De câteva ori m-am gândit la relaţia dintre materialele pe care le postez şi profilul declarat al site-ului www.acum.tv. M-am întrebat – în primul rând – cum s-ar putea justifica abordarea unor teme care – la prima vedere – nu sunt de strictă actualitate. La drept vorbind, cred că înţelegerea noastră este iluminată atât de exploziile şi incendiile prezentului, cât şi de strălucirea, este drept mai rece, a unor împrejurări din trecut. Poate fi vorba – de exemplu – în contextul unor răsturnări istorice , de străfulgerări de curaj nesăbuit – cu aceste cuvinte, tatăl unui martir bucureştean din decembrie 1989 caracterizase acţiunile fiului său, al cărui sacrificiu – dincolo de orice îndoială -rămâne actual întru veşnicie.
Prea multe evenimente se supun acelui principiu al lipsei de proporţionalitate – invocat şi de Churchill în cursul Bătăliei Angliei – în virtutea căruia soarta unui număr foarte mare de oameni depinde de spiritul de sacrificiu al unei minorităţi.
Mă voi opri acum puţin mai mult asupra unui alt moment stelar. Sper că voi fi iertat de către cititori pentru folosirea acestui adjectiv pretenţios dar – poate veţi fi de acord cu mine – potrivit pentru evenimente apuse a caror lumină însoţeşte nenumărate generaţii succesive.
Noi îl vom însoţi acum pe S.
Ceea ce îl surprinsese pe S în mai multe baze aeriene israeliene era amestecul de irealitate si suprarealitate .Voi dezvălui îndata identitatea eroului său, sau poate ar trebui să spun, a ghidului nostru şi voi încerca să justific folosirea cuvintelor puţin sforăitoare de mai sus, nu de alta, dar nu aş vrea ca toţi cititorii să aţipească pe la jumătatea paragrafului.
O graniţă invizibilǎ separa lumea vizitatǎ de S de lumea din jur. Până in preajma unităţii ,el ajunse – asta se întâmpla prin 1970 – pe o şosea standard, cu panourile si semafoarele de rigoare. Apoi acestea se topiră şi ,treptat, fură înlocuite de marcaje nefamiliare. Maşina inainta într-un « deşert » ,urmând o linie trasata pe asfalt …Dintr-odată, un semnal imperativ, care nu avea nevoie de interpretare, îl determinǎ pe S să oprească motorul. Semaforul i se păru suspendat, atârnat parcă de boltă ca într-o pictură a lui Dali… Prin faţa lui trecură, unul dupa altul, câteva avioane « Skyhawk », cu nasurile metalice lungi si subtiri . În pofida ceţii, se puteau distinge bombele ataşate de fuselaje. Apoi o lumina verde îl anunţă că traversarea pistei de aterizare era permisă. Turnurile de control,parcă tupilate la nu prea mare distanţă, antenele de radio, angulare, de pe acoperişurile unor clădiri modeste de beton, hangarele amintind de dirijabile dezumflate şi care se iţeau printre copaci şi taluzuri, toate veneau într-un fel să amplifice impresia de peisaj nepământesc. Corpurile contorsionate de explozii ale unor rachete ruseşti fusesera deformate şi mai mult de sculptori amatori şi formelor onirice, suprarealiste li se alăturau corpuri de bombe şi de obuze supuse aceluiaşi tip de distorsionare. Nu este nevoie de un bisturiu ultraascuţit pentru a analiza acea impresie de nereal care, de fapt, l-a însoţit pe S neîncetat în Israel. Ea era imprimată nu atât de ceaţă si de experimentele plastice din baze ale aviaţiei, cât de trecutul mai îndepărtat, dar mai cu seamă cel recent al locuitorilor ţării. Fiecare avion cu steaua lui David pe fuselaj era , în definitiv şi irevocabil, o replică a pǎsǎrii Phoenix, resuscitatǎ la distanţă de cenuşa rămasă în Europa.
Cele 2000 de secunde
Străinul S, care reuşise să intre în rezonanţă cu aspiraţia spre supravieţuire a israelienilor, făcea parte dintr-o confrerie cu mult prea putini membri, dar S nu era iniţiala cuvântului străin ci prima literă a numelui de familie Stevenson. Scriitor cu state de serviciu în RAF ( Aviaţia militară britanică), William Stevenson, şi-a închinat cartea « Zanek ! » (apărută în 1971) tinerilor din aviaţia militară a Israelului, bărbaţi si femei, devotaţi si maturizaţi înainte de vreme. A doua parte a titlului iniţial al acestui articol (« Piloţi israelieni- Fiţi gata de decolare !) reprezintă o traducere liberă a imperativului « Zanek ! » (Subtitlul cărţii era : O cronică a aviaţiei militare israeliene .) Se ştie că sloganul lansat de Ezer Weizman : « Cei mai buni devin aviatori ! » a determinat destinul multor tineri şi că spre şcolile de aviaţie militară s-au îndreptat oameni deosebit de capabili. A existat şi un revers al acestei situatii :se afirmǎ că pofta unor tineri de a zbura pe şosele are ca punct de plecare defularea celor care nu au reuşit să devină piloţi.Bine-cunoscutul sindrom al centaurului îl vizează pe omul care nu reuşeşte să stăpâneasca caii putere, renunţând la jumătate din omenia sa. Conceptul – utilizat de psihologi – se cuvine reformulat în Israel ca fiind un sindrom al pilotului. Revenim la cartea lui Stevenson şi remarcăm că autorul se alătură, în confreria pe care o aminteam mai sus, unui alt englez – ofiţerul Orde Wingate. Cel supranumit « Prietenul ( Ha-Yadid) », organizase între 1936-1938, unităţile de comando evreieşti care au stăvilit, în cele din urmă, atacurile arabe. Să ne amintim că în 1938, în timpul vremelnicei cuceriri a Tveriei, arabii omorâsera 19 evrei, dintre care 11 copii.