ACUM.TV

Intr-o tara indepartata, a fost odata ca niciodata un grup de patru barbati care au decis sa scoata un ziar clandestin continand articole impotriva dictatorului. Cei patru si alti cativa care li se alaturasera au fost insa denuntati politiei secrete, arestati, inchisi, torturati si, cu exceptia unuia dintre ei, eliberati cu conditia de a domicilia fortat in diferite orase. Apoi in indepartata tara s-a produs o schimbare violenta de regim, pe care unii au numit-o “revolutie”, altii au numit-o “lovitura de stat”. Dictatorul a fost impuscat dupa un simulacru de judecata iar in urma schimbarii cei patru s-au reintalnit si au pus bazele unui ziar independent care, credeau ei la vremea aceea, avea sa aduca mult bine tarii.

O vreme, ziarul a reprezentat un sprijin moral si un reper etic pentru milioane de oameni din tara respectiva. Anii au trecut. Astazi, ziarul nu mai este nici pe departe ceea ce a fost. Dintre cei patru unul a murit, unul s-a stabilit in Statele Unite, unul scoate un supliment al ziarului iar unul, cel care a condus in toti acesti ani ziarul, isi contempla – poate cu nerabdare, poate cu anxietate – anii viitori de pensie, controlul ziarului fiind preluat de buna vreme de o firma straina.

Adesea nu realizam ca materializarea viselor noastre nu se produce la capatul unui drum pe care-l construim in minte ci chiar in momentele in care ne luptam pentru un ideal. Ca si in dragoste sau prietenie, sentimentul ca faci un lucru bun si drept se alimenteaza din el insusi, nu din anticiparea rezultatelor actiunilor care decurg din el. De fapt, de cele mai multe ori acest rezultat este neasteptat, pentru ca suntem prea implicati in prezent ca sa avem timp sa ne mai si gandim despre ce va fi. Doar pentru observatorii exteriori soarta celor care au un crez poate fi uneori evidenta. Dragostea neimpartasita si falsa prietenie sunt bune exemple si la acest capitol – greu ne vine sa credem!

Ca si pentru autorul acestor randuri, pentru majoritatea dintre dumneavoastra, stabilirea permanenta in afara Romaniei a reprezentat o salvare. Nu ma refer aici la o salvare economica. Strict material vorbind, destui dintre cei pe care-i cunosc ar fi fost mai bogati daca ar fi ramas in tara. (Desi regula nu se aplica de exemplu profesorilor, oamenilor de stiinta sau inginerilor pe care-i stiu, altor profesionisti intelectuali, care n-ar fi avut sansa de a avea o viata decenta practicandu-si meseria in Romania). Ma refer totusi in primul rand la o salvare morala, la iesirea dintr-o societate in care nimic nu se poate realiza fara relatii, iar ca regula generala valoarea acestor relatii este direct proportionala cu gradul lor de imoralitate, indecenta sau neprincipialitate. In Romania anului 2003, “moartea caprei vecinului” (fenomen natural, aleator) a devenit “uciderea caprei vecinului” (pagubirea vecinului cu premeditare). Iar crima propriu-zisa si pregatirea acesteia a devenit mai mult decat un deziderat pasiv, este o psihoza colectiva.

Cateva exemple ca in Romania atomizarea sociala, dispretul vizavi de interesele vecinului si fatalismul au ajuns la cote de neimaginat isi gasesc reflectarea in proliferarea schemelor piramidale, incepand cu Caritas si culminand cu FNI, trecand prin jefuirea Bancorex si prin deturnarea in interese personale a fondurilor PHARE. Toate acestea se bazeaza pe credinta romanului ori ca el e mai istet decat vecinii lui, ori ca vecinii lui sunt mai prosti decat el. Infatuarea si aroganta, iuteala la manie si iuteala de mana, iata cateva dintre caracteristicile pe care dictatorul a reusit sa le creeze in “omul de tip nou” pe care ar jubila in mormant sa-l vada actionand azi.

