Privesc retrospectiv in arhiva editorialelor si constat ca marea majoritate sunt scrise de mine. “De ce scrii editoriale?” – l-am intrebat pe Stefan Maier. Ce te-a apucat asa, dintr-o data, cu editorialele astea, unele chiar pe teme nastrusnice? Nu de alta, dar ai lucrat cativa ani buni la Romania Libera (la ziar, cu alte cuvinte) si nu-mi amintesc sa fi publicat mai mult de unu-doua editoriale, si asta prin 1990. Il suspectez tot timpul pe Stefan Maier ca face lucruri inutile, ca pierde vremea, ca isi cultiva in mod exagerat ego-ul. Potrivit unei vorbe din popor, “ca-si da poalele peste cap”.
“Scriu pentru ca altcineva nu scrie”, mi-a raspuns totusi sincer, Stefan Maier. Am sa redau in continuare esenta acestei conversatii cu el.
Nu se considera scriitor sau jurnalist profesionist. Imi spune ca una dintre cele mai mari satisfactii pe care le are este aceea de a fi un functionar corect, de a functiona corect intr-un sistem. (Mi s-a parut un ideal cam tern si parca mi-a taiat cheful conversatiei, caci imi punem sperante intr-un raspuns mai spectaculos si m-am ales cu o autocaracterizare de om cu cotiere trase peste camase, un snop de stampile pe masa si o pereche de ochelari pe deasupra carora isi priveste mereu intrebator interlocutorii – adica “tu ce mai vrei?”. Totusi am continuat).
“Scriu pentru ca sa creez un sistem in care sa fiu si eu unul dintre administratori”, a continuat. Apoi m-a tinut intr-o serie de truisme, pe care le rezum aici ca sa nu va plictisesc, potrivit carora nu exista o alta cale prin care sa ne putem cunoaste unii pe altii pentru a construi impreuna imaginea mentala a unui sistem caruia sa-i apartinem, decat aceea de a deschide gura si de a vorbi, de a ne supune judecatile aprecierii unui public (altfel indiferent la soarta fiecarui membru al lui) si de a identifica punctele in care rezonam intelectual, spiritual si asa mai departe. Ma rog, e si asta un punct de vedere.
“Nu ti se pare ca fortezi nota?” l-am intrebat, cu referire la ritmicitatea asta de un editorial pe saptamana, scris ca la comanda. Nu i se pare. Desi este vorba de respectarea unei promisiuni facute (in neant, fie vorba-ntre noi, unor cititori care nu-l tin responsabil cu nimic, dar e clar ca e o importanta pe care si-a inventat-o singur) de a oferi in fiecare saptamana o tema noua de reflectie, sustine ca face tot posibilul sa vina cu ceva nou, de fiecare data. Profitand de ocazie, mi-a propus sa-mi serveasca o alta pilda, cea a carutei care merge din satul A in satul B. Cu asta m-a facut chiar curios. “Pai iata, o caruta se deplaseaza in fiecare saptamana din satul A in satul B. Nimeni nu stie de ce, carutasul face acest drum cu caruta goala, cu o regularitate demna de invidiat, ca si cand n-ar avea nimic mai bun de facut. Ei bine, experienta arata ca dupa un timp lumea incepe sa-l intrebe: Nu ma iei si pe mine? Nu-mi duci si mie un pachet? Cu alte cuvinte, asa se intampla, ca un transport fiabil sa creeze clienti. Iar daca drumul se parcurge printr-un peisaj proaspat si nu costa nimic, e posibil chiar ca, dupa o vreme, caruta sa devina neincapatoare!”. Am rezerve si cu asta, dar n-am putut sa-l contrazic.
“Domnule, lamureste-ma si pe mine care e punctul dumitale de vedere atunci, si al celor care mai scrieti pe-aici: creati o forma care asteptati sa se umple cu substanta sau va razboiti cu substanta pana prinde forma pe care o doriti?”. “Nici una nici alta” – mi-a raspuns, efectiv cu un calm functionaresc. Vezi m’neata, a crea forme in asteptarea substantei care sa le umple este atat de tipic vremurilor noastre incat mi se face greata numai cand ma gandesc la asta. Uita-te la cea mai mare parte a presei din jurul dumitale si ai sa-ntelegi la ce ma refer. Uita-te la excesul de creare de “imagine” si-ai sa intelegi si mai bine. Nu sunt adeptul lipsei de viziune, dar nici a mecanicismului marxist privind “salturile calitative ca urmare a acumularilor cantitative”. Insa a crea imagini doar pentru a intretine un public, momindu-l in acest fel intr-o lume care nu exista, mi se pare o crima. Mai degraba sper ca in caruta care merge de la A la B vor veni in timp si alti autori de editoriale, care isi vor etala sincer punctele de vedere si vor simti ca impreuna apartin unei comunitati capabile sa faca o diferenta.
Nu conteaza numarul lor. Am sa-ti dau un exemplu: ani si ani am numarat cate bazine inotam, cand mergeam sa mai fac un pic de sport. Am inceput sa imbatranesc si nu mai numar bazinele. Ma simt mult mai bine doar inotand si gandindu-ma la alte lucruri. Inot cu regularitate de la un capat la celalalt, dar totusi nu ajung nicaieri. Face bine la sanatate se pare, si imi prelungeste viata, inclusiv in beneficiul alor mei.
Hm. Continui sa fiu si eu sceptic totusi, in asteptarea altor autori. Aici, punctele noastre de vedere, al meu si al celui pe care l-am intrebat ce-i cu atatea editoriale, converg.
Intrebare:
Care sint calitatile pe care trebuie sa le aiba un text ca sa fie editorial aici?
——-
NR Sa incerce sa spuna ceva intr-un mod urban, sa ofere o tema de reflectie, sa fie scris cu buna-credinta, cat mai corect gramatical, sa fie accepatbil pentru editor. Va asteptam!