Recent am intalnit o expresie care mi-a atras atentia: sociologia autobuzului. Expresie care indica o disciplina speciala, despre care am inceput sa ma interesez, deoarece eu insumi sunt un calator zilnic cu autobuzul, pe care il folosesc uneori de cateva ori pe zi. Sociologia autobuzului m-a facut sa fiu atent la lucruri carora nu le dadeam importanta anterior. Am inceput sa observ cum arata calatorii din din autobuze diferite, in functie de cartierele prin care trec aceste autobuze. Astfel, am inceput sa inteleg cam cine ar fi acesti calatori, din ce categorie sociala provin, ce varsta medie au si ce venituri relative le stau la dispozitie. Lucru valabil nu numai pentru clientii permanenti ai autobuzelor, ci si pentru ce care calatoresc cu tramvaiul, cu metroul sau chiar privitor la navetistii cu trenul pe distanta scurta. Mai ales pentru cei nevoiti sa calatoreasca cu doua autobuze, sau cu un autobuz si cu metroul, sau cu tramvaiul, sau chiar cu trenul.
Cu aceeasi ocazie am inceput sa ma uit cu luare aminte la soferii de autobuz. Cine sunt acesti oameni si care este atitudinea lor fata de calatorii pe care trebuie sa-i transporte in schimbul unei plati relativ modice, a unui bilet relativ ieftin. Ei, soferii, a caror situatie materiala nu este rea, desi muncesc mult si care uneori trateaza calatorii cu dispret, mai ales daca acestia nu au nici o posibilitate reala de a protesta si de a se apara, nici de a calatori cu alt mijloc de transport. Am inceput sa ma uit cu luare aminte si la controlorii de bilete si la atitudinea lor, uneori concilianta si amabila, alteori dura, de la caz la caz.Si am inceput nu numai sa ma enervez atunci cand simt ca mi se lungesc urechile asteptand autobuzul, care trebuia sa fi fost in statie de mult timp si in functie de orarul caruia imi planificasem treburile zilnice, ci si sa urmaresc reactiile altor calatori, sa ascult discutiile dintre ei si soferi in asemenea cazuri. Am inceput si sa fac unele comparatii: intre autobuze din diferite cartiere ale aceluiasi oras, intre autobuze din orase diferite, intre autobuze si alte mijloace de transport in comun din alte tari.
Stratificare socială
In primul rand, pot mentiona ca autobuzul – sau mijlocul de transport public in comun – continua sa reprezinte vehicolul folosit pentru calatorie de omul sarac, precum si de catre o parte a oamenilor din clasa medie. Principalii calatori cu autobuzul, calatorii lui permanenti sunt insa saracii, varstnicii care nu pot conduce un automobil, copiii care inca nu au permis de conducere. Am vazut acest lucru atat in orasul in care locuiesc, Ierusalim, cat si in alte orase din Israel, Romania si alte tari. In cartierele prospere si relativ prospere, autobuzele sunt relativ putine, la distante mari in timp, uneori fixate in mod abuziv de catre societatile de transport public. Bineinteles, cu avizul primariilor.
In cartierele sarace, numarul autobuzelor este mai mare, dar adeseori intarzie. Ele sunt totdeauna arhipline, circula incet, soferii sunt cei care au pretentii la calatori, iar calatorii – care stiu ca posibilitatile lor de protest sunt reduse – sunt nevoiti sa taca si sa inghita. Uneori au loc dispute intre calatori, desi acestea sunt interzise, alteori cativa calatori vorbesc la telefoanele lor celulare cu glas tare in acelasi timp. Uneori soferii deschid aparatul de radio, mai incet sau mai tare, dupa propriul lor gust, iar calatorii se impart in doua grupuri: cei care vor sa asculte radioul si cei care vor sa calatoreasca in liniste, sa ajunga la destinatie fara vacarm.
