Citeam mai deunazi si dezbateam impreuna cu un bun prieten, o stire nu tocmai noua : peste 400.000 de familii din Romania traiesc cu suportul financiar al rudelor lor din strainatate (stabilite definitiv sau temporar –la munca, cum se spune). Cu alte cuvinte, pentru circa un milion de romani din tara, ajutorul « de afara » este deocamdata singura solutie de supravietuire.
Daca mai era nevoie de o dovada ca emigratiei romane nu ii este indiferenta soarta semenilor lor din tara (chiar daca repatrierea valutei este dirijata exclusiv catre rude), aceasta poate fi identificata cat se poate de concret !. Fenomenul este atent analizat de diversi economisti, unii considerandu-l benefic, altii apreciindu-l ca o sursa necontrolabila a inflatiei care macina economia Romaniei. Personal, cred ca miliardele de dolari pe care ii transfera « ai nostri » catre « ai nostri » nu trebuie sa ingrijoreze doar pe economisti (care isi fac datoria de a analiza aceste fenomene), ci ar trebui sa constituie un motiv in plus de reflexie pentru administratiile locale.
Apare in mod natural intrebarea : pana cand se poate autosustine un astfel de fenomen ? Oare acesti bani (multi, la prima vedere, si destinati in principal cheltuielilor curente si nicidecum investitiilor) pot inlocui veniturile stabile si producatoare de plus-valoare conferite de un loc de munca ? M-am referit la administratiile locale – si nu intamplator …ci pentru ca distributia cifrelor ne arata ca grupurile sau comunitatile asistate financiar din strainatate se regasesc cu prepoderenta in judetele sarace, unde nivelul somajului este foarte ridicat. Spre exemplu, statisticile realizate de bancile comerciale din judetul Neamt arata ca nemtenii plecati la munca in strainatate au trimis rudelor lor – in cursul anului trecut – peste 100 de milioane de dolari (cat jumatate din exporturile realizate de firmele comerciale din judet !).
S-ar putea ca toate aceste cifre si fenomenul in sine sa nu reprezinta ceva nou pentru multi dintre dumneavoastra, macar si pentru simplul motiv ca sunteti chiar parte a lui. Dar putini dintre dv. cunoasteti magnitudinea lui.
Ca fost angajat al administratiei de la Bucuresti, as putea sa ma amagesc ca inteleg destul de bine de ce decalajul dintre administratia centrala si cele locale se incapataneaza sa se reduca cu o viteza de melc. Poate ca fiind bucurestean prin nastere, ar trebui sa ma bucure faptul ca orasul meu natal atrage peste 40% din investitiile straine directe. Si ca aceasta cifra are tendinta crescatoare…Dar stiu totodata ca aceasta se face in detrimentul restului tarii (unde de fapt sunt dispersati cei peste 45% din cei care traiesc sub pragul de saracie).
Se spune ca este un fenomen normal, de etapa, dar totusi ma intreb ce se va intampla cu restul de milioane de romani din provincie ? (unde am si eu rude, ca multi dintre dumneavoastra) Sunt ei condamnati sa continue sa se adapteze la a trai prost sau si mai prost doar pentru faptul ca administratorii lor locali nu au inca expertiza necesara de a intocmi proiecte valabile pentru atragerea de investitii si, implicit, de a crea noi locuri de munca ? In mod obiectiv, nu pot ignora faptul ca si acei slujbasi ai administratiilor judetene sunt – paradoxal si generic – tot rudele noastre… care « nu prea stiu » sa puna in pagina un proiect sau sa gandeasca un buget cu resurse reale, care « nu prea stiu » limbi straine, etc. Si care « nu prea au » sanse in viitorul apropiat sa depaseasca acest handicap…Deci ?
Ce ar mai putea face in plus romanii din strainatate pentru cei in nevoie de acasa ? Poate ca « nu prea multe »…ca sa nu creeze inflatie…Vom continua sa le trimitem bani lunar si pachete de sarbatori? Poate ca da. Exista alta solutie cand stim cu totii cate « bube » are inca administratia romaneasca?
M-as hazarda sa spun ca ceva-ceva s-ar mai putea face. De cativa ani am sansa si privilegiul de a lucra pentru o agentie a ONU care are ca principala menire asistarea (economica, politica si sociala) a tarilor in curs de dezvoltare. Finantarea proiectelor se face in principal din contributiile statelor membre, dar si pe principiul ca cei mai bogati sunt cei care ii pot ajuta pe cei in nevoie. La aceste resurse se adauga uneori si « fondurile de incredere » special create pentru diversele tipuri de proiecte.
De aceea ma intreb daca ar fi chiar imposibil ca o parte romanii din afara tarii sa creeze un program de dezvoltare sau de sprijin – ce mai conteaza denumirea ? Nu neaparat a intregii Romanii, dar macar pentru romanii cu nevoi extreme. Care sa nu aiba pretentia utopica de a rezolva ceea ce cade in responsabilitatea autoritatilor romane ? Dar care sa demonstreze ca poate pune ceva, in locul lipsei. Ca de lipsuri…nu ducem lipsa…
Strangerea de sume relativ modeste si actionarea pentru inlocuirea unui boiler stricat in miez de iarna intr-un camin de copii sau de batrani, pentru repararea unui podet sau pentru inlocuirea bancilor intr-o clasa de scoala pot fi mai la indemana unui astfel de program decat a unei birocratii locale a carei « urnire » este cert mai scumpa decat actiunea ca atare. Si care administratie inca se amageste ca aceste probleme sunt mai putin importante decat redactarea de strategii sau rapoarte pentru « centru » sau care…oricum vor fi rezolvate odata cu integrarea noastra in UE. Asa o fi. Dar pana atunci?
Tind sa cred ca birocratia noastra bolnava este o tinta falsa. Ea nu poate fi ajutata exclusiv din exterior, atat timp cat nu exista indeajuns de multa vointa in interior. Asta incearca sa ne explice si partenerii nostri straini. Si pentru prea multi de acasa nu mai este timp pentru a astepta insanatosirea administratiei.
Uitandu-ma la cifrele cu care v-am retinut atentia, la milioanele de dolari pe care romanii din strainatate si le « rup de la gura » in fiecare luna pentru cei dragi lor, ma intreb daca ar fi posibila canalizarea – asa cum au facut si fac si alte comunitati etnice – acestei coeziuni evidente intr-o modalitate viabila si structurata de asistenta romaneasca pentru romanii in nevoie? Transformarea virtualului « PRIN NOI INSINE ! » in realitati palpabile.
Sunt convins ca in momentul in care romani din afara tarii vor incepe «a sadi » bani in proiecte pentru comunitati din Romania, la masa donatorilor se vor aseza cu placere si interes si strainii.
Si sunt sigur ca vor crede in acesti romani asociati poate doar virtual, dar care isi ajuta semenii in mod real, cel putin pentru un motiv: ei disponibilizeaza banii lor proprii (multi–putini), deci nu pot fi coruptibili !
Nu va sfiiti sa ma contraziceti! Poate sunt un idealist. Ajutati-ma prin parerile dumneavoastra sa ajung la raspunsurile cautate. Va multumesc.
Traian Filip
