Nouă ne pasă. Ne pasă intens şi personal. Ne pasă ziua. Ne pasă noaptea. Ne pasă în tot restul timpului. Nimic din ceea ce e important pe lumea asta a noastră nu ne lasă indiferenţi. Uneori, ne pasă şi de lucrurile aparent nesemnificative. Nu neapărat fiindcă e vreo şansă să se ascundă Dumnezeu în spatele lor, doamne fereşte, ci pentru că suntem generoşi în păsarea noastră. Ne pasă, nu vă e clar?
Ne pasă totuşi parcă un pic mai mult de cele cu adevărat importante. Doar sunt importante! Ne pasă de pensii. Ne pasă de legea unică a salarizării. Ne pasă de legea educaţiei. Ne pasă imens. Îi privim cu respect pe şcolarii francezi care, nu de mult, au ieşit în stradă să protesteze, la unison, împotriva modificării vârstei de pensionare. Îi privim cu respect pentru că le pasă, şi încă de la o vârstă fragedă. Îi privim şi cu puţină invidie, s-o recunoaştem – provin dintr-o cultură a rezistenţei.
Dar şi noi rezistăm. Rezistăm printr-o păsare apăsată. Ne pasă şi ne place că ne pasă. E adevărat, au cântărit şi cântăresc încă foarte greu şi avertismentele extrem de serioase ale Fondului Monetar Internaţional sau ale altor organisme internaţionale, potrivit cărora e musai să ne pese. Cu siguranţă însă ne-ar fi păsat şi fără ele. Cum să nu-ţi pese de pensionari, de salariaţi, de elevi şi de studenţi? De trecutul, prezentul şi viitorul ţării?
Tocmai fiindcă ne pasă am dat frâu liber politizării tuturor instituţiilor statului. Noi, si numai noi deţinem monopolul păsării. Doar nouă ne pasă cum trebuie. Celorlalţi le pasă greşit.
Le pasă totuşi şi lor. Drept dovadă scorul cu care Curtea Constituţională s-a pronunţat în defavoarea legii pensiilor şi a procedurii asumarii guvernamentale a legii educaţiei. Dacă nu s-ar fi repetat şi dacă nu ar fi fost atât de strâns, am fi avut motive serioase de îngrijorare. Din fericire, s-a repetat şi e foarte strâns. Prin urmare, au discutat aprig şi contradictoriu. Au dus lupte grele. Pe scurt, le pasă.
Că decizia luată nu a fost una obiectivă, profesionistă, ci una strict politică, ce mai contează? E drept, Curtea Constituţională nu are de ce să decidă în chestiuni care ţin de domeniul economic (cuantumul salariului minim, valoarea punctului de pensie sau vârsta de pensionare). Nici „argumentele” invocate în cazul legii educaţiei – o lege extrem de importantă care va ieşi foarte probabil măcelărită din Parlament – nu prea stau în picioare. Educaţia e la pământ şi continuă să coboare, dar noi ne luptăm cu minoritatea maghiara. Salutar e că le pasă.
Le pasă tuturor, în special de elevi şi de studenţi. „România va dispărea ca ţară şi ca societate dacă nu înţelege că cele mai importante investiţii trebuiesc făcute în educaţie şi în sănătate”, declara convins dl Ponta. Problema e că ipocrizia şi vorbele umflate nu pot ţine locul unei legi bune. Deciziile dictate de interese de partid, de gaşcă, de trib, de interese fără acoperire profesională (şi număr printre ele decizia recentă a Curţii Constituţionale referitoare la „legea Funeriu” sau la legea pensiilor), deciziile de tip „5-4” nu au cum să ducă la nimic constructiv.
Soarta reformelor majore este decisa la vot cu scor 5 la 4. Nimic mai neclar. Adica aproape jumatate crede in constitutionalitatea propunerilor, dar celalalta jumatate plus unu nu crede?! Par a fi doar reflexe. De ce nu mult mai rezonabilul 9-0 sau 8-1, cel mult 7-2? E chiar atât de interpretabila Constituţia?
În lipsa competenţelor şi a responsabilităţii în momentele decizionale importante, poate să ne pese mult şi bine.