Pe langa mitul ca picioarele lui miros mai frumos decat picioarele oricui, romanul crede si ca este mai norocos decat vecinul. Rezultatul? Mii de concursuri cu premii prolifereaza azi in Romania. Nu poti sa faci un pas fara sa fii pandit de norocul de a castiga ceva. Pana si in rola de hartie igienica romanul se asteapta ca la un moment dat sa gaseasca o bancnota de o suta de dolari. Concursuri cu premii la televizor, pe cutiile de mustar, de tigari, pe orice ambalaj. Ziarele au insertii care trebuie zgariate cu o moneda ca sa gasesti cifra norocoasa…etc. etc. – nu stiu daca nu cumva si la cabinetele stomatologice nu s-a gasit cineva sa spuna ca scoate diamante din carii cateodata, dar nu m-ar mira sa se intample si asa ceva.

Romanul anului 2003 isi infige un drug de fier in asfaltul din fata blocului, pe care-l zavoraste cu un lacat urias, asigurandu-si astfel un loc etern de parcare. Metoda aceasta a lucrat la fel de bine ca si repezirea fesenistilor in decembrie 1989 la balconul Comitetului Central: cine a pus un drug mai repede in asfalt a ocupat un loc mai in fata scarii. Vecinul celui cu “loc de parcare rezervat” isi plimba cainele care-si lasa voios excrementele pe stalp si in jurul lui. Doar Marea si binevoitoarea Natura este singura care se va ocupa si de spalarea excrementelor si de ruginirea stalpului, prin ploi, zapezi si noroaie…

In fiecare strat al societatii exista cate un “sport” preferat. Multi dintre cei intre 20 si 35 de ani, categorie care gaseste relativ usor de lucru dar nu castiga suficient ca sa-si intemeieze o familie, cauta oportunitati sa plece din tara si diferite paleative pentru o viata sentimentala adesea dezordonata si presarata cu focuri de paie. Sportul lor preferat se numeste “gratificarea ego-ului” iar satisfactia unei constructii durabile nu face de multe ori parte dintre performantele vizate deoarece implica raspunderi de cele mai multe ori imposibil de acceptat. Lor li se adreseaza mesajul publicitatii, al emisiunilor de divertisment, chiar al politicienilor in frunte cu premierul, incarcat de aluzii la sex si expresii sub-urbane. Cei care au apucat sa-si creeze o familie, muncesc cu disperare pentru a supravietui. Sportul lor preferat este dormitul, fiind mereu intr-o goana nebuna in care nu apuca sa fie niciodata odihniti. Ei cauta ocazii de a munci suplimentar, fara a abandona serviciul care le pune hrana pe masa lor si copiilor lor.

Sportul pensionarilor este economia. Ii vezi miscandu-se cu grija printre tarabele pietelor si tocmindu-se pentru fiecare fir de patrunjel. Ei asteapta smeriti sa vada “ce mai da guvernul” (luand de la altii) si se pricep ca nimeni la politica. Dintr-o pereche de pensionari insa, care nu au sansa sa fie parintii nici unuia dintre voi, cei plecati, daca unul moare, trebuie sa moara si celalalt. O pensie se duce pe intretinere, una pe mancare: ce sa faca cel ramas in viata, mai intai? Sa manance si sa-si cumpere medicamente sau sa achite nota de plata pentru termoficare? O categorie aparte o constituie politicienii afaceristi. Sportul lor preferat se numeste “datul tunului”. Ei stiu ca sistemul este astfel constituit incat fie ca se pot infrupta din ceea ce cade de la masa unui rechin mai mare – rezultatul fiind slugarnicia si supunerea absoluta a functionarului roman nu fata de legi ci fata de sef – fie ca ocazia va veni intr-o buna zi si pentru ei. N-o rateaza politistul care primeste un ciubuc pentru a nu aplica o amenda (chiar isi creaza astfel de ocazii), functionarul de la primarie, ministrul. Calibrele tunurilor si frecventa tirului este, fireste, diferita, de la caz la caz.

