În urmă cu aproximativ 30 de ani, o organizație culturală din Marea Britanie a invitat la Londra doi specialiști din România, un domn și o doamnă. Domnul mai fusese în occident, era un ”om umblat”, avea discernământ, pe scurt, observa și înțelegea. Doamna era la prima ei vizită la Londra, de fapt la prima ei ieșire în Occident. Am fost timp de trei zile translatorul lor, pentru că nu vorbeau engleza, iar în timpul liber le-am servit drept ghid în capitala britanică.
Ori de câte ori ne opream să le arăt un parc mai pitoresc, o clădire cu un stil arhitectonic mai aparte, articole vestimentare sau bijuterii într-o vitrină, doamna răspundea sec ”avem și noi”. (România se afla atunci în mijlocul ”Iepocii de Aur” a lui Ceaușescu). Domnul tăcea. Profitând însă de un moment în care eram numai noi doi, mi-a șoptit: ”Fiți amabil, duceți-ne la magazinul universal Harrods, ca să văd dacă mai spune că avem și noi”. (Pentru cine nu a vizitat acest magazin, vreau să precizez că este un fel de Panteon al consumerismului: cele mai elegante și mai scumpe articole de îmbrăcăminte și încălțăminte, mobilă, lenjerie, bijuterii, parfumuri, jucării, etc. Sala de alimente îți taie răsuflarea. Nu numai că poți găsi absolut orice produse din întreaga lume, dar piramidele de pești și fructe de mare, de fructe și legume din țară și din zonele cele mai exotice de pe glob îți dau impresia că te afli într-o galerie de artă.)
A doua zi, am propus să mergem la Harrods și am intrat direct în sala de alimente. După numai două minute, doamna a spus nervoasă ”Hai să ieșim. Este indecent, grotesc”. În ochii colegului ei am citit o mare satisfacție. Nici măcar patriotismul ceaușist al doamnei nu a putut s-o facă să mai spună ”avem și noi” în timp ce acasă, în România lumea stătea la coadă cu noaptea în cap pentru un litru de lapte și suferea de frig în apartamentele neîncălzite.
Pe mine nu m-a mirat reacția doamnei respective. Auzeam acest ”avem și noi” și de la rudele și prietenii mei din Israel care ne vizitau la Londra. M-am gândit că era vorba poate de un fel de complex de inferioritate, nu la nivel personal ci național, sau poate un gen de ”patriotardism”. Israelul era prin anii 60, 70 la începuturile sale și ca orice țară relativ tânără suferea de acest complex. Nu mai este cazul acum.
Și în Israel și, într-o măsură mai mică în România ”avem și noi” reflectă astăzi realitatea. Dar mă întreb dacă acest complex a dispărut totuși în întregime. Și mi-am pus această întrebare citind reacțiile violente la articolele din această revistă care îndrăznesc să critice orice aspect din sau legat de Israel.
De ce este considerată revista ”Acum” serioasă și imparțială atunci când publică un articol elogios la adresa Israelului și antisemită sau dușmănoasă când publică un articol critic? De ce nu se poate scrie ”domnule Cutare nu sunt de acord cu dumneata, nu ai dreptate, eu am date care dovedesc contrariul”,etc, etc, mă rog o discuție civilizată în contradictoriu. Ei bine, nu. Mulți, vorba lui Caragiale, au cusurul ăsta, se supără. Și când se supără ”combat bine”: ”Dușman distrugător, nu era momentul, nu la locul lui, cui servește, vipere”, și așa mai departe. Nu sunt oare și aceste reacții manifestări ale unui complex? Remarcați vă rog că întreb, nu declar! Pentru că mi se pare că dacă nu ești complexat, poți asculta o critică pe care s-o accepți sau nu, e dreptul tău, dar fără să te superi. Îmi pare rău să constat că ecourile la articolele din revistă încep să semene tot mai mult, și ca formă și ca fond, cu cele din presa din România. Înseamnă asta că ”Avem și noi” faliții noștri?
In lumea de azi am uitat sa polemizam civilizat? Atacam persoana in loc sa ne argumentam punctul de vedere, pacat.
De acord, Domnule Gross, da, atacul la persoana a devenit in orice confruntare de idei o regula. O degradare a comunicarii, e oare un regres uman in epoca tehnologiilor?