ACUM.TV

Stimata doamna presedinte de sesiune, stimati participanti la colocviu,

Tin sa multumesc, in primul rind, pentru a fi fost prezentat ca fiind unul din colaboratorii Europei Libere. Asa era normal sa se faca, dar ma grabesc sa adaug ca tot atit de normal este sa subliniez, asa cum o fac in multe ocazii similare, ca nu reprezint aici Europa Libera. Cu atit mai putin reprezint Israelul, tara al careicetatean sunt, si inca mai putin Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania.De fapt, nu reprezint nimic altceva decit propria mea persoana. Motivele pentru care tin sa fac aceste specificari, cu riscul de a deveni repetitiv pentru cei care au avut nenorocul sa ma fi ascultat altundeva, vor deveni, sper, clare, pe parcursul prezentarii mele.
As spune ca inainte de a incepe aceasta prezentare, va sunt dator un raspuns la intrebarea „de ce ma aflu aici”? Nu sunt de profesie istoric–cu atit mai putin un istoric al problemelor evreiesti, si nu sunt nici macar specialist in mostenirea culturala evreiasca. Totusi, din motive care vor ramine, se pare, secretul domniilor lor, organizatorii colocviului au insistat sa iau parte la el. S-ar putea sa-i fac s-o regrete. Oricum, francezul are o vorba, potrivit careia nici cea mai frumoasa dintre femei nu poate da mai mult decit are. Or, eu sunt de profesie ceea ce in limba engleza este denumit drept „social scientist.” Ma ocup de stiintele sociale si intentionez sa analizez problemele pe care le voi ridica din aceasta perspectiva si prin prisma acestei lupe. Va previn ca acest lucru ar putea sa-i irite pe unul sau pe altul. Daca asa se va intimpla, va fi splendid. Tocmai de aceea am acceptat invitatia organizatorilor. Am sa va demonstrez ca dubla reputatie de care „ma bucur” (pe de o parte aceea de „vinator de antisemiti acolo unde ei nu exista, pasamite, si pe de cealalta parte aceea a unui intransigent critic la adresa anumitor aspecte ale vietii evreiesti din Romaniacontemporana) este binemeritata. Vorba aceea: de ce face omul 2000 de kilometrii de la Praga la Bucuresti, daca nu pentru a isi mai face citiva dusmani?
Inainte de a intra in subiectul despre care mi-am propus sa vorbesc, ma simt dator sa specific ca titlul prezentarii mele, asa cum figureaza el in program, nu este complet. Titlul complet suna cam asa: „De la goy-evreu la evreu-goy: Marturisiri personale despre procesul de aculturalizare si reculturalizare ale unui evreu originar din Romania.”Ultima parte a titlului s-a pierdut pe drum, poate din economie de spatiu. Dar ea formeaza esenta prezentarii mele din aceasta dimineata.
Ce este, deci, „aculturalizarea” si ce este „reculturalizarea”? Ambele fac parte dintr-un proces de transformare a identitatii. Orice populatie imigranta, indiferent de locul in care a imigrat, trece printr-un asemenea proces. Bineinteles ca nu in masura egala. Unii se reculturalizeaza mai puternic decit altii. Israelul nu face aici nici o exceptie. Au existat, exista, si desigur ca vor exista si in viitor unii care fac „Alia” si care ajung in Isarel perfect constienti de identitatea lor iudaica. Altii, nu au aceasta identitate in momentul in care devin „olim” (noi imigranti). Unii ajung in Israel cu o puternica identitate iudaica, si in ciuda acestui fapt, nu reusesc sa se integreze deoarece imaginea pe care si-o faceau despre identitatea iudaica corespunde prea putin sau deloc realitatilor israeliene contemporane. Exista insa, cum mentionam, si o categorie (deloc mica) care ajunge in Isarel fara pic de identitate iudaica, nu si-o insuseste nici dupa multi ani de prezenta fizica in Tara Sfinta; si totusi, ea ajunge sa se integreze perfect in societatea israeliana.
