ACUM.TV

„Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère…”

(Raymond Poincaré) acesta este motto-ul superbului si binecunoscutului roman “Craii de Curtea-Veche” maiestrit de Mateiu Caragiale.
Romanul este o geniala poveste a Romaniei cea aflata parca mereu la Portile Bizantului si, intr-un anume fel, continua opera lui I.L.Caragiale, tatal lui Mateiu. Citindu-l pe Mateiu Caragiale, dar inaintea lor pe Dimitrie Cantemir, iar despre Constantinopolul otoman pe Nicolae Iorga, insa tot despre Bizant si pe alti autori de mare notorietate, romani sau straini, esti inclinat sa afirmi rapid ca Romania a suferit si va suferi etern de bizantinism, in conformitate cu definitia data termenului prin motto-ul ales de Mateiu Caragiale. Insa, din nefericire, in Romania de astazi, eu nu cred ca se mai poate vorbi de bizantinism…

Iata de ce:
Evident, PSD-ul a pierdut Alegerile locale in Romania anului 2004…
Evident, aliante ale opozitiei democratice au mai condus Romania…
Evident, Ion Iliescu nu va mai fi presedintele Romaniei…
Evident, Ceausescu si dictatura sa – sunt doar istorie acum…
Evident, Romania ramine prima tara europeana care, in mod deschis, hotarit, alaturi de SUA si Anglia, imediat dupa tragicul, teribilul “9-11” a votat impotriva terorismului international si islamic (descendent direct al comunismului, precum comunismul este descendentul direct al nazismului).
Evident, Romania intra in NATO in acel an de gratie 2003.
Evident, Romania va fi primita in Uniunea Europeana.
Evident, bilantul bunelor fapte romanesti poate continua.
Evident insa ca: in Romania celor aproape 50 de ani de comunism si 13 de neo-comunism, colaborationismul cu Securitatea este fara doar si poate, national. Securitatea romana este acea protuberanta unica a societatii romanesti care domina net si conduce copios intreaga inteligenta romaneasca, la aproape toate nivelurile ei.
Exceptiile doar confirma regula. Securitatea romana (sau oricare ar fi noul ei nume, eu il prefer pe acesta ca fiind atotcuprinzator, ca un supra-creier national) este astazi deja expresia cvasiperfecta a romanului insetat in taina de mingiierea biciului ocrotitor si conducator. Quod erat demonstrandum: Presedintii Romaniei dupa Decemebrie ‘89 sint doar ipostaze ale nostalgiei nationale la nivel subliminal dupa Ceausescu. Atita timp cit aceasta nostalgie va exista, comunismul hiberneaza linistit in inima romanului de rind, si nu numai. Hiberneaza, dar nu inceteaza a-si pastra in perfecta functiune cordonul ombilical prin care lumea romaneasca il hraneste cu admirabila iresponsabilitate.

