ACUM.TV

Doamnei Aurora Mihacea

0. Incipit

Săptamîna trecută, am publicat aici eseul Modernizarea şi paradigma feminină a României. Receptarea a fost neaşteptat de masivă şi foarte nuanţată. De aceea şi revin! Perspectiva adoptată acolo era una pur literară, uneori uşor pamfletară, chiar dacă notele pamfletare erau temperate de altele mai duioase datorate sufletului sensibil al autorului. În fond, nu reuşeşti să fii prea dur cu ceea ce iubeşti. Fără a contesta cîtuşi de puţin cele spuse acolo, cred că problema (re)modernizării României este, totuşi, una foarte serioasă şi că diagnosticul, respectiv prognosticul, pot fi abordate şi din alte perspective. Este ceea ce încerc în studiul de faţă recurgînd, după puterile mele, la instrumentele oferite de istoria culturală comparată, de cea ideologică şi a mentalităţilor, de socio-istorie şi chiar de ştiinţele educaţiei, în care m-am specializat în ultimele două decenii. S-ar putea ca stilul să fie mai puţin vioi decît în textul la care am făcut aluzie aici, dar nu este exclus să fi ieşit în profit în ceea ce priveşte acurateţea fixării unui diagnostic şi, poate, în conturarea cîtorva soluţii pentru accelerarea unei tranziţii ce pare fără sfîrşit. Dată fiind perspectiva adoptată de data aceasta, îmi cer iertare cititorului pentru o anume scrupulozitate bibliografică, poate chiar pentru o oarece ariditate academică, căreia am încercat să-i evit excesele, dar se prea poate să nu fi reuşit întrutotul. Atunci cînd doreşti să (şi) argumentezi, nu doar să enunţi o anumită poziţie, efectele stilistice nu mai sînt suficiente, ba chiar pot fi şi dăunătoare, mult mai sînt necesare probele, „dovada” cum spunea o fostă academiciană în faţa completului de judecată. În ce mă priveşte, sper să fi adunat unele probe, cîteva „dovezi”!

1. La început au fost valorile

Într-o epocă pe care o putem situa între revoluţia lui Cromwell şi promulgarea Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului, modernitatea a început un drum pe care nu şi l-a încheiat pînă astăzi. Prin ce anume se distinge ea de toate epocile care au precedat-o? În primul rînd, prin extinderea cadrului de valori propus umanităţii. De mai bine de un mileniu şi jumătate, umanitatea occidentală trăia în cadrul valoric al umanismului clasic, îmbogăţit cu valorile adăugate de tradiţia iudeo-creştină. Ea vieţuia, mai mult sau mai puţin, mai intens sau mai lax, în jurul valorilor propuse de greci şi preluate de romani, adică în Adevăr, Bine şi Frumos. (1) Chiar din primul veac, acestora s-a adăugat Sentimentul creştin al sacrului. (2) Nu fără dificultăţi, dacă ne amintim că a fost o chestiune de secole pentru ca „liberala Romă”, ce-şi hipertrofiase panteonul acceptînd zeii tuturor populaţiilor cucerite, să accepte că nu poate să se lupte cu cei ce se revendicau de la Iisus Christos şi vorbeau în numele său. Printr-o ironie a istoriei, oraşul în care creştinii trebuiseră să se refugieze în catacombe pentru a scăpa persecuţiilor a devenit capitala creştinătăţii. Pînă în zorii epocii moderne, acest cadru valoric nu a încetat să se extindă geografic – prin războaie expansioniste, prin cruciade, prin colonialism, prin misionarism şi convertiri forţate, deci cu spada, sau cu Cartea şi crucea, adeseori cu toate laolaltă, pe uscat, dar şi pe mare. Oricum, vreme de peste un mileniu şi jumătate, s-a desfăşurat cel mai intens şi mai stabil proces de globalizare de dimensiuni multicontinentale din epoca pre-modernă a omenirii, care a depăşit tot ceea ce-şi putuseră imagina cei vechi în această privinţă, adică grecii, macedonienii, perşii sau romanii. Dar şi ceea ce, ulterior, au încercat arabii sau turcii.

