Aeroportul Henri Coanda, fost Otopeni. Am reusit sa-mi recuperez bagajele, le-am asezat pe un carucior si ma indrept spre iesirea verde a punctului de vama. Chiar n-am nimic de declarat. Observ o doamna plinuta care ma priveste usor incruntata, cu ochi iscoditori, incercand sa desluseasca in miscarile mele vreo ezitare, vreo temere. Obisnuit cu lumea din care vin, ii zambesc. Acel zambet binevoitor pe care il schimba intre ei oamenii normali cand li se incruciseaza privirile intr-o lume normala. Acel zambet care spune “buna ziua” fara sa rostesti un cuvant. Care spune “iaca, imi vad si eu de treaba mea, sa fii sanatos, nu vreau nimic de la tine, dar fiindca ni s-au incrucisat privirile, iti zambesc, totul e OK”.
Brusc, atitudinea doamnei celei plinute (altfel, imi dau seama, cu forme cat se poate de rezonabile, daca n-ar fi costumul de vamesa care o strange din cale-afara) se schimba. Se indreapta din pozitia “stand tolanita pe stalp”, incruciseaza mainile si ma scruteaza dispretuitor, din cap pana-n picioare. Limbajul ei non-verbal imi striga: “Ne cunoastem de undeva? Ce-i zambetul acesta al dumitale? Vreun apropo? Poate nu stii cine sunt eu!”
Las privirea in jos si realizez intr-o fractiune de secunda ca am ajuns in Romania. Folosesc o iesire diferita de cea strajuita de cerbera cea exigenta. In fine, zaresc un chip cunoscut al cuiva drag care ma asteapta si pot zambi din nou.
Cimitirul Militari, Bucuresti. Intram pe poarta si nimerim in mijlocul unui vacarm cainesc. E primavara si cainii, a caror spita vagabondeasca va invinge din nou in scurt timp incercarea timida a primariei de a o tine sub control, se bucura in felul lor, mirosindu-se si zbenguindu-se in praf. Un caine mare, ciobanesc german, de asemenea vagabond (desi ar fi mandria oricarui iubitor al rasei canine) se catara pe un mormant si, excitat de mirosul florilor proaspete si inspirat de aerul racoros al anotimpului inverzirii, urineaza pe una dintre glastrele pios improspatate de rudele celui disparut.
Nu s-ar fi intamplat nimic daca paznicul n-ar fi observat ca noi am vazut ce s-a intamplat. Vazand insa tresarirea noastra, a pus mana pe o matura zdravana si a inceput sa dea in caine. Animalul, vadit familiar cu paznicul, nu intelege. Ce-a facut rau si neobisnuit? Se lasa in jos. Mai primeste o matura pe spinare. Femeia cu care sunt, venita si ea din alta lume, striga disperata: “Nu mai da in el!” Paznicul, parca si mai intaratat, loveste cainele din nou. Isi alege cu grija locul unde-l loveste, pe sira spinarii. “Nu mai da in el!” Cainele disperat se retrage in chiar cabina paznicului, complet dezorientat de ce se intampla. Individul il loveste din nou cu nesat, femeia de langa mine urla deja innebunita, o simt de parca ea ar fi cea lovita. Mi-e teama ca se va repezi in gatul paznicului sa-l sfasie. Din fericire cainele, printre lovituri, gaseste o cale spre poarta cimitirului si fuge in strada. Solidare cu paznicul si lingusitoare, 5-6 alte javre alearga sa-l muste si sa-l alunge pe cel batut.
Cu sufletul abatut, mergem sa aprindem o lumanare si sa pastram un moment de reculegere la un mormant. Plecam. Trecem din nou pe langa mormantul cu pricina. Vaza de flori tot daramata, urina cainelui improscata pe lespede. Paznicul alaturi, tolanit indiferent. Suntem in Romania.