Din nou, exceptiile doar confirma regula. In opinia mea, disidenta romana anticomunista nu a existat decit intr-o stare pre-matura, mai corect, i-matura, mult mai apropiata de aceea a rasculatului, a haiducului etc. Iarasi, exceptiile au confirmat perfect si regula asta. Daca privim la ce s-a intimplat in celelalte tari comuniste est-europene, din punctul de vedere al unei incercari de a defini disidentul anticomunist izolat de cortina de fier sovietica, vom sesiza cu usurinta aceasta: toti disidentii romani anticomunisti, de notorietate romaneasca publica, NU pot fi defintiti ca fiind disidenti anticomunsiti est-europeni. Ei, ai nostri, sint pur si simplu ALTCEVA. Si, inca o data mai mult, tot in Romania – exceptiile confirma regula. Dar, daca vom folosi ca “paradigma”, mult indragita declaratie a lui Ceausescu – astazi si a multor altora, leader-i politici si culturali romani – deci: “… noi construim o societate socialista multilateral dezvoltata specific romaneasca, noua , nu voua …”, atunci putem vorbi totusi de, “disidentul anticomunist specific romanesc”.
In mod paradoxal – in raport cu disidenta rusa, poloneza, ceha – disidentul roman s-a opus regimului Ceausescu si NU comunismului. O dovada mai mult decit elocventa este faptul ca “eroi nationali” erau considerati oponentii lui Ceausecu iviti chiar din rindurile propriei sale camarille.
Astazi ii avem ca “eroi nationali” pe noii Presedinti, fosti secretari de partid comunist, personalitati de virf ale nomenclaturii ceausiste. Dar sint si altii la fel, destui.
Din punctul de vedere al romanului care nu inceteaza sa urasca rusul, atit Gh. Gh. Dej cit si Ceausescu au fost si ei “eroi nationali”… Ei bine, da, este frumoasa si tare intelectuala expresia uzitata astazi: “disidenta metafizica”. M-da. A nu se uita insa ca inainte de a fi “meta”, disidenta romaneasca anticomunista, asa-zisa, rezistenta prin cultura, cum se tot subliniaza in mass-media, trebuia sa fi fost “fizica”. Or, din cite stiu eu asa ceva nu prea s-a intimplat. “Nu prea” fiindca, repet, exceptiile confirma regula.
Ce argumente mai valide vrei decit cele intimplate in cultura romana comunista si cultura romaneasca post-decembrista? Si aleg acest argument pentru simplul motiv ca mai toti disidentii romani cunoscuti au fost si sint …oameni de cultura, scriitori sau critici literari binecunoscuti publicului romanesc. Imediat dupa Decembrie ’89 si pina astazi, in 2004, in timp record au devenit de-a binelea star-uri de necontestat ale actualei societati romanesti. Desigur, star-uri cu tot tacimul: adica oameni ai Puterii, si culturale si politice. Oameni ai Puterii, adica hoitari la festinul Puterii politice (din cine alcatuita, stie tot romanul, nu-i asa? Comitetul central si haita, odata – guvernul si parlamentul, astazi!). Pe scurt: membri onorabili si activi ai neo-nomenclaturii romanesti. Lideri de opinie in Romania postdecembrista. Si, nu uita: exceptiile confirma regula. Cit despre cultura? Cine decit ei, acesti hoitari, au dictat in cultura romana comunista ? Cine decit ei, aceeasi hoitari, dicteaza in cultura romana post-comunista? Vorba aia: eu te-am facut, eu te omor – nu-i asa? Cite dintre cartile asa-zise disidente ale “marilor” prozatori si poeti romani ai “obsedantului deceniu”, sau ai “generatiei ’70”, sau ai “generatiei ’80 ” au fost realmente interzise de catre cenzura comunista, cercetate si consficate de catre Securitatea romana?
Citi dintre “marii “ nostri prozatori si poeti, critici si eseisti, vestiti disidenti anticomunisti, cum altfel?! citi dintre ei au mai produs ceva cu adevarat valoros in peisajul literaturii romane in cei 13 ani post-comunisti?

Cenzura nu a existat in cazul acestor autori, eroi nationali, disidenti anticomunsti si mai cum vrei tu. Premiile nationale – ploaie de aur pe capul lor… Slujbe si fotolii calde si caldute cite vrei. Auto-cenzura insa, da, a existat din plin. Altfel cum si-ar fi pastrat ei, eroi nostri disidenti, privilegiile lor de hoitari autentici?
Iti reamintesc – exceptiile confirma regula. Si nu uita, te rog, aproape toti acestia de mai sus, au fost onorabili membri de partid, unii chiar cu pozitii inalte in chiar nomenclatura comunista de virf. Constantin Noica in autorecluziunea sa de la Paltinis aducea un omagiu filosofic nationalismului de inalta tinuta spirituala si intelectuala de care aveau atita nevoie romanii. Dar nu in cu mult mai mica masura si comunistii. Am tot respectul si toata admiratia pentru acest om si filosof roman egal oricarui alt filosof al culturii occidentale. Un ascet aristocratic al spiritului. Poate singurul filosof roman autentic, alaturi de Lucian Blaga. Insa, il citeai pe Noica si nu-ti mai pasa de comunism, fiindca pluteai “magnetizat” in sferele inalte ale filososfiei germane, convertita in romanism intru poezia limbii romane cu neasteptat de adinc inteles ontologic…etc.etc.etc.