Care este cazul meu? Din care dintre aceste categorii fac eu insumi parte–pentru ca despre acest caz as vrea sa vorbesc aici in ceea ce poate fi denumit un fel de „stip-tease” al istoriei mele personale. Daca mi-as fi pus aceasta intrebare in urma cu numai citiva ani, as fi raspuns ca eu apartin ultimei categorii, adica acelui grup care aajuns in Israel fara urma de identitate iudaica, nu si-a acumulat-o sau asumat-o nici dupa mai mult de un sfert de secol de la sosire, si, totusi, s-a integrat perfect in societatea israeliana.
In ultimii ani, mi-am schimbat, insa, autoperceptia. Astazi,cred ca sunt atit israelian cit si evreu. Si culmea este ca aceasta schimbare a intervenit dupa ce Isarelul a incetat sa fie resedinta mea permanenta, dupa anul 1985, cind am revenit la Europa Libera, pe atunci aflata la München. Cum s-a petrecut aceasta transformare? Beneficiind de perspectiva citirii istoriei „post- factum,” as distinge citeva trepte sau faze in decursul ei. Pentru a facilita aceasta distinctie, am sa fac uz de notiunea Halbwachsiana a „memoriei”. Poate ca unii dintre dumneavoastra cunosc lucrarile importantului sociolog care a fost Maurice Halbwachs. In ciuda numelui german,Halbwachs era francez–mai bine zis alsacian de origine. Dar am folosit notiunea de „memorie” si imediat se pune intrebarea: sunt, oare,notiunile de „memorie” si de „identitate” una si aceasi? Nu, ele nu sunt identice, dar, din perspectiva halbwachsiana, sunt foarte similare. Pentru Halbwachs, „memoria” este intotdeauna bazata si pe procesul de socializare. Subliniez cuvintul si, pentru ca multi ii atribuie lui Halbwachs (gresit, as spune eu) o unilateralitate care nu exista in scrierile sale. Dar oare identitatea nu este bazata tot pe un proces desocializare? Bineinteles ca da. Fara a fi, deci, chair identice,”memoria” si „identitatea” se formeaza dealungul procesului de socializare si de resocializare. Memoria face parte intotdeauna din identitatea noastra personala. Iar procesul de socializare si de resocializare nu poate fi despartit de procesul de aculturalizare si reculturalizare. Mai trebuie, oare, sa specific ca „socializarea” nu are nimic de a face cu „socialismul”? Poate ca da–pentru aceia dintre dumneavoastra,daca s-or gasi printre noi, care isi spun de pe-acum in barba ca „ovreiul” face ce face, si tot la socialism ne duce.
Maurice Halbachs a facut o distinctie intre trei categorii de memorie: in primul rind memoria individuala,mai apoi memoria colectiva si, incele din urma, memoria istorica.Daca il citim pe Halbwachs cu atentie, ajungem la concluzia ca potrivit sociologului francez memoria individuala nu prea exista in fapt. Aici as dori sa subliniez ca nu sunt intru totul de acord cu Halbwachs in acest punct, darnici in total dezacord cu el. Halbwachs sustine ca atunci cind „ne aducem aminte” de frageda copilarie, nu functioneaza, in fapt, proporia noastra memorie, ci o memorie indusa.Afirmam: „cind eram mic, spuneam pisicuta-pis-pis-pis, dar in loc de litera ‘s’ pronuntam ‘sh‘si toata lumea se tavalea pe jos de ris.” Ne aducem, oare, noi insine aminte de asta? Sau, mult mai plauzibil–povestim ceea ce,la rindul nostru, ne-a fost povestit de proprii nostri parinti sau bunici? Pescurt–Halbwachs sustine ca cea mai mare parte a memoriei asa-zis individuale este indusa din afara propriei noastre persoane, in cadrul socializarii familiale.La fel, o buna parte a atitudinilor noastre in problemele artei, ale esteticii in general, dar si ale atitudinilor politice. Pe vremuri noi numeam asta”cei sapte ani de-acasa,” daca va amintiti.
