Moartea celui care se dovedise ultimul unificator al Asiei Centrale, survenită în 1405, în toiul pregătirilor pentru campania spre China a însemnat accelerarea procesului de dezintegrare a structurilor statale fondate de hanii primei generaţii de cuceritori. Şi în privinţa succesiunii politice s-au evidenţiat diferenţele în raport cu precedentul mongol, urmaşii lui Timur nefiind preocupaţi de respectarea vreunei reguli în transmiterea puterii, iar gestiunea treburilor publice a urmat un curs aleatoriu, situat înafara reglementărilor legislative, cu excepţia normelor morale islamice, riguroase în planul vieţii private, dar de o stricteţe relativă în raport cu autoritatea politică. În durată lungă, momentul coincide cu apusul ofensivelor pornite din zonele interioare ale Asiei şi implicit cu un sfârşit al istoriei regiunii, în sensul descreşterii treptate a interesului mediilor politice şi culturale străine pentru realităţile locale.
Explicaţia acestui fenomen ţine probabil de caracterul pragmatic al preocupărilor comunităţilor sedentare din proximitate, lipsit de motivaţie odată cu dispariţia unei ameninţări efective. Acest Orient greu accesibil, mai puţin familiar occidentalilor decât realitatea otomană, este avut în vedere ca o geografie simbolică, un tărâm al oamenilor şi faptelor excepţionale, exotice, imagine comparabilă cu cea a Persiei sau a Europei de Est difuzate de autorii iluminişti.
Din această abordare a rezultat o cunoaştere deficitară a teritoriului şi mai ales a oamenilor, care a pus în dificultate mediile politice occidentale în momentul în care controlul politic al acestei regiuni a devenit o chestiune de securitate. Diminuarea interesului pentru Asia Centrală a fost şi o consecinţă a transformărilor pe care le-a cunoscut economia mondială la începutul secolului al XVI-lea.
Marile descoperiri geografice şi revitalizarea comerţului maritim au împins în plan secund rutele terestre care legau Europa de Asia, iar noua dinamică a schimbului s-a tradus în decăderea treptată a centrelor urbane de pe fostul Drum al Mătăsii. Din perspectiva internă, istoria structurilor politice care se succed pe solul Asiei Centrale reeditează exemplul timurid, fie că se nasc din contestarea lui, fie că îi invocă legitimitatea.
Statul, lipsit de frontiere efective şi uneori de un centru stabil, este rezultatul acţiunii unui leader militar care îşi impune autoritatea asupra unor clanuri sau triburi graţie calităţilor personale şi devine depozitarul puterii absolute. Victoriile sale asigură prosperitatea şi o minimă securitate supuşilor, iar înfrângerea militară înseamnă de cele mai multe ori dispariţia entităţii cu care s-a identificat sau în alte împrejurări, înlocuirea sa cu un succesor mai inspirat. Nota generală a evoluţiilor politice este dată de inexistenţa normelor, fapt ce se traduce în plan concret prin apelul la violenţă extremă pentru rezolvarea oricăror litigii sau pentru concretizarea unor proiecte etatice.
Imperii ale stepelor şi continuităţi mediocre
Imperiul timurid s-a divizat în patru entităţi, Mavar’anahr, Afganistan, Mogulistan şi Fergana, conduse de fii şi nepoţi ai fostului emir, a căror putere nu mai avea nimic din legitimitatea vechilor hani, exercitându-se în virtutea unui echilibru al intereselor locale şi a capacităţii conducătorilor şi administratorilor la care aceştia fac apel. Singurul fapt care mai amintea de splendoarea trecutului apropiat era atitudinea faţă de cultură, atenţia acordată istoriei şi literaturii de expresie iraniană sau construcţiei de moschei.
În mod paradoxal în raport cu originea lor, dinaştii timurizi s-au ilustrat mai curând în ipostaza de protectori ai literaturii, ştiinţei şi artei decât prin aceea de seniori ai războiului. Shahruch, emirul din Samarkand a câştigat admiraţia contemporanilor mai ales prin abilitate politică şi moderaţie decât prin succese militare, iar succesorul său Ulug-Beg a rămas în istorie datorită interesului său pentru astronomie şi matematică. Din această ambivalenţă a rezultat amestecul de grandoare şi vulnerabilitate în care poate fi citită istoria statelor fondate pe teritoriul fostului ulus al lui Djagatai.
În aceeaşi ordine de idei, această perioadă se remarcă printr-o mai mare volatilitate spirituală, prezenţa unor clerici exponenţi ai diverselor şcoli islamice în mediile urbane sau tribale din Persia şi Transoxiana a contribuit la consolidarea identităţii islamice a locuitorilor, fapt cu urmări pe termen lung pentru profilul spiritual şi mentalul colectiv al naţiunilor în curs de cristalizare. Dispariţia unei autorităţi în stare să mobilizeze energiile locale în serviciul unei cauze comune a subminat premisele progresului economic şi cultural, iar procesul de interdevorare a coincis cu o inversare de trend în zonele vizate de expansiunea politică a clanurilor seminomade.