În general,locuitorii acestor locuri nu au simţit niciodata lipsa momentelor critice. În 1967, Stevenson realizase un film documentar.Îl însoţea atunci nepotul celui care organizase Bătălia Angliei , în care soarta întregii ţări depinsese de un număr redus de tineri piloţi. Cei doi ajunsesera şi ei, în ce priveşte Israelul, la concluzia că de supremaţia aeriana depindea supravieţuirea republicii evreilor. şi conducerea militară israeliană era pe deplin conştientă de rolul pe care urma să-l joace aviaţia. Se ştia însă foarte bine că de la vorbe până la fapte distanţa poate fi mare, chiar dacă Ezer Weizman , seful departamentului operaţional al aviaţiei, omul care dotase Israelul cu avioane performante şi cu personal calificat,declarase : « Le-am spus generalilor că aviaţia noastră poate să câştige supremaţia aeriană în decurs de şase ore ». În realitate, misiunea a fost îndeplinită în trei ore.Intensitatea emoţională a acestui răstimp ar fi putut să deformeze sufletele, speranţele celor angajaţi direct în acţiune şi , ulterior, în cazul unei nereuşite, ale întregii ţări. Cu ajutorul lui S, ne vom concentra, de fapt, asupra unei jumătăţi de oră şi ceva din ziua de 5 iunie 1967, cele doua mii de secunde de tăcere în care s-au comprimat doua mii de ani de istorie. În dimineaţa zilei de 5 iunie, cei mai mulţi cetăţeni ai ţării nici nu ştiau ce examen trebuie trecut pentru ca dreptul inalienabil al evreilor la un trai liber în ţara lor « veche-nouă » să fie reafirmat si consolidat. Nu-mi vine să cred că în acele momente S s-a aflat în preajma lui Mordechai Hod, comandantul aviaţiei militare israeliene, dar relatarea lui este, fara îndoiala, verificată şi valabila. Hod îşi lansase oamenii în câteva valuri succesive spre obiective – un număr redus de oameni care se îndreptau spre flotele aeriene de lupta arabe.Timp de 33,33 de minute, avioane cu reacţie demodate decolasera din cateva baze la intervale calculate in prealabil cu minuţiozitate spre un evantai de ţinte dispersate pe o rază întinsă, în deplină tăcere. ( era in vigoare o interdicţie absolută privind stabilirea unor legături radio între şi cu avioanele plecate în misiune).Ţintele trebuiau lovite simultan. Hod aştepta într-un punct de comandă subteran , tensionat, umezindu-şi buzele cu apa din paharul pe care îl ţinea strâns in mână.Calculatoarele din jurul său ,în faţa cărora erau aşezate soldate în uniforme uşoare, de vară, determinau câte mile mai trebuia să străbată fiecare escadrilă în parte. Din când în când, fetele se sculau şi marcau schimbări de poziţii pe un ecran mare, argintiu. Monitoarele de radar funcţionau fără întrerupere. În acele momente Israelul nu dispunea de o « umbrelă » care să-i protejeze spaţiul aerian. Totul se juca pe o carte şi Hod îşi punea din nou întrebarea dacă piloţii săi îl surprinseseră pe inamic sau fuseseră întâmpinaţi de MiG – urile arabe. Să ne amintim că piloţii israelieni primisera si ordinul de a zbura la o altitudine minimă, asta pentru a evita să apară pe ecranele de radar inamice. Avioanele zburaseră si deasupra Mediteranei, la aceeasi altitudine coborâtă, îndreptându-se spre Egipt dinspre apus, ceea ce a facut ca , multă vreme, propaganda arabă să afirme că aeroporturile egiptene fuseseră lovite de avioane britanice si franceze , ca şi în 1956.
« Manevrează spre stânga, Corsarule… »
« Organizaţi-vă…Numărul patru , deasupra… »
« Te acopăr… »
« Bandiţi- ora trei »
« Negativ,nucă de cocos, sunt ai noştri.. »
Acestea au fost primele schimburi de mesaje între piloţi, cuvintele care au spart tăcerea radiofonică….Mesaje de neînţeles pentru necunoscători dar, în ultimă instanţă, liniştitoare. Marea majoritate a avioanelor egiptene si siriene fusesera distruse la sol.
« Luptăm pentru că nu avem o alternativă ! » Cu aceste cuvinte, adresate lui Stevenson, Hod precizase aspectul militar al cunoscutei expresii israeliene « Ein brera ».Aceasta concizie şi simplitate erau practicate de comandantul aviaţiei şi în viaţa de zi cu zi. Stevenson îşi aminteşte de o convocare urgentă la comandamentul forţelor aeriene din Tel – Aviv. Sentinela nu îl recunoscuse pe S şi acesta se grăbise să spună că este aşteptat de generalul de brigada Hod. « Generalul de brigadă…. » Soldatul repetase cuvintele, încet. Părea nedumerit. Se consultase şi cu alţi tineri militari… « Nu avem nici un general de brigadă pe aici ». Nimeni nu spuse aceste cuvinte ,dar gesturile exprimau ideea fără echivoc. Dintr-o dată, inspirat, S venise cu o precizare : « Motti Hod Sunt aşteptat de generalul de brigadă Motti (diminutivul lui Mordechai) — » « Aha ! » se dumiriseră soldaţii de la poartă, dându-se la o parte după ce ridicaseră bariera. « De ce nu aţi spus aşa de la început ? Motti ! E aşa de simplu !»