“In limba armeană Harutiun înseamnă înviere.
Poate vreodată, cine știe…”
(Cartea Șoaptelor, pag. 21)
„Cartea Șoaptelor” de Varujan Vosganian, Editura Polirom, 2009
Dacă este adevărat că trebuie să ai un motiv bun ca să trăiești mai mult decât Iisus Hristos pe lumea aceasta (cum spunea bunicul Garabet Vosganian), atunci “Cartea Șoaptelor” este, fără îndoială, justificarea pe care Varujan Vosganian o va putea aduce în fața lui Dumnezeu. Dacă Vosganian ar fi scris toate cărțile Pământului, dar nu ar fi scris “Cartea Șoaptelor”, la nimic nu i-ar fi folosit și cu nimic nu l-ar fi ajutat în fața judecătorului ceresc. Asemenea scrierii evangheliștilor, Cartea Șoaptelor nu a fost, însă, scrisă de Vosganian, ci primită, în dar sau ca blestem. Copilul – bătrân, copilul – martor, copilul care nu putea să uite, a crescut auzind în sufletul său glasul bunicului Garabet. A crescut știind că are o datorie și un destin de împlinit. Destinul lui Vosganian, ca om mai întâi și ca scriitor mai apoi, este și va fi iremediabil legat de această Carte a Împlinirilor.
Cum este să crești și să înaintezi în ani, mă întreb, știind că ai de scris o Carte, simțind disperarea de a nu o începe, văzând timpul care trece pe lângă tine, neputând adormi nopțile pentru că nu ți-ai împlinit destinul? Cum este, mă întreb, să simți groaza de a muri, poate, fără a-ți împlini datoria sau frica de a nu găsi cuvintele pentru a exprima oroarea? Cum este să trăiești, zi de zi și noapte de noapte, auzind glasul sângelui pe care trebuie să îl răzbuni prin litere, neputându-l înabuși? Cum este să te trezești nopțile transpirat pentru că, asemeni unui erou al Cărții Șoaptelor, nu ți-ai făcut datoria de fiu și nu ți-ai îngropat tatăl (erou care, înnebunit de groaza de a-și lăsa tatăl neîngropat, a petrecut săptămâni în deșert, îngropând cadavrele descompuse și imposibil de recunoscut, aruncate pe marginea drumurilor, în speranța că unul dintre ele, poate cel de azi, poate cel de mâine va fi al tatălui său)? Grea cruce, pusă pe umerii firavi ai unui copil, fie el și un copil bătrân. (“Lasă-l, spunea bunicul Garabet. Nu e un copil obișnuit. E un copil bătrân de zile.”)
Cartea Șoaptelor, deși “scrisă” de mult, începută de mai mult de un secol, nu a ieșit “peste noapte” la lumina tiparului, în anul 2009. Ce se poate doar intui în spatele celor 521 de pagini este zbuciumul unui om conștient că are de scris o Carte. Putem doar bănui, an de an și noapte de noapte, cum filele Cărții Șoaptelor au început să se înmulțească, cum, meticulos și îndârjit, autorul a adunat cu precizie și cu o conștiinciozitate obsesivă nume după nume, viață după viață, detaliu după detaliu. Multe dintre numele adunate în carte nu ajung nici măcar la a fi schițate ca personaje, dar există, în liste și în înșiruiri, aducând aminte pentru totdeauna de cei care le-au purtat. In spatele Cărții Șoaptelor, se ascunde un efort teribil iar rezultatul este la fel de teribil: o construcție monumentală, înțesată de nume, de date, de personaje. Ceea ce răzbate cel mai mult din felul în care a fost concepută Cartea Șoaptelor este îndârjirea. Nu este o carte ușoară, ieșită din câteva adieri de stilou, este o carte în care cele mai uitate nume au fost căutate în sertarele memoriei cu o încăpățânare aproape bolnavă, cu furie și o cu rigurozitate ieșită din comun, cu patosul omului care își iubește cimitirul pentru simplul motiv că este al lui (“Cimitirul armenesc din Focșani era altfel decât celelalte. Intâi de toate, fiindcă era al meu”). Exista oare alt motiv pentru care ne iubim mama, fratele, femeia? Motivul încăpățânat al copilului care își iubeste jucăria pentru că e a lui este singurul motiv al iubirii. Teribila responsabilitate a lui Vosganian în fața morților lui l-a dus la crearea unei opere unice care marchează nu doar istoria culturală a armenilor ci întreaga literatură română. In articolul “Distinguished by the dead“, publicat în prestigiosul cotidian israelian Ha’aretz, Prof. Riri Sylvia Manor, Președinta Asociației Scriitorilor Israelieni-Români, definește Cartea Șoaptelor ca cel mai bun roman al literaturii române: “No one expected Varujan Vosganian to write the best novel in Romanian literature. He was, after all, the finance minister of Romania until not very long ago. He is an economist and mathematician by profession, a talented rhetorician, a brilliant intellectual, president of the Armenians Union of Romania and vice president of the Romanian Writers’ Union (Nimeni nu se aștepta ca Varujan Vosganian să scrie cel mai bun roman din literatura română. El a fost, totuși, ministrul de finanțe al României până nu demult. Este economist și matematician de profesie, un orator talentat, un intelectual strălucit, președintele Uniunii Armenilor din România și Vice-Președintele Uniunii Scriitorilor din România)”, și cred că timpul nu va face decât să îi confirme această profeție.