Dar iata ca pina la urma Paltinisul a iesit invingator. Discipolii au scris carti, au fost disidenti anticomunisti carora acolo, la domiciliile lor fortate nu le-au lipsit frumusetile naturale romanesti, mioriticele peisaje de basm, salamul de Sibiu, precum nici icrele negre si nici sampania, dar nici excursiile de documentare prin batrina si splendida Europa. Desigur, oricind ii puteai asculta la Radio “Europa Libera”, turtit de declaratiile lor de o tristete viscerala… Si…dupa Decembrie ’89 , ii aflam pe aceeasi discipoli ca patriarhi ai culturii romane, filosofi mai ingindurati decit o morga nationala sau mai scinteietori decit Dionysos insusi. Si astazi, chiar daca sint tiranici, ei bine, sint asa spre binele natiunii. Si astazi, chiar daca uneori primesc si cite un scaunel la festinul Puterii, ei il accepta cu intelepciune si fara emfaza, tot spre binele natiunii. Si astazi, chiar daca produc din coapsa lor de aur copii-minune care uimesc lumea prin precocitatea lor creatoare de oameni-recenti, mai abitir decit o facea Einstein cind isi tortura prietenii cintindu-le la vioara si crezind sincer ca e un mare talent, ei bine, si de data asta, tot spre binele natiunii o fac. Nu mai continui, iar exceptiile confirma regula.

