare să se eternizeze la putere. Actualul PSD încearcă, nu fără şanse, să se obişnuiască într-un asemenea rol (21), secondat paradoxal ba de UDMR, ba de PRM – care e caracterizat de un populism în stare infinit mai pură decît partidul de guvernămînt –, în vreme ce opoziţia democratică, din propria-i vină de altfel, nu-şi revine din şocul pierderii dramatice a alegerilor 2000 şi devine din ce în ce mai decorativă.

Interesant este faptul că, deşi nu părea pînă în anul alegerilor din 2004 capabilă să se coaguleze şi să crească pe fondul previzibilei uzuri a guvernării, a reuşit în schimb să producă un fenomen destul de straniu într-o societate normală, şi anume demagogia de opoziţie, iar prin anumite pîrghii de putere locală, şi un populism nu excesiv de diferit de cel al partidului de guvernămînt. De-abia cînd alegerile au bătut la poartă, şi-a schimbat pe neaşteptate stilul, reuşind o recuperare spectaculoasă în faţă guvernamentalilor. Este interesant de semnalat că e un discurs cu foarte puţine nuanţe demagogice şi populiste, ba chiar riscînd declaraţii şi propuneri vădit nepopulare. De unde am putea concluziona că procesul de maturizare reciproc despre care scriam mai sus pare să fi fost iniţiat!

Estimp, principalul partid de guvernămînt a purces la o timidă re-lansare a reformei economice şi instituţionale (a cîta oare într-un deceniu şi jumătate?), foarte curios asezonată de altfel cu o altă practică imposibilă într-o societate normală – mă refer la completarea simplei demagogii verbale cu o autentică demagogie a faptelor. Ce termen ar fi mai potrivit pentru fenomene precum: „relansarea privatizării prin naţionalizare”, „relansarea producţiei pe stoc prin comenzile de stat pentru fabricile falimentare”; „despăgubirea pierdanţilor de la FNI – o afacere pur privată! – de la bugetul statului”, „anularea datoriilor la bugetul de stat şi la cele ale asigurărilor sociale şi de sănătate pentru întreprinderi ce-ar fi trebuit falimentate de multă vreme”, „mărirea salariilor fără acoperire în creşterea productivităţii”, „cornul şi laptele”, „compensaţii la tot poporul” ş.a.m.d. Mă îndoiesc că asemenea populisme zise şi făcute vor avea un efect educativ, ne vor îndrepta către o necesară „etică a muncii”. Pentru că, totuşi, capitalismul are şi o indiscutabilă dimensiune etică, cum ne învăţa încă Weber – nu neapărat protestantă, desigur!

De ce cred, totuşi, că nu este totul pierdut? De ce sînt moderat, chiar foarte moderat, dar totuşi optimist pe termen lung şi poate mediu? În afara contextului internaţional, în care includ şi presiunile binevenite ale instituţiilor internaţionale, precum FMI, Băncii Mondiale şi UE, şi ale agenţiilor de rating, există un factor intern care mă conduce la această atitudine. Şi anume faptul că, oricît de timidă, de lentă, de incompletă, reforma a devenit ireversibilă. Deja este mult mai costisitor, din toate punctele de vedere, s-o stopezi decît s-o continui. Un fapt pe care actuala administraţie, în felul său atît de contorsionat, pare să-l fi înţeles deja. Deşi s-a întrecut cu fosta guvernare în demagogie şi populism, deşi s-a întrecut şi pe sine însăşi în această privinţă, odată ajunsă la putere, a trebuit să uite cel puţin o parte din promisiuni şi să vireze ceva mai la dreapta decît îi este felul şi decît i-ar fi fost pe plac. De cîteva ori, premierul nu doar că a respins revendicările imposibil de satisfăcut, dar s-a răstit energic la cei ce l-au adus la putere împreună cu partidul dumisale. Actuala administraţie a trebuit să facă, prin urmare, şi puţină politică, nu doar politicianism, să-şi estompeze în oarecare măsură populismul. În cele din urmă, ori că vrei ori că nu vrei, faptele îşi spun chiar ele cuvîntul, te obligă la un cuantum oarecare de realism politic. Nutresc speranţa că, pe măsură ce vom deveni cu toţii, alegători şi aleşi, conducători şi conduşi, electorat şi clasă politică, mai înţelepţi, acţiunea politică responsabilă va înlocui tot mai mult şi mai substanţial vorbăria politică iresponsabilă, aşa încît să devină aproape lipsit de importanţă cine guvernează. Altfel, chiar nu va mai fi nici o speranţă, pentru că „timpul nu mai are răbdare”. Şi nu prin comparaţie cu statele dezvoltate, ce par distanţate la ani lumină, ci cu foştii fraţi întru suferinţă, infinit mai performanţi decît noi, cu reformele ajunse spre capăt, intraţi deja în NATO, unde contextul lui 11 Septembrie ne-a adus şi pe noi, dar care s-au integrat cu mult înaintea noastră în Uniunea Europeană. Ei par să fi regăsit modernitatea, sau a se fi regăsit în modernitate, în vreme ce noi rătăcim încă nu doar în parcurgerea drumului, ci chiar şi în ceea ce priveşte fixarea precisă a ţintei. (22)