A doua categorie a memoriei, cea colectiva, este siea, sustine Halbwachs, una indusa. Cu totii facem parte din diferite grupari,incepind cu clasa sociala in care ne-am nascut si coborind spre (sa spunem)grupul de filatelisti cu care ne intilnim o data pe saptamina. Ne identificam cu memoria colectiva a unor clase sociale, grupuri de interes, grupuri profesionale, grupari de suporteri ai unei echipe de fotbal. In acest punct tin sa ma distantez si mai mult de Halbwachs, in sensul ca, individul poate opta pentru apartenenta la grupuri colective in care nu s-a nascut sau in care nu a fost profesionalizat. Deci, poate opta pentru o alta„memorie colectiva.” Noi insine am putea opta, de exemplu, sa nu mai fim evrei, iar parintii si bunicii nostri au putut opta (si unii au si facut-o) sa nu mai fie burgheji. Se poate, deci „dezerta” din memoria colectiva–sau alegeti dumneavoastra un cuvint mai potrivit.
In fine, a treia si ultima forma a memoriei halbwachsiene este memoria istorica. Aceasta memorie, spre deosebire de primele doua, este indusa in totalitatea ei din afara celor apropriati noua direct–familie, prieteni, grup social, etc.. Ne este inculcata incepind cu scoala si terminind cu facultatea, cu maturitatea in general, ne este inculcata de catre ziarele pe care optam sa le citim, si asa mai departe. Aceasta varianta finala a memoriei, memoria istorica, poate crea un proces de disonanta cognitiva atunci cind vine in contradictie cu memoria asa-zis individuala si cu cea asa-zis colectiva. As dori sa retineti aceste notiuni halbwachsiene. Nu pentru a le imbratisa neaparat mot a mot,ci pentru ca, in cele ce urmeaza, voi incerca sa mi le aplic mie insumi.
Provin dintr-o famile total asimilata. In acelasi timp, dintr-o familie care, astazi, ar fi definita drept „multiculturala.” Niciunul dintre cei patru bunici nu proveneau din acelasi colt al pamintului. Bunicul patern, pe care nu l-am cunoscut niciodata,se tragea de pe undeva de pe meleagurile imperiului austro-ungar. Bunica paterna era nascuta la Budapesta–un aspect important in biografia mea, si veti vedea imediat de ce. Din partea mamei, strabunicul fusese arendas in Moldovape mosiile lui Sturdza (acum vedeti cine e vinovat pentru 1907?), iar buniculera un umil contopist. Sotia lui era nascuta la Varsovia. Nu mi-a fost ascunsa niciodata identitatea evreiasca a familei. Dar nici clarificata. Habar nu aveam ce inseamna sa fii evreu, de fapt. De sarbatori ne duceam la Templul Coral unde nu intelegeam nimic din rugaciuni, ne intorceam acasa si mancam supa de gaina. Cu asta se termina „sarbatoarea”. Cu alte cuvinte, se proceda ca in anecdota care defineste sarbatoarea evreiasca in urmatorii termeni: „ei au incercat sa ne lichideze, noi am invins, pofta buna!”.