Am ales doar doua (pentru ca mi s-au parut inedite cumva, nu pentru ca o vamesa sau un paznic de cimitir ar fi reprezentativi – acesta este din fericire doar un articol, nu un studiu sociologic…) din vreo douazeci de secvente cu badarani si cuconeturi pe care le-am trait nemijlocit saptamana trecuta. Exemplele ar fi putut continua. Senzatia clara cu care ma intorc insa unde m-am stabilit si de unde voi reveni mereu cu sperante si cu planuri donquijotesti in tara in care m-am nascut, este ca exista cel putin doua Romanii. Una apartine badaranilor si cuconeturilor, a caror definitie nu cred ca trebuie s-o mai dau nimanui. Ei sunt cei din cauza carora spunem cel mai des fraze de genul “nu uita, esti in Romania” (cu alte cuvinte, ca intr-un indemn dantesc, “nu va faceti sperante desarte, o data ajunsi aici”. Totul este mediocru, prafuit, perfid, obraznicia, impertinenta, duhoarea de alcool si lipsa de cuvant sunt cele care fac legile. Obisnuiti-va cu asta si lasati lamentarile si comparatiile).
O alta Romanie, de care am avut de asemenea parte din plin, apartine celor educati, unor doamne si domni in adevaratul sens al cuvantului, celor pentru care cuvantul dat continua sa conteze, iar compania lor nu este cu nimic mai prejos decat compania celor mai rasati intelectuali ai acestei lumi (si aici nu ma refer la studii si titluri). Atata doar ca intalnindu-te cu persoane din aceasta categorie nu-ti mai vine sa spui ca “esti in Romania”, ci la X, Y sau Z…
Cand vom ajunge oare sa nu mai asociem badarania si cuconetismul cu Romania?
Cand se va reusi performanta ca buna crestere, ospitalitatea, bunavointa, educatia, onestitatea si masura sa fie ele cele specifice Romaniei si nu opusul lor? M-as bucura daca am deveni impreuna initiatorii unui curent de opinie potrivit caruia am spune “Nu uita, esti in Romania” ori de cate ori am avea de-a face cu trasaturi pozitive si daca ne-am mira, ori de cate ori am avea de-a face cu badarani si cuconeturi: “De unde or fi si astia?” in loc de a spune “Ei, asta e Romania…”
Chiar daca, deocamdata, ei sunt mult mai multi.
Draga Stefan, este regretabil ca si tie ti se pot intampla asemenea situatii, care pe mine ma streseaza zilnic, desi tu vii destul de rar in tara. Asta ma face sa cred ca frecventa badaraniilor a crescut, iar situatiile neplacute se manifesta in mediile cele mai diverse, in locurile in care te astepti cel mai putin, acolo unde piosenia ar trebui sa fie sentimentul dominant sau in institutii care reprezinta eticheta Romaniei.
Mereu ma intreb ce ar trebui sa facem pentru a schimba mentalitatea, comportamentul si atitudinea romanilor. Un alt exemplu: un pusti de 10-12 ani iese de la scoala insotit de colegii cu care se harjoneste pe trotuar, se loveste de trecatori, le tranteste niste injuraturi, care te fac pe tine om, matur sa rosesti, (situatie care mi s-a intamplat chiar in iarna aceasta). Ii atragi atentia ca nu asa trebuie sa vorbeasca si sa se comporte un elev, iar el plin de nonsalanta, iti tranteste un scuipat pe capota masinii si apoi fuge razand in hohote. Agresarea fizica a unui batran, de catre niste derbedei, carora batranul a avut impertinenta sa le ceara locul in tramvai si sa-i roage sa nu mai faca atata galagie, iar cei din jurul lor nu iau nici o atitudine. Asemenea fapte se petrec zilnic, iar oamenii par a nu baga de seama. De ce exista atata nepasare? De ce nu se creaza o opinie publica vis-avis de asemenea comportamente antisociale? Cred ca asta se datoreaza in primul rand lipsei de educatie si de respect din partea tinerilor si apoi unei tolerante sau unei lipse a curajului, din partea celor maturi.
Cred ca nu ai uitat ca atunci cand noi eram copii, nu aveam curajul sa trecem pe langa un vecin fara sa-i dam buna ziua, si daca totusi se mai intampla acest lucru, atunci eram apostrofati de catre acel vecin sau de alte persoane din jur, moment in care ne simteam extrem de rusinati! Ei bine aceasta pudoare nu o mai gasim la tanara generatie.