4. Chestiunea fondului, reforma şi puterile educaţiei

Din cele scrise pînă aici, s-ar putea crede că investesc prea multă încredere în puterile educaţiei, că privesc educaţia ca pe un fel de panaceu universal, menit să rezolve toate gravele probleme ale unei comunităţi, cum este comunitatea noastră. Dar nu sînt nici chiar atît de naiv, nici orb la „dereglările” prin care au trecut popoare foarte bine educate, cum era cel german de pildă, pe cînd îi aducea pe nazişti la putere prin alegeri libere! Ceea ce vreau să spun este mult mai simplu – educaţia nu poate rezolva toate problemele, dar fără o educaţie de bună calitate, centrate pe valorile europene ale modernităţii, toate celelalte probleme sînt mult mai dificil, poate chiar imposibil de rezolvat.

E un lucru pe care l-au presimţit şi Părinţii Fondatori, ba chiar şi de Sămănătorişti atunci cînd se pronunţau şi activau pentru „luminarea poporului”, pentru generalizarea şi obligativitatea educaţiei de bază. Este ceea ce s-a străduit Haret să pună în operă ca ministru al educaţiei, după puterile economic-financiare de atunci ale României. Este, de asemenea, ceea ce ştia foarte bine şi Motru atunci cînd dezvoltă critica teoriei „formelor fără fond” într-o veritabilă „critică a fondului” şi cînd descoperă că ameliorarea acestuia este vorbă în vînd fără a se recurge la puterile tămăduitoare ale „luminării”, ale educaţiei. Este şi sensul acţiunii şcolii lui Gusti, a cărei deviză era, totuşi, „cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii”. Poate că mă repet, dar modernizarea nu poate fi provocată fără a introduce „formele” moderne – legi, instituţii, proceduri etc –, însă acestea vor rămîne de-a pururea „goale”, le vor maimuţări, în cel mai bun caz, pe cele autentice, dacă nu vor fi „umplute” de un „fond” pregătit pentru această funcţie, deci de un fond educat în acest spirit.

Din acest motiv nu mă voi opri să afirm că orice comunitate aflată într-un amplu şi multidimensional proces de modernizare, deci de reformare, trebui să situeze, în centrul tuturor reformelor, reforma educaţiei, o reformă amplă şi profundă, plecînd de la formularea exactă idealului educativ al modernităţii, cel conturat în jurul valorilor fundamentale deja puse în lumină (23), trecînd prin metamorfozele curriculare obligatorii şi sfîrşind cu „pilotarea” exigentă a întregului sistem educativ în funcţie. (24) Dacă am fi înţeles aceste lucruri, atunci, în zorii revoluţiei, am fi procedat la mobilizarea capacităţii de expertiză din domeniul educaţiei, am fi obţinut prin aceasta un proiect al reformei globale a educaţiei care să fi rămas valabil dincolo de fireştile, în cadru democratic, schimbări de putere şi de guverne şi care să fi fost urmărit pas cu pas, indiferent de cine ar fi fost la guvernare. În loc să procedăm astfel, noi am iniţiat, cu prilejul fiecărei schimbări de putere, dacă nu cu ocazia fiecărui nou guvern sau nou ministru (25), tot felul de „reforme” ale educaţiei, fără a duce vreuna la capăt şi fără a privi ansamblul fenomenului educaţional din România.