Poate cea mai rara categorie o constituie oamenii de afaceri asa-zis cinstiti. Sportul lor preferat este munca. Majoritatea dintre ei au abandonat totusi orice incercari de a functiona in totalitate in cadrul legii si, ca sa poata produce, si-au stabilit propriile mecanisme prin care sa fie “lasati in pace”. Mantia mafiei coruptiei ii invaluie cu dragoste parinteasca , doar ei sunt “painea si untul” a cat functioneaza din economie. Ei vor sa fie stabili, cotizeaza puterii cu regularitate si dau oamenilor de munca. In fine, din aceasta aproximare, in care multi sunt lasati totusi pe dinafara, nu poate lipsi nici micul grup al celor care lucreaza sub diferite forme pentru firme din afara tarii. Acestia isi ingaduie sa prefere diferite sporturi dar unul este deasupra tuturor: pastrarea jobului.

Observand Romania contemporana, cu regulile si exceptiile ei, gandul te duce la Mateiu Caragiale si societatea imaginata de el, compusa doar din hoti si cersetori. Daca am simplifica pana la grotesc ceea ce se intampla azi in tara, am avea aceasta imagine. Desigur, reducerea nu este posibila dar pot spune totusi ca putine tari rivalizeaza sau depasesc Romania in apropierea de aceasta lume fantastica, in care un grup jefuieste un altul doar pentru a-i da periodic inapoi din prada, a-l lasa sa mai agoniseasca un pic si sa se mai organizeze, doar pentru a-l jefui din nou si asa mai departe.

Toate aceste cuvinte insirate pe monitorul dumitale stimate cititor sau cititoare, nu reprezinta probabil nimic nou. Aparent poate chiar n-au nici o legatura. Dar totusi, dupa chibzuinta si nenumarate incercari, care mai de care mai nereusite de a intelege daca se poate face ceva, autorul acestor randuri a ajuns la o concluzie pe care ar vrea s-o impartaseasca cu tine si sa vedem impreuna daca acestor ganduri le poate urma ceva.

Voi reveni. Simt insa nevoia unei paranteze. Mi-a trebuit multa vreme, fiind deja in inchisoare – chiar daca nu condamnat, ci doar in investigatii si sub tortura psihologica – sa inteleg de ce anchetatorii mei subliniau mereu caracterul politic al implicarii mele in realizarea ziarului ilegal. Pe atunci, ca si acum, intelegeam actul politic cu conotatie sociala ca fiind indreptat spre o finalitate clara prin care grupul care-l produce trebuie sa-si asume si raspunderi, preluand puterea. Ori cine si-ar fi putut imagina ca poate smulge puterea din mainile lui Ceausescu? Eu personal nu vroiam nici o putere. Gestul meu mi se parea doar un gest de bun simt, nicidecum unul politic. In naivitatea mea credeam ca prietenii mei si prietenii prietenilor lor ni se vor alatura, iar Ceausescu se va indrepta si va deveni un conducator rezonabil, ceva cam cum il percepeam pe Gorbaciov! Astazi sunt vindecat de naivitate si altruism. Nu va propun sa facem ceva pentru Romania. Va propun sa faceti ceva pentru voi insiva, ca sa fiti impacati cu trecutul vostru, cu viitorul copiilor vostri carora le va face mai bine sa-si iubeasca decat sa-si dispretuiasca radacinile. Acum ca si atunci, nu pledez pentru cei care se considera patrioti ci pentru bunii cetateni, oriunde s-ar afla. Caci dupa toti acesti ani, revin si trag trei linii.

