Eu hoinăresc cu pas de somn
pe-alei întunecate
ce nu ştiu de poruncă
şi-ascult cum gândurile urcă
şi strigă către cer!
„de ce – cu lacrima deşertului
ursitoarele m-au botezat
şi-n suflet… sunetul nisipului
mi-au strecurat?”
… de-atâta rugă, chemare, spaimă
şi blestem –
stelele s-au stins
în grabă
picurându-şi taciturna nepăsare
pe trupul istovit
şi sufletu-mi înverşunat
împotriva unui Dumnezeu închipuit
ce nu-şi recunoaşte „vina”…
şi „întunericul”… din facerea lumii –
… o adiere simt în aer şi…
-„Ascultă-mă!”
tăcerea e chinul cel mai greu
o port ca pe-o cămaşă scumpă
ce se destramă în fiecare noapte
şi-o ţes din răni nebănuite
în fiecare zi…
şi-o spăl în fiecare răsărit
cu „apa făcătoare de minuni”…
-„Acesta e blestemul meu!”
… te invit la drum
să povestim,
să povestim…
din ciclul (poeme becartiene)
24 ianuarie 2010