Un asemenea proiect ar fi trebuit să plece de la analiza completă a sistemului educativ moştenit, în toate dimensiunile şi la toate palierele sale, ar fi trebuit, de asemenea, să procedeze la analiza comparativă a celor cîtorva reforme de succes din deceniul al nouălea al secolului trecut – mă refer, îndeosebi, la reforma franceză şi la cea engleză, reforme complete şi profunde (26), dar experienţe interesante s-au acumulat, de asemenea, în Japonia, SUA ori statele scandinave – şi ar trebuit să înţeleagă şi să afirme răspicat că, întotdeauna şi inflexibil, educaţia lucrează pentru viitor, nu pentru prezent şi cu atît mai puţin pentru trecut!
Or, o educaţie proiectată pentru viitor, nu se poate dispensa nici de analiza prezentului, nici de radiografia trecutului. Iar dacă am proceda serios la aceste investigaţii, am constata că, de pildă, la începutul mileniului al treilea, noi continuăm să definim naţiunea, chiar dacă ne propunem integrarea europenă!, în sens etnic, în loc să-i alocăm, cum s-ar cuveni unul civic. Problema este cîţi dintre români ar înţelege acest concept, totuşi nu foarte complicat, pe numele său naţiunea civică? Din păcate, nu foarte mulţi şi, încă mai regretabil, nici măcar cea mai mare parte a elitelor politice, din păcate şi intelectuale. De ce? Pentru că aşa ne învaţă „tradiţia” şi pentru că noi nu sîntem în stare să distingem partea fertilă de cea caducă a tradiţiei. Noi, aproape toţi, avem tendinţa să valorizăm exclusiv pozitiv tradiţia, fără a observa că acolo sînt cuprinse şi faptele noastre reprobabile, laşităţile, trădările, prejudecăţile şi idiosincraziile noastre. Tradiţia cuprinde, în fond, toată moştenirea noastră, cu bunele şi ne-bunele acesteia. Noi ne mirăm, de pildă, de modul în care se comportă cetăţenii obişnuiţi în raport cu legea sau de comportamentul lor electoral în raport cu demagogia şi populismul, dar nu sîntem oripilaţi de orbirea conceptuală a elitelor noastre, nici de comportamentele lor publice, adesea, măcar consternante. Aceasta este o chestiune de educaţie civică, evidentă din păcate la toate nivelele şi în toate grupurile noastre sociale, în întreg corpul comunităţii. Iar educaţie civică, nu înseamnă, pur şi simplu, asimilare de concepte şi teorii privind democraţia, drepturile şi obligaţiile cetăţeneşti, cunoaşterea legislaţiei şi a mecanismelor votului, ci lucruri poate mai banale teoretic, dar mai eficiente în ordine pragmatică, cum ar fi respectul celuilalt, al legii, asimilarea tuturor valorilor care au clădit democraţia liberală, deci modernitatea politică, respectul procedurilor. Pînă la urmă, ceea ce numim democraţie, libertate, egalitate şi responsabilitate, nu sînt chestiuni abstracte, ci realităţi pe care trebuie să le regăsim în atitudinile şi comportamentele noastre, deci în proceduri. Iar educaţia civică, care nu poate fi rezumată la o simplă disciplină şcolară şi academică, pentru că nu e pur şi simplu o chestiune de manual!, ci ar trebui să fie efectul global şi final a tot ceea ce noi învăţăm în familie, în şcoală şi în afara acestora, efect ce se manifestă prin respectul şi asimilarea procedurilor.