Iti amintesc totusi ca in cei aproape 50 de ani cristalin-comunisti doar Romania a fost acea tara comunista care nu si-a promovat in nici un fel, si insist, in nici un fel valorile culturale nationale in planul culturii universale. Toate celelalte tari comuniste, toate fara exceptie ( deci chiar si Albania), prin initiativa la nivel national, si-au tradus si publicat in intreaga lume acei autori reprezentativi ca valoare nationala a tezaurului cultural universal. Verifica singur si vei vedea ca am perfecta dreptate. Chiar si in acest caz avem exceptiile care confirma regula. Securitatea romana a gasit cu usurinta, si nu mai sint necesare argumentele pentru ”cu usurinta”, solul perfect pentru a insaminta si a avea “culturi”perene in acest sens, adica al anularii oricarei initiative, precum cea amintita mai inainte, acest sol fiind: spiritul de turma al intelectualitatii romane. Astfel, Romania a dezvoltat o adevarata paradigma a geniului mediocritatii, adica, asa-zisa literatura a sub-textului denuntator impanat din abundenta cu “sopirle”. Prima regina a acestui produs original si de larg consum a fost literatura obsedantului deceniu. Delfinul ei a fost literatura optzecistilor, care in aproape egala masura impreuna cu dinozaurii saptezecisti supervizeaza si azi destinele culturale romanesti. Si are deja print mostenitor legitim: nouazecistii. Salieri-i romani nu se vor sinucide nicicind, fiindca pentru ei Mozart-ii romani sint pruncii care se avorteaza prin decret national. Desigur, exceptiile confirma regula.
Ce sa fac? Iar nu ma pot abtine, ca prea urla cu spume presa romaneasca, asadar te rog sa iei aminte la cazul “Pata – H” . “Pata – H” este un simplu star de conjunctura, creat in mod deliberat de nevoile actuale ale Puterii politice si culturale romanesti. Orice alte discutii privind faptul ca ar fi un baiat bun si frumos acasa, asa o fi, sint absolut futile atita timp cit acest personaj este prezentat ca fiind noul geniu al culturii romanesti, iar el insusi crede asta cu suverana mindrie si zimbet plin de modestie. Desi pentru unul ca mine, “Pata- H” suna doar ca un titlu de superproductie hollywood-iana si nu ma intereseaza nicifel, te rog pe tine sa iei aminte la acest caz, fiindca el apare ca o alta ilustrare extrem de graitoare a celor afirmate mai sus. Chiar mai mult, apare ca o noua exacerbare a ortodoxismului romanesc care, sa nu uitam, s-a impacat atit de bine cu legionarii, s-a impacat atit de bine cu comunistii. Asadar, oricare ar fi exceptiile care confirma regula, te intreb raspicat: care disidenta metafizica? Te intreb raspicat: care rezistenta prin cultura?
Oare poti vorbi de o rezistenta prin cultura, cind aceasta nu s-a constituit (si nu se constituie inca) intr-o rezistenta nationala unitara, cu un program bine definit, cu actiuni specifice si clar concertate pentru salvarea si promovarea valorilor culturale nationale, dincolo de intresul politic si economic oricare ar fi el, individual sau national?
Asa-zisa rezistenta culturala, arma si scut a disidentului roman anticomunist, nu a vizat decit individul si interesul personal – intr-atit de mult si de sistematic si cu atita energie incit astazi, asa cum am mai spus-o, Romania nu mai este o natiune, ci este o suma de indivizi care-si asuma interesul national, fiecare cum il taie capul. Din punctul meu de vedere, eu unul ii consider disidenti anticomunisti pe masura definitiei disidentei anticomuniste est-europene, pe Paul Goma, N.Steinhardt, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Norman Manea, Dorin Tudoran, Vladimir Tismaneanu; la fel pe cei care au cladit insula ieseana anticeausista si anticomunista, poate cu destule cetzuri si neguri si macinari interne a fost aceasta insula, dar nimeni n-o poate nega datorita lui Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Liviu Antonesei, Sorin Antohi, Alexandru Zub, Luca Pitzu; dar nu-i uit si pe ceilalti precum, Gabriel Andreescu, Vasile Gogea, Alexandru Vlad, Mariana Marin, Stefan N.Maier sau tu, Leonard Oprea. Mai sint si altii destui, sint sigur de asta. Mai ales acei anonimi care au fost prea ocupati sa lupte impotriva comunismului, ca sa mai aiba timp de declaratii incendiare, de publicitate, de cereri personale. Te rog mult, nu uita insa, exceptiile confirma regula. Explicatia acestui punct de vedere, iti subliniez, personal, nu este nimic altceva decit simplul si elementarul fapt ca, rezistenta prin cultura a celor mai sus numiti a insemnat in primul rind o rezistenta prin morala. Da, rezistenta prin morala ar trebui, cred eu, sa fie scalpelul oricarui istoric, sociolog sau politolog pentru a intreprinde o cercetare istorica, sociologica sau politica privind disidenta romaneasca anticomunista.
Nu poti trece cu usurinta peste tot “folclorul oral” si nu numai; pe scurt, sa ignori cu detasare birfa referitoare la disidentii romani anticomunisti consacrati in public de mass-media actuala. Se stie de mii de ani ca fara foc nu iese fum. In opinia mea, toti acestia, cei prea-consacrati astazi, au fost mai mult sau mai putin, fiecare dupa nevoile sale personale, colaborationisti ai Securitatii ceausiste. Ciocoi vechi si ciocoi noi. Ciocoi si ciocoisme.
Si, ca-ntotdeauna dincolo si dincoace de Carpati mai ales, exceptiile confirma regula.
Ce sint oare toate acele carti albe si negre sau verzi ale ex-Securitatii ceausiste ?
Ce sint oare toate acele comisii si para-comisii de cercetare ale dosarelor ex-Securitatii comuniste conduse de catre cine altii, decit de “patriarhii” culturii si politichiei romanesti trecute si prezente si de “star”-urile lor de conjunctura, cu ajutorul entuziast a tot felul de “generatii”, constituite in grupari para-culturale fel si chip, dar dominante bine in emisia de sentinte publice in Romania de astazi? Nimic decit aceeasi TIGANIADA ROMANEASCA.