Dar mai exista un aspect important in memoria mea individuala si colectiva. Provin dintr-o familie de anticomunisti. As spune, defapt ca provin dintr-o familie de anticomunisti romani de religie iudaica. Asta ar rezuma perfect identitatea mea inainte de a face „Alia”, daca n-as fi aflat, intre timp, de la Nae Ionescu (despre care nu stiam nimic atunci) ca asa ceva nu se poate. Tot asa cum mult mai tirziu am aflat ca „evreii au adus comunismul in Romania.”Curios, insa la mine in casa nu au ajuns acei evrei. Cu antisemitismul, insa, eu n-am avut de a face in anii copilariei. Sau, mai bine zis, subconstientul meu ma apara sa nu am de a face cu el. Asta, pentru ca nu voiam sa inteleg ce se ascunde in spatele unor afirmatii ale unor prieteni si colegi, care imi explicau induiosator cit de bine ar fi daca toti evreii ar fi ca mine… In schimb, socializarea mea politica in anticomunism a fost deosebit de puternica. Imi amintesc perfect de prima palmape care mi-a dat-o tata. Aveam 9 ani in martie 1953, cind, intorcindu-ma de la scoala cu lacrimi in ochi, impresionat de ceremonia de acolo si, intrebat fiind de tata ce s-a intimplat, am avut nefericita idee sa-l intreb la rindul meu:”Cum, nu stii? A murit tatucul nostru!” Calm, tata m-a rugat sa vin cu el la baie, a deschis robinetul pentru ca nu cumva sa auda ceva vecinii, mi-a ars o palma si mi-a spus zimbind: „Asta, ca sa fii sigur ca tact-o traieste!”. Aceasta este socializarea politica din care provin.
Mai mult, cred ca din punct de vedere politic am fost un copil precoce dar in acelasi timp pervers. Parintii divortasera cind eu aveam cam 6 ani. Tata nu voia deloc sa plece din Romania.”Ultimul, pe ultimul vapor,” era expresia lui preferata. Eu, inschimb, voiam neaparat sa plec. Subliniez: sa plec din Romania,din Romaniacomunista, oriunde ar fi, daca se nimereste Israel,sa fie Israel.Ma simteam sufocat de faptul ca una trebuia sa spun la scoala, alta puteam vorbi acasa. Si intr-o zi, cind tata a dat-o iar cu „ultimul, pe ultimul vapor,” i-am spus ca mama e de acord sa place cu mine, adica sa ma scoata din Romania.Era o minciuna sfruntata. Un santaj ordinar al unui copil pervers si ultrapolitizat care a stiut sa exploateze situatia competitiei pentru sufletul sau intre parinti divortati. Tata a fost de acord sa depunem actele de plecare imediat. Ca am mai asteptat citiva ani pina a venit aprobarea, e alta poveste. Dar nu am terminat sa vi-l prezint pe Michael Shafirprodusul copilariei, pentru ca a mai existat un aspect important, chair esential.
Bunica mea de origine budapestana a murit cind eu aveam vreo 8 ani. Era o femeie inalta, energica, locuia la Timisoara,unde o vizitam in vacante. Noi traiam la Bucuresti si intr-o zi, cred ca era”vacanta de iarna”, ajungind la dinsa la Timisoara, m-am adresat bunicii in limba romana. A ramas ca un stilp de gheata, in toata statura ei impozanta si mi-a raspuns in limba germana (pervers, dar aceasta era limba familiei, nu idisul, pe care l-am invatat cu ajutorul ebraicii si al germanei in…Israel): „In aceasta casa, se vorbeste romaneste numai o data pe saptamina, si atunci numai la bucatarie.” Adica cu servitoarea. Nu stiu cum, dar am inteles imediat despre ce era vorba. Si de atunci pina azi am o repulsie toatala fata de orice fel nationalism. Nu puteam, la 8 ani, sa fiu constient si de ridicolul situatiei: o evreica-unguroaica imi cere sa nu vorbesc romaneste, ci germana, la nici macar o decada dupa Holocaust, despre care habar nu aveam atunci.