Şi, în acest context, nici nu mai vreau să vorbesc despre alocarea resurselor pentru educaţie, nici despre motivarea personalului care ar fi trebuit să o pună în aplicare, să-i dea corp. Dacă s-ar fi procedat în acest fel am fi fost acum în prezenţa unei educaţii net superioare decît cea existentă? Fără îndoială! Populaţia României ar fi fost mai bine pregătită pentru toate celelalte reforme, mai adaptată schimbărilor, adesea dramatice, pe care trebuie nu doar să le suporte, ci la care să participe efectiv? Bineînţeles! Ar fi fost această populaţie mai puţin receptivă la cîntecele de sirenă ale demagogiei şi populismului, deci mai greu manipulabilă prin stimuli elementari? Nu încape nici o discuţie! Dar nu asta spunem că dorim, nu asta susţin pînă şi foarte aproximativii noştri politicieni că doresc?!? Ba da. În acest caz, îmi este foarte greu să înţeleg ce anume ne-a împiedicat – şi ce ne împiedică încă! – să fi ales un asemenea drum pentru reforma educaţiei noastre şi, cum nu se poate mai firesc corelat, pentru toate reformele noastre! Dacă nu vom înţelege acest lucru, vom pierde şi a doua bătălie pentru modernizare şi modernitate, oricît de amabili se vor dovedi partenerii noştri europeni, oricît de binevoitori vor fi – şi ei chiar sînt! – în ceea ce ne priveşte. Nimic substaţial şi durabil nu se poate face în absenţa impulsului intern spre schimbare, în absenţa efortului propriu onest şi stăruitor, tenace în această direcţie a ameliorării performanţelor noastre, indiferent că ne situăm în plan individual sau comunitar. Iar aceasta este, iarăşi, o chestiune care ţine de educaţie, de calitatea educaţiei! Ţine, în cele din urmă, de rolul central al educaţiei în destinul oricărei comunităţi, fie că aceasta se află într-o epocă de stabilitate, fie, mai ales, dacă se află într-una foarte mişcătoare şi, de fapt, în faţa celor mai dinamice schimbări la care au provocat-o vreodată istoria. Q. E. D. Însă, din păcate, nu de demonstraţii ducem noi lipsă, în fond, „românii e deştepţi!”, ci de voinţă autentică de schimbare, de capacitatea menţinerii unui efort constant într-o direcţie dificilă, pînă la urmă de caracter. Măcar şi în nuanţa franceză din expresia avoir du caractere!

Note
(1) Constantin Rădulescu-Motru, Cultura română şi politicianismul (1904), în Personalismul energetic şi alte scrieri, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1984, p.3.
(2) Ibidem, p.3.
(3) V. de pildă Allan Bullock, Oliver Stallybrass (eds), The Fontana Dictionary of Modern Thought, Fontana/Collins, London, 1977, art. Populism, pp.487-488.
(4) În celebrul dictionar Bailly, demagogia înseamnă atît „arta de a conduce poporul”, cît şi „arta de a conduce poporul prin cîştigarea favorurilor acestuia”. Interesant este că am mai putea găsi o origine şi în Damaios (Mincinosul), porecla dată lui Poseidon.
(5) Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române, ediţia a doua, volumul doi, Iaşi, Editura Mydo Center, 1995, p.380. Definiţii similare în DEX, Larousse etc.