Or, spre mijlocul secolului al XVII-lea cadrul valoric pre-modern a început să-şi dovedească limitele, să devină insuficient. Cauzele sînt multiple, interferente şi aflate în relaţie, mai degrabă, de co-evoluţie decît de determinism mecanic. Oricum, putem inventaria, într-o ordine aleatorie: expansiunea geografică a modelului occidental pre-modern, „apariţia” ştiinţei moderne, prima revoluţie industrială, mutaţiile intelectuale şi de mentalitate, apariţia educaţiei instituţionalizate ca fenomen „de massă”. Nu trebuie să uităm că modernitatea a fost anunţată şi însoţită de profunde revoluţii de natură filosofică, inclusiv de filosofie politică – de la Machiavelii şi Descartes şi pînă la filosofii şi economiştii liberali englezi sau „enciclopediştii” francezi, o uriaşă nelinişte a intelectului a cuprins spiritele, o veritabilă criză a cuprins conştiinţele, făcînd inevitabilă o revoluţie în cîmpul valorilor. (3) Iar această revoluţie în ordinea valorilor, a mentalităţilor şi a instituţiilor a devenit efectivă prin mijlocirea celor trei mari revoluţii politice moderne: revoluţia engleză, cea americană şi cea franceză. Principalul rol al acestor revoluţiei a fost acela de a sintetiza noul cadru valoric. Interesant este că schimbarea nu s-a făcut prin disoluţia completă a vechiului cadru valoric, ci prin lărgirea, prin completarea acestuia. Modernitatea marchează, desigur, o ruptură, dar una cu multiple continuităţi. Valorile clasice nu au fost abandonate, dar alături de acestea au apărut noile valori, cele pe care modernitatea nu doar le prezervă, ci le propune. Este vorba despre legalitate, sosită prin revoluţiile anglo-saxone, mai degrabă paşnice, şi de cele trei valori statuate de deviza revoluţiei franceze, respectiv libertatea, egalitatea şi solidaritatea. Desigur, revoluţiile anglo-saxone referă şi ele la valorile emblematice promulgate de revoluţia franceză. Să nu uităm că scopul iniţial al lui Cromwell a fost reducerea prerogativelor monarhiei absolutiste, nici că primii colonişti englezi ajunseseră Lumea Nouă în numele libertăţii de conştiinţă, al egalităţii de tratament şi al fraternităţii creştine. Totuşi, în cazul lor, este de semnalat pregnanta notă legalistă, poate paradoxală în cazul unor revoluţii, dar nu mai puţin evidentă. (4) Pe de altă parte, probabil că Teroarea din 1794, ce a urmat Declaraţiei… din 1789, dincolo de conjuncturile evenimenţiale şi temperamentul protagoniştilor revoluţiei, poate fi pusă şi pe seama nedesemnării explicite a legalităţii ca valoare fundamentală în corpul celebrei declaraţii. (5) Un fapt destul de ciudat dacă ne gîndim că Declaraţia avea sensul unei constituţii. Or, importanţa legalităţii este multidimensională. Din punct de vedere filosofic, ea mută chestiunea dreptăţii dintr-un plan aproape exclusiv divin în planul relaţiilor dintre oameni şi dintre aceştia şi instituţiile create de ei, care pot fi reglementate legal, mai întîi prin legea supremă, care este Constituţia, şi apoi, pe calea subsidiarităţii, prin întreg sistemul de legi.

De la celebrul Decalog comunicat de Dumnezeu lui Moise şi preluat de creştinism şi pînă în zorii modernităţii, dimensiunile normative ale culturii – adică religia, morala şi dreptul – se confundau aproape perfect pe terenul „păcat – vină – transgresiunea legii”, ca şi pe acela subsecvent al sancţionării acestora, deci „pedeapsă divină – blam – reprimare legală”. Pe de altă parte, legalitatea este o valoare-fundament, fără de care valorile-ţintă ale modernităţii nu au temei legal, nici consistenţă şi nici viitor. Nu există libertate, egalitate sau solidaritate fără temei constituţional, fără garanţii legale. În sfîrşit, sentimentul creştin al sacrului s-a relativizat, atît prin laicizarea statutului, cît şi prin expansiunea ecumenismului, prin acceptarea că sacrul are modalităţi diverse de manifestare, circumscrise tradiţiilor culturale. După cum spune un proverb arab: „Dumnezeu este un munte şi sînt o mulţime de drumuri şi cărări pe care acesta poate fi urcat”.

De aproape două sute de ani, tendinţele de creştinare forţată s-au diminuat progresiv pînă la dispariţie. Libertatea înseamnă şi libertate de conştiinţă şi de credinţă. Asta nu exclude faptul că diferitele culte, mai vechi sau mai noi, „universale” sau „locale”, sînt în căutare de noi adepţi, că misionarismul continuă să funcţioneze. Exceptînd curentele fundamentaliste, mai ales islamice acum, fenomenul se desfăşoară de cele mai multe ori sub auspicii paşnice.

2. Expansiunea modelului cultural european

Cert este că, în ultimele două sute de ani, acest model cultural european, în centrul căruia discernem „nucleul tare” al cadrului valoric alcătuit din cele opt valori fundamentale, nu a încetat să se extindă, dovedind incontesabile virtuţi universaliste. De altfel, cele opt valori iradiază la nivelul tuturor dimensiunilor culturii şi, dacă distincţia rămîne în continuare pertinentă, ale civilizaţiei, dîndu-le coloratura specifică. Recunoaştem că un produs cultural sau o manifestare civilizaţională sînt occidentale, deci „europene”, exact în măsura în care regăsim, cumva spectral, în ele cadrul valoric caracteristic. Peste tot acolo unde vom înregistra manifestările efective ale acestor valori va fi vorba despre cultura europeană, deci occidentală, indiferent de localizarea geografică. Iar acolo unde valorile sînt invocate, fie şi demagogic, non-substanţial, vom putea vorbi doar despre tendinţe europenizante, de încercări de occidentalizare, vom avea de-a face cu tranziţii, deci cu fenomene de aculturaţie, enculturaţie, contra-culturaţie şi interculturalitate.

Motivele extinderii acestui model cultural-valoric, care poate fi definit politic prin formulele capitalism democratic sau democraţie liberală, sînt numeroase, unele indiscernabile, chiar dificil avuabile, dar cîteva pot fi precizate cu o anume certitudine:

a. performanţele economice ale capitalismului, fundamentat pe proprietatea privată şi piaţa liberă, dar şi pe puterea cunoaşterii ştiinţifice; (6)

b. performanţele politice ale democraţiei, fundamentată pe pluralismul politic, deci pe liberatatea de expresie şi de asociere, dar şi pe întreg ansamblul de drepturi şi libertăţi „ale omului şi cetăţeanului”; (7)

c. performanţele antropologice ale sistemului democraţiei liberale, fundamentată nu doar pe piaţa liberă şi pe drepturile şi libertăţile amintite, ci şi pe virtuţile unei educaţii publice, la început doar progresiv generalizată, iar ulterior devenită şi „permanentă”. (8)

