ACUM.TV

În Manali, iunie, deşi nu este luna musonului (care începe prin iulie), e o perioadă destul de imprevizibilă.  Oricât ar părea de ciudat, stând în Delhi resimţi din ce în ce mai acut lipsa ploii, mai ales vara. Aşa că ploaia torenţială care începe în a treia zi a sejurului meu în Himalaya nu îmi creează nici cel mai mic disconfort. Cu atât mai mult cu cât nu durează foarte mult. Am suficient timp să vizitez Solang Valley. Urc în munte cu autoricşa, pe drumuri cu un singur sens, cam 40 de minute. La coborâre aveam să facem ceva mai mult de o oră. Solang Valley e o pajişte de mari dimensiuni între munţi. Iarna se poate schia, însă acum tot ceea ce pot face este să aleg între o călătorie cu parapanta şi una cu telecabina. Privesc deasupra mea cum cerul se umple de parapante şi ştiu încă din momentul acela că nu am atâta curaj încât să aleg survolarea Himalayei într-un „vehicul” atât de nesigur. Sporturile extreme şi India par o combinaţie mult prea periculoasă pentru mine. India în sine e un sport extrem. Telecabina e ceva mai sigură. A fost inaugurată de curând. 300 de rupii „per head”, aşa cum mi se spune, şi începe călătoria. Privit de sus, muntele te striveşte mai mult decât oricând. Pur şi simplu nu te poţi gândi la nimic cu excepţia propriei tale fragilităţi. E ca o călătorie cu avionul. Singura diferenţă e că, în vreme ce într-un avion altitudinea e o cifră pe care o contempli pe ecrane fără a trăi acut, fizic, senzaţia că eşti atât de departe de sol, aici desprinderea de pământ e ceva mai vie. Şoferul care mă adusese până aici are o tentativă de a mă însoţi. Ca mai toţi indienii, are şi el impresia că bietul om alb venit din Europa nu se poate descurca fără indicaţii. Fiecare indian devine în astfel de momente ghid turistic. Îl descurajez destul de repede mărind pasul şi lăsându-l în urmă, semnal clar că vreau să fiu singur. Spre surprinderea mea, înţelege.

În drum, vizitez şi Neru Kund, un loc în care se spune că Neru, primul prim ministru al Indiei, s-ar fi oprit pentru a bea apa care curge şi acum prin nişte ţevi ruginite, direct din munte. Pe vremuri, de o parte şi de alta a drumului se aflau diferite chioşcuri. Acum ele au dispărut pentru că recent bucăţi mari de piatră s-au prăvălit de pe munte în stradă.Câţiva oameni au murit iar locul a devenit extrem de nesigur. La întoarcere, drumul e blocat. Jeepuri cu turişti urcă şi coboară pe un drum îngust, care nu permite trecerea a mai mult de un vehicul odată. Spre deosebire de traficul din Delhi, aici şoferii nu claxonează atât de violent. De altfel, ceea ce m-a uimit de la bun început la oamenii muntelui a fost discreţia lor atât de necaracteristică Indiei. În magazine, nimeni nu te asaltează ca în Delhi, poţi intra şi admira produsele fără ca negustorii să te întâmpine cu deja exasperanta formulă „which country you`re from?”. Îmi aduc aminte că am obosit spunând că sunt din România. Primesc invariabil acelaşi răspuns: „Romania – such a nice country”. Ultima dată am spus că sunt din Alaska iar acum cartografiez mental un alt spaţiu căruia i-aş putea aparţine. Eventual, Birmania… Oricum, indiferent de răspunsul meu, replica e aceeaşi: „Alaska – such a nice country!”.

După o coabitare ceva mai liniştită cu şobolanul cu care împart aceeaşi cameră de hotel, a doua zi mă pregătesc să mă întorc în Delhi. De data aceasta, am parte de o ploaie care începe încă de cu seară şi continuă toată ziua. Nu se va opri foarte curând. Drumul din faţa hotelului e aproape în întregime acoperit de apă şi mă tem pentru o clipă că nu voi putea pleca. Temere inutilă. Autocarul se pune în mişcare. De data aceasta, am parte de un cuplu de şoferi cu totul inedit. Un fel de Stan şi Bran. Sporovăiesc tot timpul iar unul dintre ei vorbeşte la telefon în timp ce conduce şi priveşte destul de rar la drumul din faţa lui. La vreo 40 de kilometri de Manali, primeşte un telefon şi i se spune că a uitat un pasager. Opreşte autocarul într-o curbă şi aşteptăm câteva zeci de minute. Pasagerul rătăcit soseşte şi ne punem din nou în mişcare. Nu pentru multă vreme. Întâlnim un alt autocar oprit la marginea drumului şi din solidaritate şoferească, Stan şi Bran coboară să dea o mână de ajutor. Alături de ei, desigur, şi o bună parte a bărbaţilor din autocar. Ajutorul constă în câteva sfaturi. Partea masculină aflată în cele două autocare se învârte în jurul unei piese care, bănuiesc, e defectă. În cele din urmă piesa rămâne defectă, iar noi ne reluăm drumul. Ieşim din munţi când, pe un soi de autostradă cu două benzi pe sens, observăm un camion cu roşii care şi-a pierdut încărcătura. El poate fi ocolit. Majoritatea maşinilor aleg să facă asta, nu însă şi cuplul care se află la volanul autocarului nostru. Cuprinşi din nou de un elan de solidaritate, cei doi coboară şi admiră o vreme roşiile împrăştiate pe asfalt. De data aceasta, pasagerii se revoltă. O franţuzoaică se aşează la volan şi începe să claxoneze. Într-o engleză alterată de furie, se adresează unuia dintre şoferi: „if you stop till Delhi, I kill you!”. Mai sunt câteva amabilităţi pe care nu le redau aici. De menţionat doar că reîncarnarea în care cred hinduşii capătă pentru mine acum un alt sens. E nevoie de reîncarnări succesive într-o ţară în care nimic nu se desfăşoară după un orar bine stabilit. Poate că, la capătul unui şir nesfârşit de reîncarnări norocoase, şoferii aceştia vor ajunge odată şi odată la timp undeva. Sau poate, supremă dreptate divină, data viitoare se vor reîncarna în pasageri. Ne apropiem de capitală şi pe măsura ce ne apropiem autocarul are regim de taxi. Fiecare coboară unde vrea.

În cele din urmă, aventura ia sfârşit. După 17 ore ajung în Delhi. Îmi promit să nu mai circul vreodată în India cu autobuzul. Fusesem avertizat, dar orice avertisment are nevoie, pentru a fi validat, de o experienţă personală. Din păcate.

Acest articol a fost publicat duminică, 20 iunie 2010 la rubrica Impresii de calatorie.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.