Oare nu despre Cartea Șoaptelor vorbea Tudor Arghezi în poezia “Testament”? Nu este oare Cartea Șoaptelor, Testamentul comun al armenilor uciși, adus la îndeplinire prin mâna unui poet, Varujan Vosganian? “Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte. / In seara răzvrătită care vine / De la străbunii mei până la tine, / Prin râpi și gropi adânci, / Suite de bătrânii mei pe brânci, / Si care, tânăr, să le urci te-așteaptă, / Cartea mea-i, fiule, o treaptă. (…) Slova de foc și slova făurită / Impărechiate-n carte se mărită, / Ca fierul cald îmbrățisat în clește. / Robul a scris-o, Domnul o citește, / Făr-a cunoaște că-n adâncul ei / Zace mânia bunilor mei.”
Se spune, pe bună dreptate, că în spatele Cărții Șoaptelor putem vedea foarte bine poetul care este Varujan Vosganian, autorul aflându-se la primul roman, după mai multe volume de poezii și un volum de nuvele. Insă, a te urca pe stânca numită “roman” este un act periculos, deoarece cei mai mulți nu încearcă nici măcar să urce prima treaptă, iar mulți dintre cei care până la urmă o fac eșuează lamentabil și se reîntorc la proze scurte care pot să iasă repede, să “dea bine”, cu un dram de talent și cu efort minim. Varujan Vosganian, în cel mai limpede stil armenesc, a așteptat. Nu a dat năvală, nu a călcat trufaș pe tărâmul literaturii ci, chibzuit și în tăcere, atunci când timpul nu a mai avut răbdare, i-a ascultat glasul și a început să urce stânca. Nu numai că nu a eșuat, dar a creat el însuși o stâncă de care se vor lovi generații de romancieri. A scrie un roman este, în primul rând, o muncă grea. A construi personaje, a alcătui o unitate, a sta zi de zi la măsuța de scris pentru a umple sute de pagini nu este lucru usor. Poet, se poate, dar unul tenace și, mai ales, curajos. Șoapte, desigur, dar care taie tăcerea cu duritatea lor. Melancolie și tristețe? Așa ceva nu există în Cartea Șoaptelor, care nu cunoaște decât durerea și rezistența.
Să nu confundăm tăcerea cu slăbiciunea. Este chiar mai greu să taci decât să țipi, o povară dusă ani de zile în tăcere, șoptită, devine mai grea decât dacă ar fi urlată pe străzi. Povara acestei cărți nu a fost ușoară pentru Vosganian și este nevoie de multă forță de caracter ca să dai la iveală durerile poveștii tale. Spun “poveștii tale” pentru că povestea bunicului Garabet sau a bunicului Setrak sau a lui Misak sau Sahag sau a oricărui personaj din carte se confundă cu cea a autorului. Este o iluzie că ar fi vorba de persoane diferite. Rând pe rând, prind viață sub pielea omului numit Varujan Vosganian bărbați, femei și copii, fiecare cu vocea lor. Cum ar fi putut să nu îi asculte? Cum ar fi putut să nu îi lase să vorbească când, noapte de noapte, auzea glasurile lor în inimă? Câtă tărie îți trebuie ca să poți trăi zi de zi, ani în șir, cu aceste voci care îți cer în permanență…HARUTIUN (“învierea”, în limba armeană)?