Prin urmare, pretutindeni unde vom întîlni fericita asociere dintre liberalismul individualist şi o morală religioasă tradiţională (creştinismul, buddhismul, şintoismul, chiar islamul) ne vom situa în cadrul cadrul modernităţii, deci al capitalisului democratic. Şi, totuşi, acest sistem nu s-ar fi extins pînă la dimensiunile actuale şi nu ar fi pe cale de a se universaliza dacă nu ar exista un specific anume al fiinţei umane. Deosebit de toate celelalte fiinţe, care sînt naturale în sensul propriu al termenului, omul este o fiinţă-altfel, şi anume o fiinţă culturală. Iar o fiinţă culturală este una şi educabilă, deci permeabilă la contactele, dialogurile, influenţele şi idiosincraziile culturale. În fapt, ceea ce numim acum globalizare nu este altceva decît dimensiunea economică totală – este vorba mai ales de globalizarea multiplelor pieţe caracteristice capitalismului dezvoltat contemporan – a unui proces început acum circa două sute de ani prin lansarea unui nou cadru valoric, a unui nou model cultural-politic – democraţia liberală – şi antropologic – cetăţeanul, deci persoana umană liberă şi responsabilă, deschisă cunoaşterii şi intercunoaşterii, capabilă să-şi asume riscuri şi iniţiative în toate domeniile de activitate socio-culturală. Dar globalizarea nu are, desigur, doar dimensiuni economice, ci şi politice – prin crearea ONU în 1945, dar şi a instituţiilor europene în extindere continuă –, cultural-educative – cel mai elocvente semne sînt, desigur, structurile de felul UNESCO-ului, UNICEF-ului –, religioase – prin tendinţele ecumenice, atît între confesiunile creştine, cît şi între acestea şi celelalte religii „universale” –, sportive – mişcarea olimpică şi celelalte competiţii mondiale, inclusiv fenomenul liberei circulaţii a sportivilor – , dar mai ales informativ-comunicaţionale. În această ultimă privinţă, perspectivele deschise de televiziunea prin satelit, de telefonia mobilă, de intervenţia computerelor, de apariţia Internetului şi de naşterea Cyberspaţiului nici nu pot fi întrevăzute în întregul lor.

Deja o mulţime de activităţi s-au mutat la domiciliu, inclusiv o parte consistentă a educaţiei, cenzura pare imposibilă (9), iar comunicarea între zone aflate la uriaşe distanţe geografice a devenit practic instantanee „în timp real², nu doar în ceea ce priveşte sunetul, performanţă deja realizată prin telefonie şi comunicaţiile radio, ci şi scrisul, transmisia de date, imaginile, imaginile în mişcare sau proiecţiile spaţiale. În sfîrşit, la un nivel mai superficial, dar de o importanţă esenţială, ca un fel de avanpost al modernizării, se situează globalizarea „modelor consumului”, de la cel alimentar şi vestimentar şi pînă la produsele explozive ale multurii. (10) Adoptarea „hainelor nemţeşti” a precedat la tinerii boieri români adoptarea valorilor europene. La fel, adoptarea de către tinerii din fostele ţări comuniste a blue-jeansilor, a modei părului lung şi a muzicii rock a fost un fenomen de contra-cultură, de ripostă la cultura oficială, ce-i desemna ca adepţi ai unei „culturi a libertăţii”, fenomen care a abolit barierele înainte de căderea propriu-zisă a Zidului de la Berlin. De altfel, şi în Vest, cel puţin la început, pînă a deveni o afacere rentabilă, aceste mode au reprezentat un fenomen de contra-cultură, de reacţie la osificarea establishement-ului.

Este limpede, prin urmare, că procesul de modernizare, de expansiune a modernităţii este cel mai important fenomen de interculturalitate, de aculturaţie şi enculturaţie cu aplicaţie la nivelul marilor comunităţi culturale – şi nu doar al indivizilor sau al grupurilor mici – din cîte a cunoscut istoria pînă astăzi. Fără îndoială că succesul modernizării a fost cu atît mai solid, mai rapid şi mai stabil cu cît comunităţile au fost mai cultivate, prin urmare mai educate, inclusiv în dimensiunea interculturală. (11) Desigur, expansiunea modernităţii nu este un fenomen uniform şi rectiliniu. Diferitele ţări, chiar cele europene, au atins la intervale variate modernitatea, au existat ezitări în procesele de modernizare, chiar ieşiri în extra-modernitate, precum comunismul, fascismul ori diferitele variante ale autoritarismului civil sau militar. (12) Fenomenele de re-tribalizare, de instalare a dictaturilor sau a regimurilor miliare, ce au apărut în numeroase din fostele colonii ale puterilor occidentale după decolonizare, indică foarte limpede că modernizarea cu forţa, din exterior, fără autentic angajament popular, are puţine şanse de succes, că nu poate trece dincolo de suprafaţă, că este superficială, rămîne la nivelul unor „forme fără fond”. Modernizarea are succes doar atunci cînd valorile sale sînt nu doar incorporate în instituţii şi legi, ci asumate şi interiorizate de majoritatea cetăţenilor, deci cînd „formele” reuşesc să stimuleze „fondul”, să-l oblige să le dea conţinut, să se încorporeze prin urmare în proceduri.

Modernizările superficiale nu doar că n-au şanse de supravieţuire, dar provoacă traume psiho-sociale foarte grave, cum ar fi diferitele forme de xenofobie, mentalitatea conspiraţionistă şi, mai ales, ruptura fatală dintre elitele occidentalizate şi occidentalizante şi massa populaţiei. Adesea, de altfel, chiar aceste elite sînt doar superficial europenizate ele însele şi, pe deasupra, infuzate de mentalitatea de „bursieri premianţi”, dorind mai mult să placă „profesorilor” europeni decît să-şi convingă proprii concetăţeni în chestiunea superiorităţii şi adecvării modelului cultural şi valoric european, ceea ce provoacă consternarea celor dintîi şi opacitatea abisală a celor din urmă. Asemenea procese denotă nu doar precaritatea sistemelor educative din astfel de spaţii geo-culturale, ci şi eşecul funcţiilor educative pe care le au, prin definiţie, elitele veritabile, sînt o probă a eşecului elitelor, a precarităţii acestora.