Nu o data mi s-a intamplat sa fiu oprit de vreun pusti din cartier care sa ma interpeleze la modul: „bai vecine n-ai o tigare sa-mi dai si mie, ca am ramas fara?” Iti dai seama ca ramai fara replica in fata unui asemenea tupeu. Stai si te intrebi: oare mai merita sa-i fac educatie sau e prea tarziu deja? Badarania, Stefane, nu numai ca nu e pe cale de disparitie, dar a produs deja o generatie reprezentativa care vine!
Imi este foarte greu sa intrevad o rezolvare a acestei situatii. Efectiv nu stiu ce ar trebui sa facem pentru a sensibiliza opinia publica, care ar trebui sa ia atitudine in fata acestor comportamente. Sau poate ca ar trebui date niste legi draconice care sa oblige la civilizare? (Evident, o utopie). Cert este faptul ca nu vom putea sa ne integram in lunea civilizata cu un popor necivilizat…
Cred ca asta ar putea fi o tema de dezbateri la RLIV si poate din acele comentarii se va naste un raspuns.
Stefan,
e mult mai adanca treaba. Uite un exemplu similar, petrecut la Paris. Mancam ceva la o braserie. Ocupam, cu nevasta-mea, singura masa intr-o sala complet goala. Intra un cuplu. Ii auzim vorbind romaneste si ne bucuram ca avem cu cine schimba impresii.
Cum tocmai se apropiau, i-am invitat, plin de bucurie ca avem cu cine schimba o vorba-n romaneste, la masa noastra (erau mese uriase de 8-10 persoane acolo).
Daca privirile ar ucide, as fi acum mort, cu cainii aia de care vorbeai prin preajma. Mi-a aruncat dama aia o privire ucigasha de parca as fi incercat sa-i fur posheta sau asa ceva.
Da’ eu mi-s oltean si olteanu’ nu iarta. Am dat de ei din nou, la Luvru (braseria era-n incinta), ei admirand nu-sh ce pat al nu stiu carui Ludovic. „Mama ce misto e!” – zice el. Iar eu, mefistofelic, ma aplec din stanga spate si-i soptesc in ureche: „Este ca-i misto?”, dupa care dispar in multime, lasandu-l speriat si nedumerit.
Ca atare, Stefane, nu se-ntampla doar in Romania. Se-ntampla peste tot pe unde sunt romani. Nu Romania-i cea care te-nraieste, ca dac-ar fi fost asa, apai Parisu’ ar trebui sa te „chatartiseasca”, nu? – sa te faca mai bun si mai generos.
E vorba de micul Paturica, ajuns la bani si caruia nimeni nu-i mai ajunge cu prajina la nas. Care stramba din nas intr-una si nu se mai poate bucura de nimic (in afara poate de faptu’ ca are garaj cu geam reflectorizant, iar vecinu’ nu-l are).
Toate cele bune,
Nea Marin
Autorul a sesizat, prin doua exemple aparent total disparate, esenta mentalitatii dominante in Romania de azi, rezultata din educatia de tip comunist promovata pe distanta a aproape doua generatii. In ultima instanta, aceasta categorie este formata din niste sarmane victime, care din pacate fac la rindul lor victime.
Este trist ca oamenii „normali” reprezinta doar o minoritate.
Schimbarea in bine va cere, din pacate, mult timp.
STEFAN,
De sapte ani lucrez in strainatate, si am invatat sa spun cu tristete,cind intilnesc romani: ” ah,sint romani!”.
La inceput ma bucuram cind auzeam vorbindu-se romaneste si incercam sa intru in vorba cu persoanele respective, pentru ca imi era dor sa aud romaneste; acum trec mai departe si nu ma mai intereseaza .In compania unde lucrez , acum 7 ani am venit doar 4 romani, acum poate peste 20 ,pentru ca sintem apreciati, sintem seriosi si bine pregatiti, dar ,Doamne, romanii sint atit de dezbinati, atit de rai unii cu altii, atit de invidiosi incit am invatat sa imi fac prieteni din alte tari ,si va spun , cu tristete, ca numai noi sintem asa,
Am intinit romani din Republica Moldova si va pot spune ca si ei ii ocolesc pe romani, stau mai mult pe linga rusi , si asta nu pentru ca sint rusofili , si pentru ca noi nu ii lasam sa vina aproape de noi , ne pasa prea mult daca au diplome universitare sau nu, daca lucreaza legal sau nu;daca lucreaza la munca de jos nici nu ii bagam in seama,si asta nu e bine. Ar trebui sa conteze doar ca sintem romani,ca vorbim aceeasi limba :celelate lucruru nu sint importante;atita timp cit sint oameni cinstiti ,altceva nu conteaza.