“Cât de caraghios, de țopăit și de neadevărat ar fi să-ți imaginezi timpul numai prin clipa pe care o trăiești!”
Dacă valoarea unui om este dată de măsura în care iubește, atunci, pentru mine, această valoare nu poate veni decât din măsura în care nu își uită morții. Să te razbuni pe moarte prin neuitare și să iubești viața, nelăsându-i să moară pe cei pe care i-ai iubit, cu încăpățânare, cu egoism, cu îndârjire. Pănă să iubesc, credeam că iubirea este o aprindere siropoasă și destul de ușor de găsit; toată lumea iubea, toată lumea sărbătorea Ziua Îndrăgostiților de dragoste, de poezie, de romantism, de telenovele. Iubirea avea culoarea roz, cerul îi era senin și cu mici norișori pufoși care o făceau și mai apetisantă. Când am început să iubesc, am înțeles că iubirea este o cruce teribil de greu de purtat și nu poate avea decât două culori: negru și rosu. Iubirea are legătura mai mult cu moartea decât cu viața, căci doar prin moarte se poate măsura, doar moartea îi poate arăta valoarea. Când l-am întâlnit, purta în el chipul întunecat al fratelui său ucis pentru că avea sângele de altă culoare, poate mai roșu, poate mai galben, ca sângele deșertului evreiesc de unde o porniseră străbunii lui în căutarea unei lumi mai îngăduitoare, însă, fără îndoială, era cea nepotrivită. Nu mai făcea deosebirea între el și mortul său pe care îl purta pe umeri, în privire, în inimă. Privit de oamenii din jur ca o ciudățenie, “morții cu morții, vii cu vii!”, trăia în el durerile uciderii fratelui său. Era cel care nu putea să uite. Eu purtam în suflet chipul bunicii mele moarte și nu vroiam să mă trezesc fără surâsul ei în mine. Când ne-am privit în ochi, au fost morții noștri cei care s-au recunoscut și, zâmbind, ne-au cununat. Astăzi, trăim aceeași dedublare, însă fără spasm, liniștită și în pace, morții cu vii, vii cu morții, alunecând mereu printre cei din casă, frângând pâinea împreună în jurul mesei joase, izbucnind vesel în discuții, glasul lor e și al nostru, suntem 4, suntem 10, suntem noi toți care ne-am iubit vreodată. Răzbunarea supremă a celui care a iubit este a nu uita. Căci iubirea, ne spune glasul Bibliei iudaice, este mai puternică decât moartea.
Răzbunarea, acțiune privită cu dispreț, calificată ca venind din măruntaiele sălbăticiunii care stă ascunsă în om, cea care ne arată chipul hâd al bestiei umane sau, mai rău, răzbunarea, arma idiotului și a celui nepriceput să dea alt răspuns, ni se înfățișează, atunci când e văzută în legătură cu iubirea, ca sora ei geamănă. Chiar și așa, puzderia de moraliști și de intelectuali care știu despre viață și dragoste doar ce găsesc între filele unei cărți și suferă de dureri închipuite o blamează și nu îi dau nici o șansă. Omul superior este cel care uită. Care întoarce pagina. Poporului evreu i se reproșează că nu își poate uita milioanele de fii arși în cuptoarele naziste. Și totuși, răzbunarea, ne spune aprigul și gelosul Dumnezeu al Vechiului Testament, este doar o altă față a iubirii.
Răzbunarea are mii de chipuri și poate lua forme și înfățișări variate, de la cele bazice până la cele mai amețitor de rafinate și elegante culmi. Există răzbunarea sângelui, a tăcerii, a uitării sau a neuitării, a vorbelor și a fotografiilor, a cărților, a picturilor, fiecare om care a iubit vreodată și a pierdut în fața morții își găsește propriul mod de a se răzbuna pe aceasta. Există, ne spune Varujan Vosganian, Răzbunarea Șoaptelor.