Problema grava a autobuzelor o reprezinta orarul. Uneori, el nu tine seama de necesitatile calatorilor, clientii autobuzelor. Alteori este stabilit corect, dar este nerespectat. Imi amintesc de autobuzele si tramvaiele din Franta. Orarul este respectat cu precizie de secunda. Un computer de control anunta ora, minutul si secunda la care va veni autobuzul sau tramvaiul respectiv, chiar si cate minute sau secunde mai sunt pana va ajunge. In cazul unei intarzieri, ea este anuntata prin computer si printr-un difuzor, pe cale auditiva. Bineinteles, insotita de scuze si de promisiunea ca defectiunea care a determinat intarzierea va fi remediata cat mai curand posibil, ba chiar si in cat timp. Am aflat ca asmenea preciziune si comportament civilizat exista si in alte tari europene. Bineinteles, acelasi sistem este pentru metrou si pentru trenuri. Este o forma de respect fata de calatori. Nici un sofer sau watman nu indrazneste sa se stropseasca la un calator atunci cand acesta protesteaza asupra intarzierii vehicolului.
Șapte ani de acasă
Problema cea mai grava este insa cea a comportamentului oamenilor. In primul rand al soferilor, in cel de al doilea rand al calatorilor. Fenomen pe care l-am vazut atat in Romania, cat si in Israel. Cu unele mici deosebiri, situatia este asemanatoare. Uneori, soferul se simte rege in autobuzul „lui”. Daca este conducator auto, atunci sa fie si…conducator adevarat. Nu numai ca se stropseste la cine indrazneste sa se planga de intarzierile lui, pe care nici macar nu simte nevoia sa le justifice. El stie ca nimeni nu va indrazni sa-i faca nimic. El isi poate permite sa conduca autobuzul ca pe un tanc la razboi. Ba sa se simta si viteaz. Am vazut cazul unei femei varstnice care nu intelegea ceva, avea nevoie de o explicatie. A ramas cu neintelegerea. Spre norocul ei, cineva dintre calatori i-a explicat. Sau cazul altei femei batrane, care nu-si gasea portmoneul pentru a scoate abonamentul si a i-l arata soferului. Acesta a bruscat-o si a strigat la ea sa se grabeasca, findca el nu are timp. Biata batranica a inceput sa tremure. Calatorii, in loc s-o apere, au trecut de partea soferului, pentru ca el era…conducatorul, avea puterea, manifestata sub forma volanului. Pe langa faptul ca toti se grabeau. M-am gandit ca nu este o reactie de oameni, ci de oi. Am incercat sa spun o vorba, dar in zadar.
In alt caz, soferul a pornit autobuzul cu mare viteza de la inceput, de la iesirea din statie. O batranica, aflata in picioare, care nu apucase sa se aseze pe banca a cazut, si-a fracturat o coasta. Soferul radea de ea. In cele din urma a acceptat s-o duca la spital. Mi-am amintit de o povestire de Liviu Rebreanu, in care era vorba despre cativa tarani, care trebuiau sa plece cu trenul la oras. La gara era imbulzeala, dar casierul nu a deschis ghiseul decat cateva minute inainte de sosirea trenului. Cand trenul a ajuns, conductorul a strigat : „Nasaud, un minut!”. Bietii tarani abia apucasera sa-si cumpere bilete si au alergat spre peron, dar trenul a plecat fara ei. Bineinteles, banii nu i-au mai vazut inapoi; in schimb, unul dintre ei, un om batran, a primit o apostrofare din partea unui ceferist: „Sa te scoli mai dimineata, putregaiule!”. Iar o batranica slaba, care abia se misca si nu putea urca singura pe scara vagonului, primeste o apostrofare din partea unui mecanic de locomotiva: „Ei, baba, si dumneata…” (de fapt, mai civilizat, dar tot dupa principiul dreptului celui mai tare).
Si, fiindca vorbeam despre dreptul celui mai tare, sa revenim la autobuzele de astazi. Am vazut copii si tineri care se urca in autobuz fara nici un gest de politete si respect, impingandu-se inaintea batranilor, invalizilor si femeilor. O doamna ceva mai in etate mi-a atras atentia ca, din nenorocire, in autobuz reuseste sa se urce cel care este mai tare. Bineinteles, la orele de varf, atunci cand este aglomeratie si oricine risca sa ramana jos, nestiind cand va veni autobuzul urmator si daca va reusi sa se urce in el. Intr-un caz, cand am vrut sa ma comport ca un domn, sa dau exemplu personal si am facut loc catorva fete tinere sa urce inaintea mea, una dintre ele m-a intrebat ce vreau, sa cedez locul tuturor domnisoarelor? Era rezultatul faptului ca fusesera invatate ca in autobuz…se urca cu forta fizica.