Dincolo de capitalul cultural pe care îl tezaurizează, dincolo de capacităţile lor de expertiză, diversele elite sînt, între altele, şi furnizoare eminente de modele cultural-comportamentale „reale”, „vii”, întrucît incorporează, sau ar trebui să incorporeze!, valorile pe care pretind să le propage. În mod paradoxal, în loc să devină agenţii unei modernizări consolidate, aceste elite pot deveni factori blocanţi, chiar „sabotori”, mai mult sau mai puţin, involuntari şi inocenţi ai acesteia. În fapt, pentru ca şcoala să sprijine procesul de modernizare, pentru ca elitele să funcţioneze ca modele culturale în acelaşi sens, este necesar un fapt fundamental – şi anume asumarea valorilor modernităţii nu ca pe un set valoric aleatoriu, nu ca pe un număr de valori între altele, ci în calitatea lor de universale culturale, pe care modernitatea le-a înzestrat cu virtuţi normative nenegociabile.

4. România – eşecul primei modernizări

Aşa cum am argumentat deja, modernitatea se defineşte în primul rînd printr-un anume cadru valoric, alcătuit din cele opt valori prezervate, respectiv „inventate” de epoca modernă. Acolo unde aceste valori funcţionează, acolo ne situăm în modernitate. În mod ideatic, de la 1821-1848, şi în mod practic de pe la 1859-1864, România a experimentat pentru întîia oară modernizarea. La 1923, după rezolvarea chestiunii naţionale şi odată cu votul universal, împroprietărirea ţăranilor, generalizarea învăţămîntului public şi extinderea geografică al aceluia universitar, putem spune că am intrat într-o modernitate acceptabilă. Care, din păcate, nu a durat decît pînă în 1938, adică vreo cincisprezece ani. Din ce motiv anume? Parţial, din cauza contextului internaţional foarte înclinat spre soluţii totalitare sau măcar autoritare. Dar, mai ales, datorită unor vicii ale procesului de modernizare însuşi.

Să nu uităm că am introdus votul universal unei populaţii în marea sa majoritate analfabetă, ceea ce a permis manifestarea explozivă a demagogiei şi a populismului în viaţa politică. Noi am început destul de bine prima modernizare, am reuşit să o instalăm în aproape o sută de ani, dar am ratat modernitatea în doar cincisprezece. Era şi firesc să se întîmple acest lucru. Pe de o parte, pentru că am asistat la o degradare progresivă a clasei politice şi a discursului public, la o disoluţie a elitelor. Paşoptiştii şi postpaşoptiştii, cei care au făurit România modernă nu erau doar nişte oameni cultivaţi evropeneşte, dar erau şi de o suspectă, pentru aceste locuri, generozitate. Ei au fost dispuşi să ia măsuri împotriva intereselor de clasă şi a propriilor lor interese.

Ca să propui împroprietărirea ţăranilor, era necesar pămîntul. Or, acesta era în proprietatea părinţilor lor, a fraţilor lor, a lor înşile. Ca să propui, în acelaşi timp, trecerea de la cens la votul universal trebuia să renunţi la nişte privilegii istorice. Ca să propui generalizarea educaţiei publice, renunţai firesc la monopolul cunoaşterii. Ei au fost dispuşi să facă asemenea concesii curajoase, astfel de sacrificii personale şi, din acest motiv, cred că merită cu asupră de măsură să fie numiţi Părinţii Fondatori ai României Moderne. Din nefericire, aceste calităţi – cultura, generozitatea, curajul – s-au diluat catastrofal în timp, astfel încît clasa politică interbelică era de-abia o copie palidă a celei a Părinţilor Fondatori. Adeziunea la valorile modernităţii era adesea o simplă maimuţăreală, o simulare. Prima noastră modernizare n-a depăşit, de altfel, niciodată o anume superficialitate. În această privinţă, experienţa noastră seamănă izbitor cu cea similară a Japoniei antebelice.

Dar acesta este doar unul din motive. Pentru că mai există cel puţin două esenţiale. Primul se referă la conflictul dintre elite, la ruptura acestora. Din punct de vedere cultural, s-a înregistrat o imposibilitate de dialog între elitele europenizante şi cele naţionalist-autohtoniste. Această ruptură la nivelul elitelor culturale a avut ecouri politice evidente, determinînd apariţia partidelor şi a grupărilor extremiste – mai reduse la extrema stîngă, mult mai dezvoltate la dreapta. Sub impactul fenomenelor similare din Germania, Italia, Spania, dar şi din alte ţări ce descoperiseră „virtuţile” totalitarismului, chiar dacă unele din ele avuseseră parte de modernizări aparent reuşite, polemicile cultural-politice s-au transformat lesne în recursul la argumentele forţei: asasinate politice, lovituri de palat, tentative de lovituri de stat etc. În contrapartidă, cu adversari atît la extrema stîngă, cît şi la cea dreaptă, democraţiile liberale din Europa erau în defensivă, păreau slabe, nu mai ofereau un model care să pară demn de urmat. Astfel că, spre 1940, România, dincolo de conflictele interne dintre elite, s-a orientat oficial către puterile Axei. Iată că interculturalitatea, poate mai ales în dimensiunea sa politică, nu are întotodeauna şi în mod obligatoriu doar efecte faste. Celălalt motiv este încă şi mai profund, pentru că se referă la starea populaţiei. Trecînd dincolo de tendinţa de idealizare a situaţiei României de înaintea războiului, nu putem să nu observăm că peste trei sferturi din populaţia ţării era rurală, deci foarte puţin deschisă „modernismelor” de orice fel (13), iar circa optzeci la sută era analfabetă. Şi asta, în ciuda reformelor haretiene şi a eforturilor excepţionale desfăşurate de Şcoala de sociologie a lui Gusti şi de Institutul Social Român.