Din Armenia, cunoșteam doar două nume: Calust Gulbenkian și Onik Sahakian – Gulbenkian, marele colecționar de artă, al cărui nume este șoptit cu venerație în Portugalia și Onik Sahakian, balerin, pictor, prieten al lui Salvador Dali. Doar la sfârșitul Cărții Șoaptelor, aveam să aflu secretul acestui pictor despre care scrisesem și un articol: “Artists of the New Millenium”. Făcând o paralelă între armeanul Onik Sahakian și evreul Romeo Niram, subliniasem atât deosebirile, cât și asemănările dintre cei doi. Ma uimiseră de pe atunci liniștea și pacea care se desprindeau de pe pânzele lui Sahakian, mai ales puse în contrast cu tumultoasele culori ale lui Niram. Două stiluri diferite, două temperamente diferite, venind din rădăcini diferite, surprinzând aceleași teme. Intr-un interviu acordat ziarului Armenia Now (și republicat de revista spaniolă Niram Art, nr. 13- 14 / 2008), Onik Sahakian se destăinuie, insistând că nu dorește să ofere prin pictura sa decât liniște, deoarece lumea este și așa plină de grozăvii. La vremea respectivă, nu am înțeles cuvintele pictorului. Doar Cartea Șoaptelor m-a făcut să reiau picturile luminoase ale lui Sahakian și să văd în ele răzbunarea tăcută a culorii pline de liniște, care refuză să se plece în fața realității negre.
Iată că ajunge în mâinile mele o carte roșu-aurie, semnată de un alt armean, Varujan Vosganian, care îmi va dezlega misterul acestui popor tăcut, sporindu-mi neștiința. Căci, Armenia se lasă cu greu descifrată, straturi groase de tăcere o învăluiesc. Armenia este țara înserării, momentul când poveștile prind glas la o cafea proaspăt macinată. O coincidență frumoasă și stranie face ca numele Erevan, orașul – capitală, să sune pentru auzul meu ca Orașul Înserării (“erev” în limba ebraică însemnând “seară”), adică exact momentul decisiv al unei zile, în viziunea armeană: “Bătrânii din copilăria mea își beau cafeaua pe la șase după-amiaza. Ceremonialul preparării îndruma deja conversația pe o cale domoală. Iși făceau nițel loc între perne. (…) Era clipa când, în ciuda pribegiilor, a amintirilor însângerate și a timpului care trece, lumea părea neschimbată și tihnită iar sufletele împăcate.”
Ii privesc coperta, îmi plimb degetele pe dreptunghiul de hârtie lucitoare și roșie care împrejmuiește titlul, o deschid și o miros. De obicei, îmi place să miros carțile, ca și cum aș descoperi în mirosul hârtiei taina lor; se pare că nu sunt singura: “Bunicul Garabet mă învățase să cunosc cărțile astfel. O carte bună miroase într-un anume fel. Legată strâns în chingile ei de piele, miroase aproape omenește”. Mă așteptam la o hârtie galbenă, groasă, dar paginile sunt albe și fine, îmi aduc aminte de Biblie. Fotografia de pe copertă nu îmi spune nimic, nu o înțeleg, nu îi cunosc pe cei ce plutesc în poziții caraghioase într-o barcă; pentru mine sunt asemănători cu atâtea personaje îmbrăcate ciudat care privesc țepene din albumele vechi. Nu știam atunci că această fotografie este cheia întregii cărții și a unui întreg popor.
Cartea Șoaptelor are eroi, tragedii, bătălii, iubiri și, mai ales, morți. Fiecare dintre eroii săi are propria poveste, care se contopește cu cea generală, a unui întreg popor. Fiecare are și propriul fel de a se răzbuna. Poate cea mai teribilă răzbunare, de nu ar exista fotografia de pe copertă, ar fi nu cea a lui Misak, preferatul meu, eroul justițiar, ci cea a bunicului Setrak. Bunicul Setrak și-a văzut fratele, Harutiun, ucis în fața lui. Criminalul, căpetenia ienicerilor l-a întrebat: “Știi cum mă cheamă? Cu ochii încețoșați, bunicul a făcut semn că nu. Căpetenia și-a rostit numele și l-a pus să repete. Apoi a adăugat: Tu ai să trăiești. Esti destul de mare ca să înțelegi. Să spui la toți ai tăi cine sunt eu și ce ți-am făcut eu, ție și neamului tău! (..) Pe căpetenia aceea s-a răzbunat în singurul fel în care ar fi putut să o facă: nu l-a uitat, dar a tăcut întotdeauna în ce privește numele lui”. Tot bunicul Setrak și-a botezat fiica Maro, în amintirea surorii sale care s-a aruncat de pe stânci, în apele Eufratului, ca să scape de urmăritori. Răzbunarea numelui, teribila răzbunare armeană, care poate da și lua viața mai tăios decât sabia.