Si mai trebuie sa va impartasesc ce mi s-a intimplat cu putin timp inaintea plecarii. Aveam o buna prietena, o colega de clasa, cred ca eram si putin indragostit de ea. O chema Oana. I-am spus ca „noi plecam.” Imi raspunde Oana: „Nu am sa inteleg asta cit oi trai: as pleca si eu, dar numai gindul ca n-am sa revad vreodata Oltul meu ma face sa renunt imediat.” Iata-ma ajuns in Isarel, iata-ma facind primii pasi catre integrare, invatind cit-de-cit ebraica si iata-ma la o intilnire cutineri de virsta mea. Tinerii, ca peste tot. Dans, flirt, dar si discutii”serioase.” Se discuta problema evreilor care parasesc Israelul. Si ce-mi aud urechile de la cea mai frumoasa fetita (sa tot fi avut 17 ani!) dupa care mi se scurgeau ochii? „Eu pot intelege orice, aici viata e grea, in America e mult mai usor. Dar, cind ma gindesc ca s-ar putea sa nu mai revad niciodata Iordanul….”. Am inteles atunci ca problema nu era a Oanei si nici a fetei al carui nume l-am uitat intre timp. Problema a fost si este a luiMichael Shafir.
In drum spre Israel am petrecut cam zece zile la Venetia in asteptarea vaporului „Theodor Herzel” care urma sa ne transporte in Israel. Agentia Evreiasca ne-a cazat la un pension si, dupa citeva zile (obraznic fiind si atunci), am intrebat: „Dar de ce primim in fiecare zi macaroane? Nu ne dati si noua, din cind in cind, ceva carne?”Raspunsul a fost „Nu se poate, aici nu se gaseste carne caser.” La care am reactionat: „Aia ce-i?” Asta era „evreul” Michael Sahfir (desi aveam alt nume pe atunci) ajuns la Haifa cu „Theodor Herzel” in seara zilei de 2 octombrie 1961.
Sa revin insa, si sa incadrez aceste lucruri innotiunile halbwachsiene. Este foarte clar ca nici memoria mea individuala, nici cea colectiva nu aveau nimic de a face cu sionismul. Conflictul, sau ceea ce amnumit disonanta cognitiva era inevitabil, dupa teoriile lui Halbwachs. Dar, asa cum afirmam cind le-am discutat, Halbwachs greseste pe ici-colo. El nu ia inconsideratie optiunea individuala. Si eu am optat pentru integrare. Am reusit atit de bine sa ma integrez incit, revenind in Romania dupa 29 de ani si dupa caderea comunismului, nu eram in stare sa-mi aduc aminte de numele colegilor de scoala, ceea ce unora li se parea o fandoseala. Voisem, si reusisem, sa devin israelian. Lasasem in urma tot ce apartinuse trecutului. As putea spune ca numai eram un „evreu-goy,” asa cum fusesem cind parasisem Romania. Eram un goy israelian. Pentru ca, desi in mod inevitabil invatasem intre timp multe despre traditia iudaica, nu ma identificam cu ea decit la modul cognitiv. Cel mult, inaintind in virsta, nu mai eram ateist, dar nici credincios nu eram. Devenisem agnostic, asa cum sunt si azi, deoarece mi se pare la mintea cocosului (dar a omului?) ca, daca exista o Fiinta Suprema, mintea umana este incapabila sa o perceapa, dar in acelasi timp incapabila sa o nege fara sa cada in ridicol.
Si totusi, intr-un punct, unul enorm de important,nu m-am putut transforma niciodata. Repulsia mea fata de nationalism nu numai ca nu a scazut, dar a crescut cu anii. De aceea, am facut parte din miscarea „Pace Acum” (care, in ciuda celor afirmate de nestiutori, nu este o miscare pacifista, cu atit mai putin una de „stinga”) si de aceea ma definesc azi drept un „sionist critic”. Unul care nu poate si nu va putea niciodata sa justifice crima drept un raspuns justificat la alta crima. Asta este specialitatea fostului meu prieten Paul Goma, si poate ramine asa in vecii vecilor. (Rog a nu se interpreta drept luare-de-buna a afirmatiilor lui Goma despre rolul jucat de evrei in procesul de evacuare a Basarabiei).