Iar atunci cînd atît elitele, cît şi populaţia erau în realitate nepregătite pentru modernizare ar fi fost de mirare să fi înregistrat un succes, mai ales în condiţii externe atît de puţin favorabile. Probabil, un context mai bun ne-ar fi condus de la o modernizare relativ acceptabilă, dar incompletă şi superficială, către una consolidată. Din păcate, din 1938, am intrat în cercul celor trei-patru dictaturi ce nu s-au oprit pînă în decembrie 1989 – prin urmare, mai bine de cincizeci de ani de ieşire din modernitate, de aventuri extra-moderne, de cele mai variate nuanţe: de la dictatura „de operetă” a regelui Carol al II-lea la interludiul legionaro-antonescian şi la regimul militar al Mareşalului, iar din 1948, cu sprijinul ocupanţilor sovietici, am experimentat şi cealaltă extremă politică. Interludiul „democratic” din 1944-1947, cu trupele sovietice pe întreg teritoriul ţării, nu a fost decît pauza necesară schimbării registrului extra-modern dinspre extrema dreaptă către cea stîngă. De altfel, el s-a desfăşurat sub directa îndrumare sovietică, ceilalţi „aliaţi” fiind reduşi la rolul de observator.

5. Încercăm din nou

Dacă Japonia a reluat procesul de modernizare imediat după război, noi am mai rătăcit, nu neapărat din proprie voinţă, încă patru decenii şi prin cealaltă formă de extra-modernism, ceea ce, cu siguranţă, a lăsat urme profunde, deci sechele mentale, spaime, idiosincrazii, habitudini foarte greu de eliminat într-o perioadă scurtă de timp. Prima modernizare am început-o relativ bine şi am încheiat-o prost. Pe cea de-a doua am început-o destul de nefericit dar, poate, printr-un fel de simetrie, vom reuşi să o încheiem cu bine. De data aceasta, contextul internaţional ne este, mai degrabă, favorabil. Oricum am gîndi noi lucrurile, adevărul este că, în decembrie 1999, la Helsinki, Occidentul şi-a asumat sarcina să ne integreze – şi o va face inclusiv adăugînd aspiratorului deja declanşat necesarele trageri de urechi!

Pe de altă parte, populaţia este majoritar urbană sau pe cale de urbanizare, alfabetizată aproape în întregul său şi, pe deasupra, educată, în dimensiunea culturii generale şi a diferitelor culturi profesionale, poate mai puţin sub aspectul culturii civice, dar nici în această privinţă situaţia nu este întrutotul iremediabilă. Din păcate, acest potenţial a fost insuficient folosit, pe de o parte, din cauza calităţii elitelor, politice şi ne-politice, pe de alta, din cauza degradării vertiginoase a culturii publice. În această privinţă, liberalizarea de după 1989, pe fondul frustrărilor din vreme comunismului, a făcut loc unei culturi de consum de un nivel extrem de redus. În mod paradoxal, alfabetizarea şi relativa educare a populaţiei au fost folosite pentru a o conduce în direcţii mai degrabă vicioase, ce ţin de modernizarea superficială şi de epifenomenele civilizaţiei occidentale, nu de substanţa acesteia.

În ceea ce priveşte actualele elite politice, apărute după cincizeci de ani de dictaturi, din închisorile comuniste, din laboratoarele securităţii şi ale partidului comunist, din fabricile şi uzinele socialiste care, adesea pe bună dreptate, au falimentat, aceastea sînt fie o copie palidă a celor interbelice, fie moştenitoare ale ceauşismului tîrziu. Fie că sînt de extracţie „istorică”, fie că vin pe filiera naţional-comunistă, aceste elite mărturisesc aceeaşi indecvare la real. Din acest motiv, aderenţa lor la valorile modernităţii a fost superficială, lacunară, dacă nu chiar simulată. Pe de altă parte, această clasă politică în întregul său ne reprezintă, noi am produs-o în peste cincisprezece ani de pluralism politic şi ideologic, după două rotaţii efective ale puterii şi mai multe guvernări.

Această clasă nu este şi nici nu poate fi foarte diferită de noi înşine. De altfel, majoritatea politicienilor, în sinea lor, nu gîndesc altfel decît restul populaţiei – „spunem ca ei (europenii) şi facem ca noi (românii)” – numai că, fiind mai abili, au învăţat să-şi ascundă gîndurile şi simţămintele în spatele unei anumite „limbi de lemn” europene, simulînd cu mai mult ori mai puţin talent o retorică modernistă. În cele din urmă, tot ceea ce se întîmplă la noi este în conformitate cu nivelul culturii publice din România, o cultură publică din care fac parte, laolaltă, fenomene de patologie economică – caritasurile, FNI-ul, jocurile de bingo –, culturală – de la succesul Sandrei Brown de la începutul deceniului trecut şi pînă la telenovelele şi manelele de astăzi, trecînd prin „umorul” gen Vacanţa Mare –, politică – succesul lui Vadim şi scorul hiperbolic al partidului său la alegerile din 2000 – şi chiar sexuală – succesul telefoanelor roz şi opoziţia bisericii la legalizarea prostituţiei şi homosexualităţii merg foarte bine împreună, pentru că, în mod paradoxal, urmează aceeaşi logică, complet nemodernă. Acesta este nivelul culturii publice şi atunci realizăm că nu există motive să ne uimească puţinele rezultate.