In Cartea Șoaptelor, timpul este un personaj ambiguu, istoria se repetă de atâtea ori încât nu mai contează foarte mult în ce an al poveștii ne găsim. Suntem chiar în ani diferiți, în același moment: “Timpul este o jivină care aleargă arcuită și labele ei lasă urme pe rând, dar timpul poate să alerge pe toate deodată. Cât de caraghios, de țopăit și de neadevărat ar fi să-ți imaginezi timpul numai prin clipa pe care o trăiești!” Trăim cu toții, împreună cu autorul însuși, viețile celor surprinși de același destin:”Care război? Am întrebat. Păi nu e decât unul. Doar că izbucnește mereu în altă parte, ca urticaria. Cu cât te scarpini mai tare, cu atât se aprinde mai rău. Până la urmă, istoria nu e decât o lungă scărpinătură.”
Poate singura diferență între viețile eroilor cărții o face, până la urmă, tot răzbunarea. Căci nici unul nu se răzbună în același fel. Povestea încăpățânării lui Harutiun Khantirian și al Consulatului de la București, unde Harutiun continua să își scrie depeșele, frumos caligrafíate și depuse în dosare căci nu mai avea cui să le trimită, este comică și tragică în același timp. Ceea ce împart eroii Cărții Șoaptelor este tăcerea. In tăcerea lui, Harutiun a ținut cu încăpățânare Consulatul deschis, “cu storurile lui ridicate, cu drapelul roș-albastru-portocaliu țintuit pe perete și cu dosarele cu depeșe către nicăieri”, consulat care “rămânea ca vestigiu al unei republici care nu mai exista decât în nostalgiile armenești și în ștampila oficială.”
Răzbunarea fotografiilor este cea care domină toată cartea. In fața morții iminente, toți armenii au o pasiune comună: aceea de a-și face fotografii. Albumele de familie sunt îngroșate cu fotografii ai celor plecați, deportați, repatriați pentru a fi iar deportați. Fotografiile devin singura dovadă a existenței unui om, armenii se fotografiază cu îndârjire, obsesiv. Prin fotografii, își trimit mesaje ascunse autorităților (dacă stă în picioare, atunci e bine, dacă stă rezemat e mai rău, dacă stă pe scaun e rău de tot), doar în fotografii, cei mai mulți continuă să trăiască. Armenii acelor vremuri găsiseră în fotografie singura modalitate de a-și însemna trecerea pe acest pământ, singura răzbunare în fața dispariției pe care o presimțeau. Tot prin fotografii, de data aceasta prin ștergerea oricărei fotografii din toate albumele, s-au răzbunat pe Mesia Khacerian. ”Pozele erau pentru armenii acelor vremuri ca un testament sau o asigurare de viață. Dacă omul se întorcea din convoaiele de deportați, din orfelinate, din călătoriile prin calele vapoarelor, poza era pusă din nou la păstrare și cel viu își relua locul printre ceilalți. Dacă nu se mai întorcea, atunci fotografia îl readucea printre ai lui pe cel dispărut când cutiile vechi și frumos încrustate, de sărbători, se deschideau. Fotografia devenea scuza celor care, în acel secol prea grăbit, plecaseră fără să apuce să-și ia rămas-bun. Armenii copilăriei mele trăiau mai mult printre fotografii decât printre oameni.”
Și totuși, armenii știau și să se facă auziți. Denumit de unii “primul atentat terorist din istorie”, atacul asupra Băncii Otomane din 1896 a fost condus de armeanul Armen Garo, care a ocupat banca, cerând oprirea masacrelor contra armenilor. “In proclamația adresată ambasadelor din Constantinopol, Garo avea să rostească istoricele cuvinte ce vor marca nu doar sfârșitul de secol XIX dar tot secolul care va urma: Noi nu suntem criminali. Dar indiferența criminală a umanității ne-a împins la acest gest.” Paginile care descriu ororile trăite de femeile, bărbații și copii armeni sunt, poate, cele mai teribile pagini scrise vreodată în limba română.