Primul din seria evenimentelor care vor trece polii de putere de aici în planul secund al echilibrului politic a fost resurecţia nomadismului şi dorinţa de revanşă a celor pe care talentul militar al lui Timur îi plasase într-o poziţie de subordonare. Ambiţiile unor leaderi tribali şi suportul pe care hoardele aflate în căutarea permanentă a unor teritorii propice habitatului erau dispuse să-l ofere s-au dovedit superioare oricărei încercări de a clama o legitimitate a puterii sau a deţinerii unui patrimoniu.
Prima pierdere majoră suferită de timurizi a fost aceea a Persiei, intrată progresiv sub controlul triburilor turkmene ale oii negre şi albe, ai căror hani devin protectori ai marilor oraşe de aici, Shiraz, Ispahan şi Bagdad. Autoritatea acestora se va extinde în Mesopotamia, unde va intra în conflict cu aceea a sultanului otoman şi numai determinarea cuceritorului Constantinopolului va împiedica naşterea unui concurent pentru ambiţiile asiatice ale Imperiului Otoman.
Puterea dinastiei timuride va fi contestată curând în însăşi centrul său, în Transoxiana, unde confederaţia triburilor uzbece va fi reunită sub autoritatea clanului Sheibani, care îşi va proclama o origine Ghinghiz-hanidă. Pe acest temei, dar mai ales pe raţiuni economice şi pe rivalitatea dintre Samarkand şi Buhara, aceştia vor organiza raiduri distructive împotriva centrelor timuride, iar la sfârşitul secolului al XV-lea îşi vor impune controlul definitiv asupra regiunii dintre Amu-Daria şi Sîr-Daria.
Mohamed Sheibani, alt erou mitic al naţiunii uzbece, se dovedea capabil să consolideze un pol de putere stabil în forma hanatului uzbec, dar cariera sa va cunoaşte un sfârşit violent, odată cu înfrângerea suferită în faţa forţelor şahului Ismail I al Persiei, fondatorul dinastiei Safavizilor, cel care va da Iranului unitatea politică şi profilul religios, în forma islamului şiit.
Apariţia acestei extraordinare personalităţi a lumii musulmane, general şi poet, legislator şi cleric, este emblematică pentru gradul de rafinament al civilizaţiei Orientului medieval şi pentru disponibilităţile sale cosmopolite. Descendent al familiei conducătoare a turcomanilor Oii Albe şi înrudit pe linie maternă cu familia împăraţilor bizantini din Trebizonda, instruit în spiritul tradiţiilor persane şi aderent al doctrinelor imamilor Ali şi Husein, a putut solidariza elitele iraniene şi triburile turcice într-o structură pe care nici înfrângerea sa în faţa unei armate otomane modernizate nu avea să o anihileze.
Importanţa sa pentru destinul Asiei Centrale este una ambivalentă, în primul rând, şahii de la Ispahan se vor dovedi suficient de puternici pentru a opri afluirea spre vest a hanatelor uzbece, chiar dacă autoritatea lor în Chorasan va fi mai curând una nominală. Pe de altă parte, Iranul şahului Ismail va patrona transplantarea unui dinast timurid în nordul Indiei, unde Babur şi succesorul său Akbar vor pune bazele Imperiului Mogulilor, cel care va deveni interlocutorul şi apoi clientul Companiei Indiilor de Est.
Cele două state vor dezvolta alianţe de conjunctură, generate de nevoia combaterii pericolului uzbec. O lovitură cu urmări mai grave pe termen lung pentru situaţia din Asia Centrală a fost dată de schimbările ce aveau loc la confiniile vestice ale arealului stepelor. Descompunerea Hoardei de Aur a făcut hanatele care i-au succedat incapabile să facă faţă cu succes competiţiei cu statele din nord şi sud.
Dinastia Ghiraizilor, care va rezista în Crimeea până la finele secolului al XVIII-lea şi-a datorat supraieţuirea acceptării suzeranităţii otomane. Hoardele nogailor îşi vor continua viaţa nomadă în stepele dintre Volga şi Urali, dar poziţia lor se va afla constant sub presiunea noii puteri a Europei de Est, Marele Cnezat al Moscovei. Cucerirea Hanatelor de pe Volga, Kazan şi Astrahan a produs o breşă în axa de migraţie est-vest, dar a dat în egală măsură o grea lovitură centrelor economice din Transoxiana.
Încercarea de a recupera aceste teritorii tătare cu sprijinul unor forţe otomane pare să fi implicat şi o înţelegere a sultanului Selim Icu hanul uzbec Abdulah, dar aceasta s-a sfârşit prin marea victorie a ruşilor conduşi de prinţul Mihail Vorotinski la Molodi. Acesta din urmă avea să plătească cu viaţa popularitatea care îl făcuse suspect în ochii ţarului Ivan Grosnîi, dar succesul său se va dovedi temeinic, poziţiile ruse dincolo de Volga devenind o bază de lansare a marşului spre est de care vorbeşte Bankroft. Cazacii şi antreprenorii ruşi vor trece Uralii şi vor demara colonizarea progresivă a Siberiei, punând capăt existenţei hanatului de aici şi ajungând într-o jumătate de secol la frontierele Chinei.