Am putea, eventual, să ne mirăm că lucrurile nu merg încă şi mai încet şi mai greu decît par să meargă acum. Toate aceste fenomene ne arată destul de limpede că adeziunea noastră la valorile modernităţii, care înseamnă, în acelaşi timp, capitalism şi democraţie, este cînd foarte superficială, dacă nu pur formală, cînd bazată pe malentendu-uri. Vom fi moderni atunci cînd aceste valori vor fi funcţionale, adică incorporate în legi şi instituţii care funcţionează, în proceduri impecabile, şi resimţite de majoritatea populaţiei la fel de indispensabile ca şi aerul. Deocamdată, sînt un fel de „forme fără fond”. Ştiu foarte bine că „formele” sînt necesare, că ele modelează de fapt fondul dar, pentru aceasta, ar trebui, pe de o parte, ca ele să fie bune, pe de alta, să nu vagabondeze decenii în şir în căutarea fondului care ar trebui să le dea conţinut, pentru că acesta se fuge, cum spunea Blaga despre o mie de ani din istoria noastră, în afara istoriei şi se ascunde în peşteri şi păduri.

Chiar dacă acestea nu sînt neapărat geografice, ci doar mentale. Soluţia este, de fapt, politică. Este necesară o reformare a clasei politice, iar aceasta nu se va produce fără o reformare a sistemului politic şi electoral instalat în 1990, consacrat prin Constituţia din 1991 şi, din păcate, reconfirmat prin recent modificata versiune a acesteia. Ar trebui, prin urmare, ca actuala clasă politică să-şi sape – cel puţin parţial – propria groapă. Pentru aceasta sînt însă necesare bună-credinţă, competenţă şi generozitate. Or, dacă aceste calităţi ar fi existat nu am fi ajuns în situaţia de astăzi. Sîntem într-un fel de cerc vicios care ar putea fi „tăiat” doar printr-o soluţie gordianică, printr-o intervenţie din afara cîmpului politic.

Este momentul să se nască, în sfîrşit, societatea civilă. Pentru că, prin sprijinirea necondiţionată a fostei guvernări a acutalei puteri, societatea civilă românească, şi aşa slabă şi nestructurată, a renunţat singură la rolul de instanţă critică a cîmpului politic. Eşecul clasei politice a fost însoţit, prin urmare, şi de eşecul elitelor cultural-civice, care nu au reuşit să găsească limbajul necesar desfăşurării dialogului social. Împreună cu presa independentă, tot mai puţină de altfel, dar parte a societăţii civile, elitele cultural-civice ar trebui să funcţioneze ca un factor constant de presiune, astfel încît, o dată la patru ani, să putem vota dacă nu altceva, atunci măcar altfel. Însă reforma clasei politice şi reinventarea societăţii civile sînt doar condiţiile necesare, dar nu şi suficiente pentru succesul celei de-a doua tranziţii spre modernitate. În fapt, condiţia esenţială este regăsirea autentică a valorilor modernităţii infuzarea acestora în massa populaţiei, ceea ce nu se poate intreprinde fără o la fel de profundă reformă a educaţiei.

6. Ce-i de făcut ?

A venit momentul să ne punem întrebarea pe care şi-a pus-o Lenin, citîndu-l, de altfel, Herzen. Ce-i de făcut? Nimic altceva, dacă trecem de dimensiunile reformei politice şi economice, decît „educaţie europeană”, după cum sună titlul unui frumos roman de Romain Gary, scriitor de limbă franceză născut însă pe aici pe undeva, prin Europa Răsăriteană, hăituit de nazişti în timpul războiului şi avînd şansa de a evada în Apus cu puţin înainte de instalarea comunismului. O personalitate emblematică, un persecutat care, poate din acest motiv, înţelegea mai bine sensul formulei din titlul romanului său mai bine decît noi toţi.

Pe parcursul acestui eseu, am încercat să adopt, cît a fost posibil, în legătură cu procesele de modernizare, europenizarea şi globalizarea o perspectivă tehnică, deci neutră axiologic. În acelaşi timp, datorită faptului că, dincolo de caracterul lor pozitiv sau negativ, este vorba de procese inevitabile, este limpede că este necesar să fim pregătiţi să le facem faţă, să le întîmpinăm avertizaţi şi avizaţi. Or, acesta este, în primul rînd, rolul educaţiei, îndeosebi al aceleia interculturale. Din acest punct de vedere, putem vorbi, de fapt, despre două forme de interculturalitate: interculturalitatea majoră sau primară, legată de procesul de modernizare, deci de regăsirea cadrului valoric, legislativ şi instituţional al modernităţii, şi interculturalitatea minoră sau secundă, legată de relaţiile culturii majorităţii cu culturile minorităţilor şi cu cele din „vecinătatea apropiată”. De remarcat că, într-un anume sens, cea de-a doua formă de interculturalitate este o consecinţă a celei dintîi, pentru că aparţine spiritului european tipul de demers care a condus în timp la acceptarea diferenţei culturale, la dezincriminarea alterităţii.