(6) În campaniile electorale româneşti din 1990 şi 1992, asemenea mirabile propuneri nu au apărut, pentru că subiectul nu era interesant, interesantă fiind „tema maghiară” de pildă, însă aproape toate partidele s-au revanşat în campaniile din 1996 şi 2000. În 2000, liberalii şi UFD-iştii s-au abţinut de la propunerea unor asemenea miracole economice şi au fost sancţionaţi corespunzător de electoratul nostru ce crede mai mult în minuni decît în realităţi.
(7) G. Guţu, Dicţionar latin-român, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983, p.1058.
(8) L. Şăinenu, ediţia citată, volumul patru, p.350.
(9) Între reformele necesare ale sistemului: eliminarea falsului bicameralism fie prin adoptarea unuia autentic, fie printr-o soluţie monocamerală, adoptată de majoritatea statelor estice în care reforma a reuşit; reducerea drastică a numărului de parlmanetari; trecerea treptată spre votul uninominal, cu o etapă necesară în votul de listă preferenţială. E chiar ciudat cum „votul de listă” în loc să întărească partidele, cum se întîmplă de obicei, la noi le-a transformat în stricturi clientelare şi cvasi-mafiote.
(10) E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, 3 volume, Bucureşti, 1924-1925, passim.
(11) Relativ lent dar, analizînd consecinţele, poate nu suficient de lent !
(12) Prima formă de vot cenzitar a fost introdusă prin Regulamentele organice, conducînd la apariţia “divanurilor ad-hoc” din Principate, cele ce aveau să decidă Unirea. În baza Constituţiei din 1923, femeile au votat prima oară de abia la alegerile locale din 1929, iar magistraţii şi militarii au rămas practic fără drept de vot pînă suspendarea regimului parlamentar, nevotîndu-se vreodată legea specială ce-i privea. Vezi P.Perrineau, D. Reguié, Dictionnaire du vote, PUF, Paris, 2000. Capitolul despre evoluţia sistemului de vot din România este redactat de Mihnea Berindei.
(13) Ştefan Afloroaei, „Temps historique et critique de la culture: C. Rădulescu-Motru”, în Al. Zub (editor), Culture and Society. Structures, Interferences, Analogies in The Modern Romanian History, Iaşi, Editura Academiei, 1985, pp.137-153.
(14) Nu e inutil să amintesc că în patria democraţiei moderne, Anglia, femeile şi-au cîştigat dreptul de vot de-abia în 1918, după îndelungata şi radicala „mişcare a sufragetelor”.
(15) C. Rădulescu-Motru, Românismul, catehismul unei noi spiritualităţi, Bucureşti, 1937.
(16) Am mai spus-o – ca să propui împroprietărirea ţăranilor ori „sufragiul universal” la 1848, ca să le şi produci ulterior trebuia, în fond, să renunţi fie la propriile pămînturi, fie la privilegii de clasă.
(17) Interesant este că finalul comunismului a abundat în „legi semiotice”, cum ar fi legea drapelului ori cea a formulelor de adresare între cetăţeni. Cea din urmă conduce, între altele, la expresii paradoxale de genul „Domnia Sa, Tovarăşul Nicolae Ceauşescu” !
(18) Liviu Antonesei, Închiderea care (se) deschide, în volumul Nautilus. Structuri, momente şi modele în cultura interbelică, Editura Cronica, Iaşi, 1998, pp. 187-192.
(19) Liviu Antonesei, Cultura politică în România post-totalitară, în volumul O prostie a lui Platon. Intelectualii şi politica, Editura Polirom, 1997, pp.113-125.
(20) Adam Michnik, Restauraţia de catifea, Editura Polirom, Iaşi, 2001, passim.
(21) Merită să ne întrebăm dacă PSD, în ciuda aparteneţei doctrinare declarate, nu suferă sub conducerea actualului lider un proces de glisare către ceea ce politologii numesc de cîtăva vreme „neopopulism”, după ce pe vremea primei sale guvernări fusese de un populism aproape clasic.
(22) În context este înduioşător să-mi amintesc că, în 1997, fostul preşedinte Constantinescu lansase, spre uimirea întregii clase intelectuale, în legătură cu România acelui an, conceptul de „post-tranziţie” !
(23) A se revedea studiul precedent ori, mult mai pe larg, Liviu Antonesei – O introducere în pedagogie. Dimensiunile axiologice şi transdisciplinare ale educaţiei, Ed. Polirom, 2002, pp. 53 – 120.
(24) Vezi op.cit., pp. 127 – 154.
(25) Nu e oare simptomatic că ministerul educaţiei şi-a schimbat de cele mai multe ori nu doar titularul, ci şi numele?
(26) Op. Cit., pp. 155 – 209.

Acest articol a fost publicat luni, 16 mai 2005 la rubrica Editorial.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.