Am vazut copii care se asezau pe locurile rezervate batranilor, orbilor, invalizilor si femeilor gravide si care refuzau sa se scoale atunci cand urca o persoana in asemenea situatie in autobuz . Am vazut un caz al unui profesor universitar varstnic, intr-un autobuz interurban care circula pe o distanta relativ scurta. El a reusit sa se urce in autobuz, dar a ramas in picioare langa usa: autobuzul era supraaglomerat. Personal stateam in picioare, dar aproape de fundul autobuzului; nu puteam face nimic. Pe bancile din fata sedeau cativa tineri, dar niciunul nu a avut obrazul sa se scoale si sa-i ofere locul batranului profesor. Nu stiu daca vreunul dintre acesti tineri nu-i fusese sau nu i-ar fi putut fi student…Solutia este si ramane: marirea numarului autobuzelor, precum si incurajarea achizitionarii de automobile de catre public.
Am mai vazut si alta scena, care se refera la tinerii calatori cu autobuzul, elevi de clase gimnaziale si de liceu. Ei isi puneau picioarele pe bancile din fata lor. Fara jena si fara rusine. Atunci cand am indraznit sa le spun ceva, am primit cateva cuvinte…pe care ma jenez sa le public in articol. Cu echivalenta in orice limba. Interesant era ca soferul nu le spunea nimic. Am vazut totusi un caz in care le-a atras atentia, dar ei l-au persiflat si au raspuns obraznic, pentru ca asa li se parea ca este la moda, ca sunt barbati si comit un act de vitejie. Au dat jos picioarele de pe banca numai atunci cand soferul i-a amenintat ca-i va da jos din autobuz. Am vazut si un caz in care o femeie tanara, care calatorea cu autobuzul interurban impreuna cu odrasla ei de vreo 10 ani, sa zambeasca si sa-si mangaie baietelul atunci cand acesta punea picioarele pe banca din fata. Aceasta dupa ce se asezasera impreuna pe locuri rezervate invalizilor, desi erau inca destule locuri in autobuz. Cand a urcat un invalid si a cerut locul, respectiva l-a apostrofat, iar pustiulica s-a amestecat in discutie, facand o strambatura. A fost nevoie de interventia soferului si a unor pasageri binevoitori pentru a-i obliga pe mama si fiu sa se aseze ceva mai in spate.
Am vazut cazuri de autotaxare, in care unii pasageri nu-si perforau biletul decat daca vedeau ca se urca un controlor. Sau cazuri la Bucuresti in care cineva, neavand bilet, se adresa soferului, iar acesta putea avea doua atitudini: ori sa-i ceara respectivului sa coboare, chiar daca era noaptea, iarna, frig si toate choscurile cu bilete erau inchise, – ori sa primeasca pretul biletului fara sa emita un bilet. Mmm, deh! Macar atat, la mica ciupeala si intelegere…Mi-am zis ca bine ca in Israel plata se face la sofer, iar el este obligat sa emita bilet. Macar atat, pentru ca imbulzeala, calatoria in picioare si mai ales asteptarile sunt de nesuportat si aici.
Sociologia autobuzului. Nu stiu ce sa mai spun. Sper ca vor avea loc imbunatatiri treptate in toata lumea; de fapt, le vad ca exista fata de ceea ce era inainte cu 20-30 de ani. Sociologia autobuzului ca stiinta, nu critica aspectelor legate de autobuz… Dar ca sa fiu optimist, prefer sa inchei cu o gluma, care povesteste despre un tanar care i-a cedat locul unei doamne in varsta intr-un autobuz din Ierusalim. Doamna i-a multumit si i-a spus ca este ceva rar in Israel, ea este obisnuita altfel, este turista din Anglia. Iar tanarul i-a raspuns ca se bucura de coincidenta, el insusi este turist englez. Gluma valabila in tot Israelul si in Romania…
Autobuzele de Bucuresti. Am multe amintiri…’Babe comuniste’… Romi cu manele date la maxim pe mobilu’ cu empetrei… Controlori beti de propria autoritate… Dar cel mai memorabil a fost soferul de autobuz care conducea autobuzul pe bulevardul Unirii cu un ziar intr-o mana si o sticla de cola in cealalta…
Exista si o „filosofie a autobuzului” care spune ca dupa ce, in sfarsit, ai reusit sa ocupi un loc in fata…trebuie sa cobori din autobuz !