Dar azi nu mai sunt, totusi, un goy israelian. Am devenit un goy-evreu. Goy, pentru ca nu sunt un evreu practicant. Dar am trecut totusi la iudaism, ca sa spun asa. Si acest proces–unul care m-a dus de la evreu-goy la goy-evreu trecind prin israelian-goy– nu il datorez nici rabinilor habotnici, nici celor conservatori, si nici macar celor reformati. Il datorez in intregime unor fosti amici alaturi de care am „militat”(scuzati cuvintul!) impotriva national-comunismului ceausist vreme de citeva decenii.
Cind, dupa caderea comunismului, am descoperit antisemitismul lor (la unii latent, la altii fatis) am inteles ca nu am alta alternativa decit sa trec la religia in care (intimplator) m-am nascut. Cu alte cuvinte, in ceea ce ma priveste, sunt intruchiparea evreului „sarterian”, care ajunge la iudaism datorita antisemitismului.
Nu regret citusi de putin acest proces. El m-a ajutat sa devin o parte a „memoriei istorice iudaice” in ciuda si impotriva mea. Am avut norocul sa plec din Romania la o virsta destul de frageda pentru a ma debarasa de orice complex evreiesc de inferioritate. Dar, slava Domnului, am plecat destul de tirziu pentru a nu mai putea cade pradanici unui complex evreiesc de superioritate. Stiam si stiu si astazi ca in Romania traiesc si oameni minunati, si prosti, si lichele. La fel, in Israel. Azi mai stiu ca in Romania traiesc ultranationalisti alaturi de care imi este pur si simplu rusine ca apartinem aceleiasi specii. La fel, si in Israel.
Regretatul meu prieten Henry (Ricu) Wald spunea ca”patria” lui este Romania, dar „matria” lui este Israelul. Eu nu am asemenea necesitati dialectice. Pentru mine, Israel este atit patriacit si matria.
Ce este azi pentru mine, in acest caz, Romania? Un punct de referinta esential datorita accidentului istoric personal. Este punctul din care incerc sa inteleg cum percepe restul omenirii patria-matria mea, si de ce. Este si punctul in directia caruia privesc atunci cind imi pun intrebarea cum percepe patria-matria mea restul omenirii, si de ce. Mai ales, de ce este patria-matria mea atit de incapabila sa inteleaga ca nu orice critica la adresa ei este echivalentul antisemitismului? Este si un punct de referinta atunci cind incerc sa-i inteleg pe acei evrei lipsiti de matrie si respinsi de o parte din cei care le formeaza patria. De cite ori nu mi-au auzit urechile: „Tu nu traiesti aici si nu poti sa intelegi? „Niciodata nu am indraznit sa le raspund: „Ba pot sa inteleg tocmai pentru ca nu traiesc aici.” O fac cu aceasta ocazie. Vainteleg. Dar a intelege nu inseamna neaparat a fi de acord. Nu voi putea fi deacord niciodata cu formula care afirma ca in aceasta tara exista antisemiti dar nu antisemitism. Inteleg cauzele care i-au dat nastere. Va inteleg. Dar ar fi bine daca si dumeavoastra ati intelege ca sabia n-o fi taind capul plecat, dar nici acel cap nu poate vedea foarte departe. Altfel, nu imi pot explica tacerea FCER in fata pingaririi sinagogii din Timisoara in ajunul recentelor sarbatori evreiesti. Exista, insa, un aspect al problematicii aici ridicata pe care socializarea mea israeliana nu-mi mai permite nici macar sa-l inteleg. Se spune ca fiecare antisemit isi are „evreul lui”. Asa o fi, si eu fusesem unul dintre acei care, daca ar fi fost toti evreii ca mine…. Dar nu pot intelege, sau nu mai pot intelege de ce si fiecare evreu trebuie sa-si aiba antisemitul lui. Aici,nu va inteleg. Va multumesc pentru atentie.

Acest articol a fost publicat duminică, 21 decembrie 2003 la rubrica Editorial.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.