Desigur, exista exceptii, desigur, doar pentru a confirma regula.
Crezi oare ca mai are vreun rost sa scriu cite ceva si despre politicienii romani democrati-socialisti, liberali, democrati de stinga sau de dreapta, de mijloc si asa mai departe, despre tot ce insemna in adevar nucleul Puterii politice romanesti actuale neo-comunista inca, despre Biserica romana ortodoxa ca parte frateasca a Puterii ? Sa-ti mai vorbesc oare despre mafia neo-comunista institutionalizata prin Parlament si Guvern in Romania anului 2004, cind toate acestea au devenit truisme demonetizate deja? Cum oare as mai putea sa-ti vorbesc despre acestea si altceva, cind inima si sufletul unei natiuni, cultura ei deci, ei bine, cultura romaneasca pare sa supravietuiasca astazi doar prin exceptiile ei care confirma… lipsa ei de cultura ? Tabloul culturii, intelectualitatii romanesti de virf, si pestele de la cap se impute, nu este altceva decit o incredibila si ingrozitor de vie, de triumfatoare TIGANIADA ROMANEASCA.
Evident astfel ca, spre exemplu, in SUA, in 2001 si 2002, apartiile de marca si de succes ale Romaniei in fata Americii, implicit in fata lumii intregi, au fost doua “memorabile productii“:
– aceea a cunoscutului istoric (si politolog) american Tony Judt (amplul studiu critic din 1 noiembrie 2001, publicat in prestigioasa publicatie “The New York Review of Books ”, cu titlul, “Romania – Bottom of the Heap” , in traducere literala “ Romania – la fundul gramezii” , despre Romania post-decembrie ‘89 in context european; finalmente Romania, candidata la titlul de membru al UE ) si,
– cea a faimosului comentator NPR (National Public Radio) si binecunoscut poet, eseist, prozator american suprarealist (nascut la Sibiu, de unde a emigrat in 1965, la virsta de 19 ani), Andrei Codrescu (filmul de televiziune, documentar-artistic, difuzat in seara de Halloween, 31 octombrie 2002, pe canalul national de televiziune american PBS / Public Broadcasting Service/, in celebra sa serie “Frontline/World”, cu titlul “Frontline/World – Romania”, despre Romania anului 2002; in acest documentar-artistic Andrei Codrescu fiind si reporterul de televiziune).
Tony Judt analiza in perspectiva sa istorica (si culturala) lumea politica si economica romaneasca a celor 11 ani de tranzitie continua de la comunism la capitalism si ajungea la concluzia ca, fiind “la fundul gramezii” tarilor candidate la UE, “Romania va fi o piatra de incercare pentru Bruxelles”. Pe scurt deci, si fara eufemisme inutile, romanii sint fara doar si poate “paria” Europei. Iar Andrei Codrescu, in perspectiva sa poetica suprarealista si umoristica, tocmai in noaptea de Halloween (in SUA noaptea mortilor, strigoilor, fantomelor, zombilor, monstrilor, vampirilor, vrajitoarelor etc.) prezenta Romania anului 2002 ca fiind, spre exemplu, tara in care celebra formatie punk romaneasca “Sarmalele reci”, prin slagarul sau “Criogenia salveaza Romania” propune salvarea natiei romane; dar si tara in care urmeaza sa se construiasca, in Transilvania, un urias parc de distractii dedicat lui Dracula, “Dracula-land”.
Sau, Romania – tara in care tiganii sufera de o acuta discriminare rasiala si apoi sint invinuiti pe nedrept ca, ei, tiganii sint cei care genereaza cele mai multe crime, furturi, trafic de prostituate, de stupefiante s.a.m.d. Colectia de curiozitati a lui Andrei Codrescu despre Romania culminind cu prezentarea ei, ca fiind tara in care traieste linistit si cu succes la public, liderul politic nationalist C.Vadim Tudor, o unica imbinare de “ Hitler cu Elvis”, Presley, desigur …