Andrea, multumesc, ai dreptate. In viata ca si in autobuz, in autobuz ca si in viata. Imi amintesc afirmatia cuiva, precum si un cantec, in care se spunea ca lumea este ca un tramvai.
Sa auzim numai de bine,
Lucian
Sociologia autobuzului este foarte diferita in Canada, de cele scrise de Lucian. Exista o disciplina nescrisa a calatorilor, care m-a uimit in mod placut din primele zile dupa emigrarea mea pe aceste meleaguri. Totul incepe din statia de autobuz. De cum ajung acolo, calatorii se aseaza disciplinat, fara nici un fel de comentarii, unul in spatele celuilalt, intr-o linie continua, iar la sosirea autobuzului (punctuala, in fuctie de orarul afisat pe fiecare stalp al statiilor), se urca in liniste, in sir indian. Biletul este introdus intr-o caseta speciala, pe bordul autobuzului, operatiune supervizata de catre sofer. Se impart zambete, fiecare saluta soferul dupa bunul sau plac, dupa care calatorii se aseaza pe locurile libere gasite. Aici intervin „cei sapte ani de acasa”. Iti dai seama cu usurinta care din calatori sunt de origine europeana, deoarece ei sunt singurii care vor oferi locul oamenilor in varsta sau chiar femeilor…Ceilalti nu se vor deranja de pe locurile lor, odata ocupate. Cei mai multi calatori poarta casti in urechi, ascultand muzica, in nelipsitele ipod-uri, iphone-uri…Altii citesc carti, ziare, reviste, nimeni nu schimba o vorba cu altul. Fiecare e tacut, asteptand sosirea la destinatie. De cele mai multe ori, calatoria cu autobuzul este doar prima parte a unui drum mult mai lung, urmat de calatoria cu metroul. Asa ca, sociologia autobuzului in Canada este ceva de la sine inteles, experienta autobuzului este de cele mai multe ori o placere, o calatorie fara peripetii.
Sociologia transportului in comun sau obraznicia?
Dupa 25 de ani petrecuti in Israel, nici nu-mi mai aminteam ce comportare aveau oamenii in Romania, credeam ca regulile de respect, politete, morala , etica, nu mai exista in societatea noua. Fiind in Londra, intr-o statie de metro am vazut urcind un grup de elevi, in uniforme, care au inceput sa vorbeasca in soapta. La noi ar fi asurzit pe toti calatorii, ca erau foarte multi. In America, intr-o statie de autobus, intr-o localitate despre care am fost avertizata ca apartine unei populatii problematice, in majoritate negri, am fost uimita cum la oprirea autobuzului, cei care voiau sa urce au asteptat in deplina liniste si rabdare, sa coboare mai intii cei care doreau acest lucru. La fel s-a intimplat la urcarea in ascensoare! Si in Romania, Cu toate manelele si unele extravagante, pot spune din vizitele facute in ultimii ani, ca nu s-a schimbat educatia tinerilor crescuti intr-un climat temperat continental. Succes mai departe1
„Iti dai seama cu usurinta care din calatori sunt de origine europeana, deoarece ei sunt singurii care vor oferi locul oamenilor in varsta sau chiar femeilor…”
Poate ca dvs aveti un filtru care va permite sa percepeti numai oameni ‘de origine europeana’ oferind locuri celor in virsta?
Mi se pare foarte improbabil ca intr-un public intreg de calatori cu autobuzul, bunul simt sa fie distribuit exclusiv printre oamenii ‘de origine europeana’ (a se citi ‘albi’).