Să nu uităm, de pildă, că deviza Consiliului Europei sună: „Toţi egali, toţi diferiţi”. Educaţia are o sumedenie de operaţiuni de dus la bun sfîrşit în ambele privinţe. Fără intenţii de exhaustivitate, menţionez cîteva direcţii prin care educaţia are posibilitatea de a facilita procesul de modernizare, deci de integrare a ţării în structurile europene şi, pe de altă parte, de a reduce şocurile pe care procesul inevitabil de globalizare riscă să le producă la nivelul comunităţii şi indivizilor:

a) La nivelul idealului educativ – este necesară trecerea de la adoptarea formală, prin legea învăţămîntului, a idealului educativ al modernităţii, care este cetăţeanul, la implementarea reală a acestuia în marile scopuri şi finalităţi ale educaţiei. Cele opt valori fundamentale şi, îndeosebi, cele propriu-zis moderne, încă neglijate, trebuie să orienteze acest proces. Aceste valori trebuie să devină procesului educativ la fel de indispensabile ca aerul.

b) La nivelul obiectivelor educaţionale – se impune deducerea întregului ansamblu al obiectivelor, definite ca atare, nu doar ca obiective instrucţionale, din dublu tetraedru al valorilor modernităţii. Trebuie procedat similar „tabelului lui Mendeleev”, acoperind în întregime toate „căsuţele”, lăsîndu-le „libere” doar pe cele pe care modernitatea însăşi încă nu le-a descoperit. Mai potrivită ar fi, poate metafora arborelui, pentru că surprinde detalierea progresivă ce are loc la nivelul obiectivelor de la finalităţi către cele operaţionale/operaţionalizabile.

c) La nivelul conţinuturilor – sînt necesare operaţiuni complexe de completarea a lacunelor, de eliminare a poncifelor, de schimbarea de perspectivă, de reorganizare. Între altele, din perspectiva unei educaţii interculturale, aş propune:

c.1. Regîndirea locului şi a ponderii disciplinelor antropologice şi sociale, ele însele „invenţii” ale modernităţii, la nivelul tuturor ciclurilor de învăţămînt, astfel încît un absolvent de liceu să cunoască, pe de o parte, problematica legată de valorile modernităţii, de drepturile şi libertăţile cetăţenilor, de funcţionarea instituţiilor europene şi mondiale, de funcţiile statului şi de performanţele sistemelor politice şi electorale, iar pe de alta, să aibă minima orientare în discipline precum sociologia, politologia, antropologia sau economia politică. În principiu, ar trebui ca una din aceste discipline să fie disciplină de bacalaureat. În viitor, putem gîndi, precum în Franţa de pildă, cîteva forme de „bacalaureat naţional”, între care una centrată pe disciplinele antropo-sociale.

c.2. Studierea limbilor străine în strînsă relaţie cu cultura şi civilizaţia de care aparţin, pentru că, dincolo de funcţia sa instrumentală, întotdeauna o limbă este şi un semn definitoriu al unei culturi. Pe lîngă studierea limbilor de circulaţie internaţională, ar trebui încurajat studiul limbilor din „vecinătatea apropiată” şi a celor aparţinînd minoritarilor, pentru că, dincolo de utilitatea sa pragmatică în relaţiile economice şi politice inevitabile, aceasta inovaţie ar putea contribui la ştergerea „imaginii inamicului”, precum şi la de-stigmatizarea unor minorităţi.

c.3. Studiul comparat al istoriei, inclusiv al istoriei culturale pentru a facilita mai buna înţelegere a raporturilor dintre universal şi particular, pentru a sesiza avantajele de-centrării etnice şi ale schimbării de perspectiva prin proiectarea şi în celălalt. Cursurile de istorie comparată, literatură comparată, în general studiile comparatiste ar trebui încurajate în defavoarea abordării etnocentrice sau parohiale a diferitelor spaţii culturale.

d) La nivelul formatorilor – este necesară reciclarea tuturor cadrelor didactice în spiritul valorilor modernităţii europene, prin operaţiuni de perfecţionarea care să nu mai aibă nimic în comun cu procesele similare, pur formale şi ideologizante, de dinainte de 1990. În acelaşi timp, trebui încurajat în continuare şi chiar stimulat procesul de pregătire/perfecţionare a formatorilor în universităţile occidentale – burse universitare, stagii de masterat şi doctorat, proiecte de cercetare în comun etc, precum şi cel de înfrăţiri dintre universităţile noastre şi cele din străinătate, nu doar occidentale, ci şi din „vecinătatea apropiată”. Dincolo de importanţa în ordinea pregătirii profesionale, asemenea contacte au un excepţional efect cultural – nimic nu este mai favorabil asimilării unei culturi decît contactul nemijlocit cu aceasta. Iar elitele universitare, datorită rolului lor de formatori ai formatorilor, dar şi datorită funcţiei de iradiere culturală pe care o îndeplineşte Universitatea, pot exercita un rol fundamental în difuzarea competentă a valorilor modernităţii.

Acestea sînt măsuri minime, în ceea ce priveşte educaţia, pentru a putea regăsi mai uşor şi mai rapid valorile modernităţii europene şi pentru a suporta fără traume distrugătoare „şocul globalizării”. Acestea sînt sarcinile unei educaţii care nici nu mai poate fi altfel decît una, pe de o parte, permanentă, pe de alta, interculturală. Este dificil să credem că ne vom integra în Europa cu o mentalitate ce stigmatizează, de pildă, „ţiganii”, diabolizează „străinii” şi valorile lor culturale, şi în cuprinsul căreia noţiuni precum „proprietatea privată, sacră şi inviolabilă”, „piaţă de capital” sau „piaţa secundară a acţiunilor” nu au reuşit încă să-şi găsească vreun loc.