Acum citiva ani am avut o prietena din Rusia (fata cu studii superioare), si in casa ei am intinit romani din Republica Moldova ,veniti sa munceasca aici , multi erau ilegali , dar asta nu conta pentru prietena mea ,pentru ca stia ,ca sint oameni necajiti si cu putinii bani pe care ii cistigau ,multi isi ajutau parintii ,sau copiii. pentru prietena mea conta ca vorbeau ruseste,si cred ca asa ar trebui sa fim si noi sa fim fericiti cind intilnim alti romani si sa incetam sa ne mai facem rau unii altora pentru ca avem doar de pierdut.
Aici ,unde sint, am prieteni din alte tari rusi,germani,columbieni ,ciprioti,moldoveni,ucrainieni,bulgari,pentru ca am fost dezamagita de cei care vorbec aceeasi limba ca mine,si sufar pentru asta.
Gabriela
—————
Gabriela,
Articolul pe care l-am propus este, intr-un fel, un mesaj catre oameni ca tine, intristati de ceea ce se petrece cu romanii din tara si din afara ei.
Mesajul spune simplu: daca suntem uniti (nu toti, nu generic, ci noi, cei cativa, deocamdata razleti, care gandim pozitiv, care nu facem parte dintre badarani si cuconeturi) lucrurile se vor schimba in bine (si, din nou, daca nu pentru toti, cel putin pentru noi).
Prin tot ce facem la RLIV-ACUM incercam sa cream o astfel de comunitate care sa posede incredere in sine, sa isi traiasca viata la adapost de temerile de a incerca sa fie mai buna, de teama ridicolului. Nu suntem promotorii unei forme de nationalism ingust, dar dorim sa cream o punte intre cei care impartasesc aceleasi ganduri ca si noi. Iar faptul ca ne-ai scris si ne-ai marturisit gandurile tale nu e decat o dovada ca eforturile noastre nu sunt in zadar.
Dragii mei, sunt si eu o fosta „cetateanca” a Bucurestiului si vad cu claritate scenele povestite mai sus, incepand cu cea in care se facea ca mi se fura mobilul in 123 pana la cele cu badarani.
Sunt departe de aproape un an de zile si ashtept sa ma intorc acasa…la badarani, pick-pocket si ce-o mai fi…nimic nu imi lipseste mai mult decat Cismigiul sau Herastraul. Si daca este sa vorbim despre badaranie, nu mai departe de saptamana trecuta, eram in Auvergne, tinut vulcanic in partea centrala a Frantzei.Faceam ceea ce numesc ei o „rendonnee”. Anul trecut cam tot pe timpul asta am mers la Curmatura. In timp ce coboram si cantam cu totii, ne-am intersectat cu alt grup care urca si care au inceput si ei sa cante cu noi, din solidaritate, asa se face pe munte. Saptamana trecuta, in Auvergne, ne-am intalnit de asemenea cu un grup, care ne-au zambit…si atat. Un zambet poate spune multe atunci cand il clasezi in context. Stefan, tu ai zambit pentru ca erai la tine acasa, „cineva drag” te astepta, aveai starea de spirit necesara. Aici toata lumea iti zambeste, cine stie ce se ascunde in spatele acestui zambet?!
De fapt, lipsa de educatie sau badarania, n-am putea sa le clasam in „evidente” si „ascunse”? Poate ma insel. Hai sa mai dau un exemplu. Eu sunt studenta si in Masterul asta pe care l-am ales, sunt varste cuprinse intre 21 si 60 de ani, la fel de variate sunt si nationalitatile. Nu glumesc, avem un coleg care are 60 de ani si s-a hotarat sa faca master-ul acesta „ca sa iasa la pensie mai destept” dupa cum spune el. Cea mai tanara, e un copil precoce care a facut nu stiu cati ani intr-unul si in felul acesta poate face masterul la varsta asta. Hai sa redau o forma de gluma pe care nu voi putea niciodata sa o inteleg si pe care nu cred ca o voi intalni in mediul universitar la noi: copilul de geniul, adresandu-se celui mai varstnic din grupa:”Ca va, sal vieillard?” („Cum merge treaba batran imputit?”). Ce sa fie? Lipsa de educatie sau teribilism…orice ar fi…eu cred ca fiecare padure are uscaturile ei.