@F. Herscovici
„Fiind in Londra, intr-o statie de metro am vazut urcind un grup de elevi, in uniforme, care au inceput sa vorbeasca in soapta. La noi ar fi asurzit pe toti calatorii, ca erau foarte multi.”
Unii, din pacate, sunt mai ‘nashpa’:
http://www.telegraph.co.uk/news/uknews/crime/7532897/Victoria-station-stabbing-12-schoolchildren-charged-with-murder-in-legal-first.html
Depinde prin cartiere mergi. Nu banuiesc ca dvs. ati avea treaba prin Lewisham sau Peckham.
„In America, intr-o statie de autobus, intr-o localitate despre care am fost avertizata ca apartine unei populatii problematice, in majoritate negri, am fost uimita cum la oprirea autobuzului, cei care voiau sa urce au asteptat in deplina liniste si rabdare, sa coboare mai intii cei care doreau acest lucru.”
E foarte posibil ca in ziua respectiva acei nergri problematici au decis sa mearga cu bicicleta!
Ce interesant sa afli obiceiuri din alte locuri! M-as fi bucurat sa aflu ca in Israel persoanele in exercitiul functiunii nu abuzeaza.
Am experienta despre transportul comun in Suedia. E cam acelasi lucru ca si in Franta. Cateva aspecte:
– saraci ca si bogati merg cu autobuzul – nu e rusine. Nu e de bon ton sa folosesti masina personala pentru circulatie in oras, chiar daca multi o fac.
– se intampla ca soferul sa-ti ofere o calatorie pe gratis. Nu ma intrebati de ce si nu stiu nici cat de frecvent este.
Si lucrul asupra caruia vreau sa insist cel mai mult.
> Am aflat ca asmenea preciziune si comportament
> civilizat exista si in alte tari europene.
> Bineinteles, acelasi sistem este pentru metrou
> si pentru trenuri. Este o forma de respect fata
> de calatori. Nici un sofer sau watman nu
> indrazneste sa se stropseasca la un calator
> atunci cand acesta protesteaza asupra
> intarzierii vehicolului.
Am un prieten, un rus care lucreaza pe linia comunala de autobuz. E un om relativ tanar si destul de impulsiv. Mi-a povestit de cursurile de instruire si specializare pe care trebuie sa le faca periodic un sofer de autobuz. Nimic nu e lasat la intamplare in comportamentul soferului incat se poate spune ca acesta, comportamentul, e FACUT, nu nascut. Cred ca e singurul mod de a obtine rezultate profesionale. Dar el sta la indemana managerilor, nu a soferilor.
In sfarsit, soferii de autobuz local poarta o imbracaminte bleu marin sobra (vesta, pantaloni, fara sapca) iar cei de autocar poarta cravata la camasa. Daca nu ai sti cine sunt te-ar cuprinde sfiala crezand ca sunt niscaiva functionari de minister.
Am aflat ca asmenea preciziune si comportament civilizat exista si in alte tari europene. Bineinteles, acelasi sistem este pentru metrou si pentru trenuri. Este o forma de respect fata de calatori. Nici un sofer sau watman nu indrazneste sa se stropseasca la un calator atunci cand acesta protesteaza asupra intarzierii vehicolului.
Ei, mai Ficule, dar ce imi aduc eu aminte de atunci…
Bucuresti, 1959: In tramvaiul 19, pe bulervardul 1 Mai, un cetatean recalcitrant ii supara pe pasageri fiidca fuma in spate. Taxatoarea il ameninta ca il va reclama l-a vatman. Cetateanul parea decis sa-si termine tigarea. Atunci, maica-mea a intervenit viguros. Incruntata, s-a uitat direct la cetateanul bulversant si in modul eficient proletcultist i-a zis-o in fata, „Individule!”