* Prietenii mei cei mai buni nu numai ca nu mi s-au alaturat spunand cu voce tare “si noi gandim la fel”, dar au inceput chiar sa-mi ocoleasca familia, disperata si dupa luni de zile de la disparitia mea subita intr-o Dacie neagra, in miez de noapte, incadrat de patru securisti (iti amintesti, Nixi, bunule prieten, ginere de general de securitate, care ai fi putut macar sa te interesezi si sa-i spui macar mamei unde sunt?)…

* Ziarul Romania libera, care am sperat ca va face ceva pentru Romania a reusit la apogeul propriei puteri sa aduca la Cotroceni un om slab si nerecunoscator care i-a intors spatele imediat ce s-a vazut in scaunul prezidential. Atunci ca si acum, ziarul si Societatea “R” (“R” se numea grupul celor patru barbati din povestea de la inceput – Petrica, iti mai amintesti? – eu i-am dat acest nume!) nu a avut si nu are un impact semnificativ.

* Toate regimurile – democratice, nimeni nu neaga asta – de dupa 1989, au reusit sa amplifice pana la exacerbare trasaturile negative ale unei populatii chinuite si bolnave, indepartand si nu apropiind clipa disparitiei zicalei cu capra vecinului. Astazi coruptia si imoralitatea sunt endemice in Romania si putini sunt cei care mai dau sanse unei vindecari din interior.

Daca mai ai rabdare bunule cititor, parcurge si aceste ultime randuri: as vrea sa incerc sa fac ceva pentru Romania. Nu pentru ca se numeste Romania, ci pentru ca este un spatiu care face parte din mine. Totusi nu ma pot impaca cu gandul ca am plecat din spatiul acesta si ar trebui sa uit de el si de toate tradarile si dezamagirile pe care le-am trait acolo, acum cand mi-e de o mie de ori mai bine decat daca as fi ramas acolo.

In incercarea mea nu ma voi baza pe prieteni ci doar pe cei cu ale caror ganduri si sperante se pot identifica o parte dintre gandurile si sperantele mele. Pe multi nu-i voi cunoaste personal niciodata. Experienta mi-a aratat ca prietenia este inselatoare: e ca un cec in alb care-ti este returnat ca insolvabil exact cand incerci sa scrii ceva pe el. Am nevoie de colaboratori care sa aiba un interes personal in ceea ce fac, nu de prieteni care sa ma ajute si sa le fiu obligat pentru aceasta.

In incercarea mea nu ma voi baza pe ziarul Romania libera sau pe Societatea “R”. Sunt inca lucruri de lamurit in ceea ce priveste aceste entitati si e posibil sa revin, dar un lucru este cert: portalul romanialibera.com nu are legatura cu nici una dintre ele.

Portalul nu se va baza pe nici o resursa oficiala romaneasca, guvernamentala sau neguvernamentala. Sunt bine venite oferte din toate aceste directii – dar nu ne vom baza pe ele. Pentru ca, dupa toti acesti ani, am ajuns sa cred ca sanatatea morala a Romaniei si a romanilor nu mai poate fi obtinuta decat in principal cu ajutorul nostru, al celor care am plecat fizic din “spatiul mioritic” si care putem trai decent chiar si fara a face compromisuri. Romania este prea bolnava astazi ca sa poata fi vindecata din interior de opinia publica, presa sau propriul guvern ori institutii neguvernamentale, romanii prea orbiti de “sporturi” si “concursuri” ca sa poata fi supusi unei judecati de orice fel.

Invit pe toti cei care cred ca pot iubi si ajuta Romania si pe romani fara sa astepte nici o rasplata pentru aceasta, sa se alature portalului “Romania, libera in viitor”.

Portalul Romanialibera.com isi propune sa se constituie intr-un spatiu deschis in care sa fie posibile incercari ale romanilor de pretutindeni de a fi fericiti, fara ca fericirea lor sa se bazeze pe nenorocirea altora. Aceasta propozitie simpla este misiunea noastra.

Acest articol a fost publicat luni, 1 decembrie 2003 la rubrica Editorial.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.