Vă mărturisesc că nu ştiu exact care este logoul sau imnul turistic al Poloniei, Greciei sau Turciei. Şi, o altă indolenţă, niciodată nu m-a interesat (ca turist în aceste ţări) să aflu ceva despre campaniile lor de promovare (dacă or fi existând, nu ştiu). Obsesia imaginii ţării şi mai ales a livrării ei către lume nu a început în România cu acest Guvern şi, din păcate, nu se va termina cu el. Dacă, însă, secolul trecut, pe la debutul lui, o asemenea idee năstruşnică a fabricării unei imagini pentru o ţară ar mai fi avut încă o şansă (minoră) de reuşită, astăzi un asemenea demers este în totalitate expirat. Psihologia turistului s-a modificat în funcţie de avalanşa de informaţii la care are acces. Când optaţi pentru o destinaţie şi un hotel, de exemplu, vă sunt suficiente informaţiile din pliante? Un procent covârşitor dintre turişti aleargă la internet şi în câteva minute află referinţe despre camere, servicii, eventuale capcane pe care trebuie să le evite în timpul sejurului etc. Odată întors din sejur, acelaşi turist îşi poate posta impresiile online şi ele vor conta mult mai mult pentru viitorul călător decât orice campanie media.
Ce poate face un Guvern, oricare ar fi acela sau oricât de bine intenţionat ar fi pentru a se asigura că imaginea construită de el este eficientă? Asemenea năstruşnice idei în secolul XXI sunt semnul clar al lipsei de înţelegere a lumii în care trăim. Se poate spune că brandul de ţară nu e invenţie românească şi că, în plină contemporaneitate, şi alte state se folosesc de el. Da, însă mai mereu clipurile de pe Euronews sau Discovery sunt parte a unui ansamblu, nu reprezintă ele însele întregul. Ca să promovezi o imagine e necesar ca imaginea respectivă să existe aprioric, să nu fie doar un construct al agenţiilor de publicitate, ci o realitate tangibilă. Mai apoi, o imagine se impregnează în mentalul colectiv pe o lungă durată de timp. A schimba brandurile de ţară şi mesajele, aşa cum face România de o bună bucată de vreme încoace, echivalează cu a nu avea nicio imagine coerentă. Există studii care arată că mentalitatea poporului francez, spre exemplu, s-a modificat într-o foarte mică măsură de la Revoluţia Franceză încoace. Românii, oricât de geniali ar fi, nu pot schimba imaginea despre ţara lor de la un an la altul.
O ţară se promovează ea însăşi, uneori împotriva încercărilor oricărui Guvern. Pentru a avea, însă o „imagine” în adevăratul sens al cuvântului, trebuie să ai o identitate. O identitate externă, un cumul de etichete pe care ceilalţi să le poată asocia cu numele ţării tale. Or, în materie de identitate externă, România e doar o ţară exotică şi atât. Noi între noi, la micile noastre şuete intelectuale, vorbim despre grandoarea culturii române, despre frumuseţea peisajelor şi caracterul românilor. În afară, însă, România nu are o identitate puternică. Regizorul Peter Greenaway spunea la un moment dat că avem tot atâta identitate culturală ca şi Zimbabwe. Este, desigur, o supralicitare. Ideea de bază, e, însă, adevărată. Cheltuim bani pe branduri de ţară pe care nimeni nu le va lua în serios, în loc să investim în educaţie şi infrastructură. Şi toate astea vin dintr-o certitudine pe care ne-am format-o şi în mulţii, prea mulţii, ani de comunism. Noi credem întotdeauna că avem ce arăta celorlalţi, singura problemă e că nu ne facem destulă publicitate. Nu cumva, în realitate, nu avem ce oferi? Turistul din dumneavoastră va merge vreodată să vadă o mănăstire într-un loc izolat, unde probabil va rămâne înzăpezit? Vă alegeţi ca destinaţii turistice locuri în care puteţi găsi fire de păr în mâncare? Mergeţi vreodată în locuri în care ghizii vorbesc o engleză minimală şi au un coeficient de inteligenţă cu mult sub cel pe care îl aveţi dumneavoastră? Nu cred.
Înaintea oricărei campanii de promovare a brandului de ţară, să ne întrebăm dacă avem într-adevăr ce promova. Mâncare bună? Poţi mânca bine în o mie de alte locuri. Munţi, păduri, dealuri? Cu siguranţa ele nu sunt apanajul exclusiv al României. Ospitalitate? La ce foloseşte ospitalitatea într-o ţară săracă, cu drumuri proaste? Ce avem, aşadar, de oferit? Cultura noastră, istoria noastră milenară? O nouă dezamăgire… există în lume, chiar dacă e greu de acceptat, culturi cu mult mai vechi, istorii cu mult mai spectaculoase decât a noastră.
Emblema românească cea mai puternică azi e… Dracula. Adică, ne datorăm relativa ieşire din anonimat unui mit pentru care trebuie să îi fim recunoscători unui mediocru scriitor irlandez de secol XIX (Bram Stoker). Desigur, îi avem pe Eliade, Ionescu, Cioran, Brâncuşi, Enescu (înşiruirea este aleatorie). Însă, la nivelul maselor, ei nici măcar nu sunt români. Au intrat în conştiinţa publică prin destinul lor individual şi nu prin apartenenţa la o naţiune. Dacă ar fi ceva de promovat, atunci aceasta ar trebui să fie direcţia. Să le spunem tuturor că oamenii aceştia sunt români, chiar dacă mulţi dintre ei au un trecut discutabil (Eliade) iar alţii s-au afirmat în afara spaţiului românesc. Acest singular pas, însă, singurul care poate fi eficient astăzi, este în totalitate insuficient. Nu vor veni în masă turiştii în România doar pentru că aici s-a născut Eliade. Trebuie ceva mai mult. Oferta ar trebui să vină dinspre prezent spre trecut. Or, prezentul românesc e golit de sens, e o continuă orbecăire înspre toate punctele cardinale deodată. O imensă risipire de energii. După proiectul aderării la NATO şi UE nu a urmat nimic. Sau poate doar relaxarea tâmpă a celui care crede că e suficient să se afle într-un colţ la masa bogaţilor. Umblăm goi prin piaţa publică asemenea împăratului din basm şi credem că suntem înveşmântaţi în cele mai preţioase straie pe care le-a văzut Europa vreodată.
Haideţi, deci, să nu promovăm nimic deocamdată. Să nu ne invităm vecinii într-o casă fără tencuială, fără mobilă şi fără apă curentă şi electricitate. Să ne terminăm casa şi mai apoi om vedea.