Mai mult de cincisprezece ani nu am făcut mare lucru în această direcţie, uneori am reuşit să facem, dimpotrivă, o mulţime de lucruri în direcţia inversă, iar rezultatele se văd atît în starea internă a ţării, cît şi în insuccesele sau succesele parţiale înregistrate pînă acum în diferitele procese de integrare şi/sau globalizare. Din păcate, timpul nu mai are răbdare şi vom fi nevoiţi să facem o mulţime de lucruri nu etapizat, ci sincron. Iar succesul depinde mai mult decît oricînd în trecut de succesul reformei din educaţie.

Note

(1) Aceste valori erau privite de greci în indisolubilă interrelaţie, în fuziune, cf. termenului compus kalokagatheia. Pentru a sugera acelaşi lucru, romanii au creat maxima mens sana in corpore sano, un calc după formula grecească.

(2) Temeiurile greco-romane ale civilizaţiei occidentale sînt surprinse de Paul Valéry în conferinţa Criza spiritului susţinută la Londra la ieşirea din primul război mondial.

(3) Despre criza care a „pregătit” sau, cel puţin, a anunţat modernitatea, a se vedea Paul Hazard, Criza conştiinţei europene: 1680 – 1715, Ed. Univers, 1974.

(4) The Declaration of Independence and The Constitution of The United States, Penguin Books, New York, 1995.

(5) Jean Morange, La Déclaration des droits de l`homme et du citoyen, PUF, Paris, 1993.

(6) Proprietatea şi piaţa liberă sînt expresii economice ale valorii libertate, iar cunoaşterea ştiinţifică ţine, în acelaşi timp, de clasicul adevăr şi de moderna libertate de conştiinţă.

(7) Democraţia liberală este expresia încă nedepăşită a libertăţii normate, deci a libertăţii circumscrise de dimensiunile normative ale culturii: religia, morala şi, mai ales, dreptul. Prin adoptarea de către ONU a Declaraţiei universale a drepturilor omului, ansamblul de „drepturi şi libertăţi” ce reprezintă încarnarea juridică a valorilor moderne a căpătat extensie universală, inclusiv în spaţiile geo-culturale ce nu aderă substanţial la acestea, ceea ce permite „naţiunilor unite” să intervină, oriunde în lume, în apărarea lor – inclusiv militar. În Etiopia, Afganistan, Irak (prima intervenţie), în spaţiul ex-iugoslav intervenţiile s-au produs prin rezoluţii ONU.

(8) E o probă elocventă că aceste valori nu au fost inventate de modernitate, ci doar descoperite în însăşi „substanţa” umană şi înzestrate cu virtuţile normative amintite. De la Dumnezeu sau de la natură, libertatea şi celelalte valori există potenţial în fiinţa umană, iar educaţia nu face altceva decît să le „actualizeze”, să le confere substanţă.

(9) Am scris corect „pare” întrucît articolul The Internet and the Law, din numărul din 13 ianuarie 2001 al publicaţiei The Economist, face o trecere în revistă a iniţiativelor de „reglementare” a unui domeniu al cărui indiscutabil farmec consta tocmai în „amestecul de auto-reglementare şi non-reglementare”. Unele reglementări par corecte – e vorba de limitarea accesului copiilor la site-uri dăunătoare educaţiei. Pe deasupra, în Statele Unite, internauţii se pot prevala de celebrul Amendament l şi pot acţiona autorităţile în justiţie pentru încălcarea libertăţii de expresie. Operaţiune devenită după 11.09.2002 mai dificilă! Prin legislaţia antiteroristă, ANS a căpătat dreptul legal de interceptare a tuturor comunicaţiilor din lume. Să sperăm că temporar! În Marea Britanie, „The Regulation of Investigatory Powers Act” permite poliţiei să intercepteze e-mailuri şi alte tipuri de comunicare on line, ceea ce pune serioase probleme privind respectarea dreptului la secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice.

(10) Termenul desemnează elementele „culturii de massă”, multi-media.

(11) Aş dori să amintesc că Uniunea Europeană nu ar fi putut fi imaginată fără „reconcilierea istorică” franco-germană, inaugurată politic de preşedintele De Gaule şi cancelarul Adenauer, dar susţinută vreme de decenii de programele educative de de-demonizare reciprocă a foştilor inamici. A fost un exemplu foarte instructiv de educaţie interculturală, pe care l-am putea urma şi noi laolaltă cu vecinii noştri maghiari. La nivel instituţional şi legislativ, trebuie salutate încheiere Tratatului dintre cele două ţări, europenizarea legilor privind statutul minorităţilor sau crearea batalionului mixt, româno-maghiar, de pace, dar ar fi necesar ca şi educaţia să urmeze aceeaşi evoluţie.

(12) Experinţele de acest tip sînt extra-moderne, uneori pre-moderne, în special pentru că renunţă sau, cel puţin, denaturează unele din valorile ce definesc modernitatea. Să ne gîndim ce mai rămîne din legalitate, libertate, egalitate şi solidaritate în regimurile politice fasciste sau comuniste. Să ne amintim formula din 1984 de Orwell: „toţi oamenii sînt egali, dar unii sînt mai egali decît alţii” sau cunoscuta anecdotă care circula în lumea comunistă din Estul Europei înainte de 1990: „Clasa muncitoare bea şampania prin reprezentanţii săi”.

(13) Aş aminti, între altele, că simpla „reformă a calendarului” din 1923 a provocat în mediile rurale tulburări incredibile: două rînduri de sarbători, revolte, trecerea la stilul vechi etc, fapt ce denotă nu doar tradiţionalsimul firesc al ţăranilor noştri, ci şi proasta pregătire a reformei de către autorităţile civile şi religioase. De fapt, atunci ca şi acum, e un obicei ca reformele să fie prost pregătite, neexplicate „beneficiarilor” şi prost aplicate.

Acest articol a fost publicat joi, 12 mai 2005 la rubrica Editorial.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.