Tot lui Garo i se datorează și tăcuta acțiune “Nemesis”, numită după zeița răzbunării, atât de secretă încât “a rămas necunoscută încă jumatate de veac după aceea” și care poate fi comparată “prin neînduplecarea și amploarea ei cu ceea ce Simon Wiesanthal avea să facă, peste decenii, din dorința de a nu lăsa nepedepsite crimele îndreptate împotriva poporului evreu din timpul celui de al doilea război mondial.” In 1920, Garo a stabilit, în prima faza, o listă cu peste 600 de nume de persoane responsabile pentru masacre și deportări, apoi a redus-o la 41 de nume, ca până la urmă să ajungă la doar 7 nume, cei 7 criminali principali, responsabili de cele 7 cercuri ale genocidului, care fusesera deja condamnați de Curtea Marțială, dar scăpaseră cu viață. Pe parcursul următorilor ani, toti cei care alcătuiau lista criminalilor au fost executați de către grupul armean Nemesis. Iar povestea se întinde peste continente și mări prin intrarea în scenă a eroului Misak Torlakian. Pentru a învăța să tragă cu tunul, Misak, la doar 19 ani, a intrat în armata turcă, sub acte false, ajungând sergent și conducând garnizoana de artilerie. Intors în satul natal, Misak își cauta în van familia: “Imaginea celui care se oprește la intrarea în satul distrus este comună multora dintre poveștile spuse la ora cafelei de aceia dintre bătrânii copilariei mele care se retrăseseră în munți și se întorseseră în ținuturile natale în cea de a doua jumătate a anului 1915. De altfel, afară de unele amănunte, poveștile seamănă atât de mult unele cu altele încât iată, relatând acum întoarcerea lui Misak e ca și cum am spune toate poveștile deodată! (…) De la nimicirile și risipirile anului 1895 dar, mai ales, ale anului 1915, iată, a trecut un secol dar tot mai există dintre aceia, nepoți ori strănepoți care se caută unii pe alții… un popor căutându-se, unii pe alții, după atâtea nenorociri, și de aceea rareori având tihna de a se regăsi pe sine!” Din satul distrus, Misak nu va mai putea recupera nimic, în afară de un caluț de lemn ce fusese al fratelui mai mic, Calust. “Misak Torlakian făcuse, în curtea răvășită a casei sale, un jurământ al răzbunării.” Membru al grupului Nemesis, Misak își va duce la îndeplinire jurământul cu încăpățânare, preț de zeci de ani. Veștile despre îndeplinirea răzbunărilor ajungeau la bunicul Garabet sub forma unor caluți de jucărie trimiși de Misak, în amintirea fratelui său, de peste mări și țări. Ultimul sosit, un cal alb, anunța împăcarea călărețului cu calul.
Armenii lui Vosganian trăiesc împietriți în mirare, o mirare care nu îi lăsa nici să moară, aproape toți cei scăpați din ororile convoaielor de deportare, murind la adânci bătrâneți. Trăiesc aparent liniștit, o viață șoptită ca și ritmul cărții. Si totuși, sunt pojghița de apă albastră și lipsită de sunetul talazurilor, sub poezia desăvârșită a lui Vosganian, se poate simți mocnind forța poporului armean. “De la războinicii neamului meu am primit puterea de a fi învins” ne spune Vosganian iar aici cuvântul cheie este “puterea” așa cum în “biruința este a-ți vărsa sângele”, cuvântul cheie este “sângele”. Să nu uităm că Islamul a cucerit strălucita și orgolioasa civilizație persană. In urma lui, armenii au rămas mai puțini, mai tăcuți, dar creștini. Fiecare erou al Cărții Șoaptelor este dur ca o stâncă fie că vrea să înțeleagă lumea ca bunicul Garabet fie că o socotește de neînțeles, ca bunicul Setrak. Intre aceștia doi, copilul bătrân își scrie, în tăcere, cartea. Fiecare se răzbună în felul său, înțelegând sau neînțelegând, închizându-se în tăcere sau pictând și fotografiind, cântând sau citind. Răzbunarea bunicului Garabet – de a se fotografia pe el însuși de zeci de ori, de a învinge moartea prin fotografia de pe mormânt, unde pare că este el cel care vine către cei ce îl privesc.