Bucuresti, 1976: Asteptind pe(ntru) cineva la statia de troleibuz de la coltul Calea Dorobantilor cu Strada Atena, in mod inadvertent, am fost supus sociologiei troleibuzului. Trei copii rroma asteptau in statie dar nu ca sa „ia trolebuzu”. Asteptau sa vina troleibuzul petru ca aveau o sansa destul buna pentru a depista tigari abia fumate si aruncate pe trotuar. Fiind indragostit…lulea de acea persoana pe care o asteptam sa vina cu troleibuzul, am petrecut aproape o ora acolo in statie. Persoanele „bine” care asteptau si ele si-au apropiat de trup in mod ocrotitor posetele, gentile si plasele cu bunatati si toate cele. Ba chiar una dintre doamne i-a interpelat pe baietei, „Derbedeilor, de ce nu sinteti la scoala?” Unul dintre ‘derbedei’ a scuipat cu ‘sictir’ inspre doamna binevoitoare. Flegma a aterizat pe pantalonul unui securist care ma urmarea de citva timp. Dovedind instruirea impecabila de care beneficia, securistul si-a scos un servetel din buzunar si si-s redobindit cenusiul perfect, devenind din nou invizibil. Situatia a devenit mult mai interesanta cind unul dintre baietei i-a somat pe ceilalti doi sa-i dea mucurile. Foarte supusi dar si galagiosi, cei doi au inceput sortarea. Cea mai de pret era un Dunhill abia inceput. Dupa care era o juma’ de Kent si vreo doua BeTeuri in stare destul de buna. Sortarea a continuat pentru citeva minute pana cind unul dintre baietei a zis ceva rastit intr-un limbaj vedic-indic. In mod automat privirile lor s-au indreptat spre un militian corpolent care isi facuse aparitia ca din senin. Un baietel a exclamat, „Azi e porcu!” Porcu l-a infascat pe unul dintre baieti si l-a tras de urechi, „De cite ori sa va spun ba?” Eram nedumerit de ce toti trei au inceput sa rida si sa plece cu Porcu spre un loc mai ferit. Sceneta a continuat undeva dupa colt si nu am mai putut sa o urmaresc din cauza troleibuzului minunat care mi-a adus-o pe preafrumoasa mea. Dupa ce ne-am imbratisat ca si cum nu ne mai vazusem de ani de zile, eu si cu dragostea vietii mele ne-am luat la brat indreptindu-ne spre parc unde abia asteptam ne ne revedem ca lumea. Dar, spre surpriza mea, la un colt de strada unde se afla cel mai mic aprozar din Bucuresti, i-am vazut din no pe rromanasi si pe Porcu. Baietii defaceau mucurile de tigari intr-un lighenus in timp ce Porcu savura pretiosul Dunhill cu eleganta unui dirijor de orchestra si tragind cite o dusca de vin pelin. Cind m-a vazut Porcu a ascuns tigarea si sticla in spate si m-a salutat la cozoroc. Reflexul conditionat pe care l-am obtinut in timpul stagiului militar m-a facut sa-i raspund salutului. Dupa citeva momente, mi-am dat seama ca de fapt Porcul il salutase pe omul invizibil.
New York 1979: Lui Dutu ii venise schimbul, Viorel, care ne-a dus linga statia de metrou. „Stai asa, un pic,” mi-a spus Dutu si-a intors la taxi, „Vio, da-mi ranga!” Viorel a scos de sub scaunul din fata un baston de fier. Dutu l-a pus sub jeaca de piele si am inceput sa coborim scarile spre metro. Am fost dezamagit de cum aratau peretii pe sala scarilor. Parca eram la veceurile din Gara de Nord. Lumea de pe peron arata ca si cum venise din Babilon. Am intrat intr-un vagon si asteptam sa se inchidea usile si sa pornim. Trei africani americani, pe care Dutu imediat i-a calificat precum niste pasari negre cu miros dezgustator, au tinut usa deschisa fiindca unul dintre ei de-abia isi aprinsese o tigare. Vatmanul a venit si l-a implorat pe fiecare dintre ei sa lase usile sa se inchida ca altfel trenul nu putea sa se miste. Toti pasagerii se uitau destul de impasibili fara sa faca nimic sa-l ajute pe vatman. Atunci Dutu si-a deschis jeaca si a scos bastonul de fier. Imediat cei trei africani americani si-au vazut de treaba. Niciodata de atunci n-am mai luat metroul in New York.