La extremităţile sale răsăritene, expansiunea hanatului uzbec a fost oprită în prima jumătate a secolului al XVI-lea de apariţia hanatului kazahilor care ocupau stepele de la nordul Mării Caspice şi a Lacului Aral, aflaţi în alianţă cu kirghizii, care îşi continuau existenţa nomadă în aşa-numitul teritoriu al celor şapte râuri. Consolidarea hanatului uzbec a avut de suferit şi datorită împărţirii puterii între descendenţii familiei domnitoare, autoritatea hanului de la Buhara fiind mai mult formală.
Imposibilitatea unor cuceriri externe şi lipsa resurselor a determinat izbucnirea unor tensiuni dinastice şi în ultimă instanţă separarea regiunilor de est ale Hanatului Buharei, odată cu formarea Hanatului Chorezmului sau al Khivei. Din acesta din urmă se va desprinde la jumătatea secolului al XVIII-lea hanatul Kochand, iar cele trei state se vor angaja în conflicte frecvente, diminuându-şi potenţialul militar şi economic.
Tentaţia proximităţilor civilizate va continua să-i captiveze pe locuitorii Asiei Centrale, iar dacă drumul spre Europa le era definitiv închis, vulnerabilităţile Iranului şi Chinei vor continua să le ofere astfel de oportunităţi. Detronarea Safavizilor în urma unei revolte a triburilor paştunilor din sudul Afganistanului va arunca Iranul într-o perioadă de gravă instabilitate internă, în care se va impune geniul militar al unui alt cuceritor descendent din Transoxiana, Nadir-şah Abshar, considerat ultimul mare strateg al Asiei. Acesta îi va înfrânge pe afgani, va combate cu succes ameninţările otomane şi va invada nordul Indiei, reeditând vremurile lui Timur Lenk, iar domnia sa se va sfârşi în circumstanţe similare, fără urmări politice pe termen lung.
Continuatorul fidel al operei sale va fi un alt leader militar considerat fondator al naţiunii afgane, Ahmad-Şah Durrany, cel care în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea îşi va constitui propriul imperiu, înglobând teritoriile actualului Afganistan şi Pakistan. Forţele sale vor repurta succese decisive împotriva hinduşilor din confederaţia Maratha, uşurând expansiunea britanică în subcontinentul indian. Victoria sa a fost percepută ca o nouă invazie a barbarilor în India şi va inaugura o nouă escaladare a conflictelor dintre hinduşi şi musulmani.
Lumea stepelor avea să lanseze o ultimă provocare pentru China dinastiei Ming, epuizată la începutul secolului al XVII-lea de conflictul cu Japonia pentru controlul Coreiei şi de o criză de legitimitate dinastică. Beneficiarul acestei evoluţii a fost statul întemeiat de clanurile jurchenilor din Manciuria, înrudiţi prin origine cu populaţiile siberiene şi mongole, dar intraţi de mai bine de un secol în cadrele politice şi culturale chineze. China va cunoaşte o soartă mai bună decât Persia, deoarece aici preluarea puterii imperiale de către dinastia manciuriană Quing, a cărei putere se consolidase în nord-estul Chinei, a fost mai curând o preluare ostilă, resimţită ca atare de către intelectualitatea şi mediile comerciale chineze.
În regiunile din nord-vest, în fostul hanat Djagataid, puterea hanilor fusese înlocuită de cea a conducătorilor religioşi, care şi-au asigurat suportul ultimilor nomazi mongoli, djungarii. Autoritatea acestora din urmă, înrudiţi cu calmîcii din Urali, s-a extins mult spre est, dar forţa lor a fost anihilată la începutul secolului al XVIII-lea de hoardele reunite ale kazahilor, cu sprijin chinez. Expertiza superioară de care dispunea noua elită sino-manciuriană şi interesul direct al dinastiei faţă de regiunile limitrofe regiunilor natale au determinat o mai activă implicare în zona stepelor din nord-vest, locuite de kazahi şi uiguri, ca şi integrarea parţială a triburilor mongole în sistemul politic şi social chinez. Iniţiativele politice ale manciurienilor în zonele situate dincolo de Marele Zid, fosta centură fortificată menită să asigure o defensivă de succes pentru Regatul Mijlociu, a supravieţuit schimbărilor dinastice şi de guvernare şi şi-a continuă să ocupe un loc prioritar pe agenda de securitate a Chinei contemporane.
Fintervalul cronologic delimitat de moartea lui Timur Lenk şi apariţia antreprizelor ffranceze şi britanice în sudul Indiei a însemnat stabilizarea relativă a arhitecturii politice şi etnice a regiunii. Factorii de coeziune precum o anume uniformizare economică şi aderenţa la islamism a continuau să fie contrabalansaţi de nomadismul generator de insecuritate şi de rivalităţile interetnice, izvorâte din raţiuni economice şi acutizate de falii lingvistice şi spirituale, precum cele dintre tadjici şi uzbeci sau dintre paştuni şi hazara.