Si totuși, suprema răzbunare nu aparține vreunui personaj al cărții, nici măcar rebelului Garo, nici Generalului Dro. Suprema răzbunare armeană, mai presus de însăși scrierea acestei cărți, o reprezintă alegerea copertei. Ca multe lucruri din Cartea Șoaptelor, care sunt cel mai bine înțelese citite invers, coperta cărții nu se poate înțelege decât după ce ai terminat întreaga carte. Doar atunci, vei înțelege suprema răzbunare: fotografia bunicului Garabet, cu familia, fotografia despre care credeau cu încăpățânare armenii acelor vremuri că este singura dovadă a existenței lor. Astăzi, bunicul Garabet mă privește de pe copertă. A învins moartea și faptul că eu, în anul 2010, în Spania, mă uit la chipul său, dovedește cel mai bine că adevărații învingători sunt învinșii. Varujan Vosganian nu este un învingător. Eu nu sunt învingătoare. Cei care au dictat și pus în aplicare exterminarea armenilor nu au nici nume, nici chip astăzi. Insă bunicul Garabet mă privește zâmbind. El este singurul viu între noi toți, căci generații după generații vor lua această carte în mână, în toate limbile în care va fi tradusă, în toate țările în care va ajunge și îl vor vedea zâmbind pe bunicul Garabet, căruia i-au crescut o mie de brațe. Armenii cei învinși, tăcuții și linistitii armeni, victimele ororilor, sunt astăzi mai vii decât noi, cititorii. Oare câți dintre cei care citesc și vor citi această carte vor fi cunoscuți peste generații? Noi, cei care citim astăzi Cartea Șoaptelor, din trufașa noastră poziție de “vii”, noi, care nu ne gândim la moarte și care ne facem fotografii fără nici un sens, ce vor dispărea o dată cu ultimul vlăstar ieșit din trupurile noastre pline azi de sânge cald, noi suntem morții. Pe noi nu ne va știi nimeni peste zeci de ani iar bunicul Garabet, cu fiecare cititor al Cărții Șoaptelor va întineri. Aceasta este suprema răzbunare a lui Varujan Vosganian. “Atâta vreme cât exiști în fotografii…ești nemuritor.”
Căutând pe internet fotografii legate de Cartea Șoaptelor, am rămas încremenită în fața unui document. După primul șoc, am început să râd, să râd în hohote, nu mă puteam opri din râs. Am găsit, publicat de autor, Testamentul regelui zahărului, cel purtat cu încăpățânare, zeci de ani la brâu, fotografiat pagină cu pagină de vechiul aparat al bunicului Garabet. L-am găsit, scanat, cu aceeași încăpățânare metodică cu care este scrisă cartea. Cu furie. Cu dragoste. In tăcere. Cum putea, de aceea râdeam, cum putea să lipsească testamentul din această incredibilăa răzbunare a lui Varujan Vosganian, războinicul-poet și poetul-războinic? Cum am putut să nu mă gândesc că totul trebuia îndeplinit până la capăt, cu fiecare virgulă, cu fiecare fărâmă de amintire, cu fiecare fotografie îngălbenită? Imi imaginam chipul hâd al mortii, urlând de groază în fața testamentului dat la iveală, pe internet, disponibil pentru toate popoarele lumii, pentru totdeauna. Imi imaginam chipul lui Hartin Fringhian zâmbind cu mirare, privindu-și din alt timp, testamentul cel neprețuit. “Veni Hartin Fringhian, își deschise testamentul, scoase o foaie alba și notă cu răbdare numele tuturor celor de față. Acolo unde nu știa, bunicul meu, care ședea în spatele lui, îi șoptea peste umăr. Apoi suflă peste foaie, ca cerneala să se usuce, puse în mijloc un pumn de nuci prăjite și o împături cu grijă.” Tot lui Vosganian, îi datoram și ultima fotografie a lui Nicolae Iorga, păstrată cu sfințenie de fotograful sufletelor. Acum da, s-a terminat.
Îți trebuie motive întemeiate ca să trăiești mai mult decât Iisus Hristos pe lumea aceasta. Dacă Hristos a murit întru Inviere, atunci Varujan Vosganian a trăit întru Invierea morților poporului său și, noapte de noapte, suferind durerile și ororile morților săi, a clădit, în tăcerea dură și încăpățânată care caracterizează spiritul armean, slova care îi va elibera de sub puterea morții și “celor din morminte viață dăruindu-le”.