Evident, nu pun in discutie profesionalismul celor doi creatori de imagine ai Romaniei si, idem, nici subiectivitatea sau obiectivitatea lor, precum nici business-ul lor legat de aceste creatii/analize politologice: de tip istoric sau de sorginte poetica.
Evident insa ca, aceste critici constructive au facut mult rau si vor mai face mult rau Romaniei in ceea ce priveste imaginea ei publica internationala.
Evident – da, de ce nu ?! – ca pina la urma ar fi insa interesant de stiut daca un bolnav aproape cronic poate fi vindecat pur si simplu doar oferindu-i un drastic diagnostic bine elaborat sau doar facind un “misto” suculent de boala sa… oricare ar fi ea.
Evident iar, este faptul ca acesti 13 ani – ce abia au trecut – sint sub semnul relativitatii privind durata si faptele intru o buna sau, intru o nefericita evolutie a societatii romanesti post-decembrie ’89, inspre o democratie reala si o economie capitalista.
Evident totusi ca, romanii au partea lor de vina. Off, din pacate – mare vina.
Si, recunoastem cu usurinta din nou la fel de incredibila si ingrozitor de vie, de triumfatoare TIGANIADA ROMANEASCA.
Evident – nu trebuie sa uitam ca: intre 1867 si 1947, deviza inscrisa pe stampilele, monedele si drapelele statului roman era “Nihil sine Deo” (Nimic fara Dumnezeu). Iar in acele vremuri, cindva, Romania avea o capitala supranumita “Micul Paris” si o moneda care batea in valoare lira englezeasca. Daca mi-aduc bine aminte, atunci, cindva, i se mai spunea acelei Romanii si “grinarul Europei”. Si tot cam pe atunci, cindva, Avantgarda culturala a Europei ii avea pe artistii romani printre parintii ei buni si la mare, foarte mare cinste, acolo, in Pantheon-ul european…
Tot astfel se manifestau si erau cinstiti atunci, cindva, si oamenii de stiinta romani.
Evident deci: nimic si nimeni nu ma poate impiedica sa sper cu toata taria Credintei mele ca, odata si odata, cindva-curind, romanii vor reveni la “Nihil sine Deo”.
Evident, exista Dumnezeu – este Cel care Este. Fara insa a uita nici o clipa acestea: Dumnezeu e bun, dar nu e prost; iti daruieste, dar nu-ti baga El-Insusi in desaga.
Evident astfel ca astazi romanii il cam ignora pe Dumnezeu.
Evident asadar, re-citindu-l atent pe Mateiu Caragiale, dar inaintea lor pe Dimitrie Cantemir, iar despre Consantinopolul otoman pe Nicolae Iorga, insa tot despre Bizant si pe alti autori de mare notorietate, romani sau straini, vei concluziona ca pentru tot ceea ce a insemnat civilizatia Bizantului in istoria omenirii exista in mod evident definitoriu acest atribut: splendoare.
Nu doar la Portile Orientului, dar in intreg Bizantul “ tout est pris à la légère…” functiona precum o sine qua non conditie intru trairea splendorii sale…, iar asta nu insemna neaparat, practic nu insemna frivolitate, lipsa de scrupule,sau altele ale mizeriei umane etc. Pe de alta parte, in lumea Orientului, “ tout est pris à la légère…” semnifica perceptia Timpului, implicit a vietii ca durata si importanta in Oceanul Vesniciei…
Si eu unul mai cred ca istoria, oricare ar fi ea, nu este pina la urma decit o istorie eminamente individuala, cel putin fiindca orice act istoric necesita in concluzie un comentariu moral.

Prin urmare, considerind toate cele de mai sus ca istorie eminamente individuala, deci traita de mine din plin, si cugetind la toate aceste evidente mutual contradictorii (vorba lui Mircea Eliade) vin si zic : mon cher, care bizantinism?! bre, asta e curat TIGANIADA ROMANEASCA.

(Leonard Oprea – Iulie 16, 2004, Boston)
*****************************************

Acest articol a fost publicat luni, 4 aprilie 2005 la rubrica Editorial.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.