Si cu cat vor fi mai multi cei care vor zambi la aeroportul Otopeni venind spre casa, cu atat vor fi mai putini badarani in Romania.
Articol foarte bun, problema extrem de importanta si, in acelasi timp, grava.
Intai o remarca minora: Pe aeroport, ai gresit folosind, in contextul descris (dupa ce vi s-au incrucisat privirile), o iesire diferita de cea strajuita de vamesa incruntata. Ea ar fi putut – cu buna sau rea credinta – sa considere ca tu, de fapt, ai avea ceva „declarabil”. Si ca incerci, mai intai lansand acel zambet, iar apoi ocolind-o in mod foarte evident, sa „scapi” de potentialul control pe care ea – care strajuieste patria – era indrituita sa ti-l faca, daca avea o suspiciune … Daca proceda asa, chiar ti-ar fi demonstrat „cine este ea”. Cu alte cuvinte, ma mir ca nu a venit in locul pe unde o ocoleai, ca sa iti ia la puricat bagajele (ea personal, sau colegul ei de pe respectivul culoar).
Tot esti tu un optimist incorigibil, hai sa spunem ca faptul ca nu a venit sa iti controleze bagajele, ci te-a lasat sa „scapi” ar fi un progres, o evolutie pozitiva, fata de comportamentul pe care l-ar fi avut aceeasi vamesa in prima perioada dupa 1989 … „Vama – pe drumul cel bun!” ca sa parafrazez o reclama difuzata in Romania;-)
In al doilea rand, propunerea ta de curent de opinie are o hiba. Zici:
M-as bucura daca am deveni impreuna initiatorii unui curent de opinie potrivit caruia am spune “Nu uita, esti in Romania” ori de cate ori am avea de-a face cu trasaturi pozitive si daca ne-am mira, ori de cate ori am avea de-a face cu badarani si cuconeturi: “De unde or fi si astia?” in loc de a spune “Ei, asta e Romania…”
Nu este nici suficient nici corect sa construim curentul de opinie asa cum il descrii tu. Trebuie adaugate cateva cuvinte esentiale (pe care le-am scris cu MAJUSCULE)! Adica:
[…] am deveni impreuna initiatorii unui NUMAR DE ACTIUNI/ACTIVITATI, LA CAPATUL CARORA SITUATIA SA SE SCHIMBE RADICAL (RASTOARNE) SI, PE CALE DE CONSECINTA, UN curent de opinie potrivit caruia am spune “Nu uita, esti in Romania” ori de cate ori am avea de-a face cu trasaturi pozitive […], SA FIE CONFORM CU REALITATEA!
Altfel, daca doar SPUNEM cum ca ceva vizibil negru ar fi alb, obtinem efecte perverse, care au fost indelung si nefast, experimentate pe meleagurile „carpatino-danubiano-pontice” sau, daca preferi, „mioritice”. Nu am nici o indoiala ca stii foarte bine acest lucru, dar mintea ti-a mers cu viteza mai mare, iar „pixul” (a se citi: tastatura computerului) nu a reusit sa tina pasul cu ea.
In rest, sunt perfect de acord cu autorul altui ecou, cum ca schimbarea in bine la acest capitol va dura foarte mult.
…*Cand se va reusi performanta ca buna crestere, ospitalitatea, bunavointa, educatia, onestitatea si masura sa fie ele cele specifice##
Iata o intrebare la care multe tari europene nu au raspuns…
o …nu pentru ca nu exista padure fara uscaciuni ci pentru ca in ultima vreme uscaciunile napadesc livada, iar cei de bun simt se retrag discret si speriati in carapace…
In orice tara, la orice televiziune si pe orice strada vei vedea violenta, limbaj la un ton ridicat, indiferenta, apatie….
Romania s-a aliniat si ea contextului mondial.. atata tot !!