ACUM.TV

Ofensiva şi defensiva, în spaţiul public al ideilor, au trăsături diferite şi ar fi o naivitate din partea noastră să le confundăm. Sorin Lavric se află într-o disperată defensivă, de cînd a avut proasta inspiraţie de a-şi publica volumul despre Noica şi mişcarea legionară (Buc., Ed. Humanitas, 2007). A avut parte, ce-i drept, de un prim ropot de aplauze, din partea unor condeieri ce gravitează în sfera de influenţă a editurii-gazdă (Bedros Horasangian prin Ziua, Vladimir Tismăneanu prin Evenimentul zilei, ori Dan C. Mihăilescu, pe la toate intersecţiile). Dar, în ciuda heirupismelor mobilizatoare, erorile grave ale cărţii nu puteau fi ascunse îndelung. În ce mă priveşte am încercat, într-o precedentă intervenţie, a le semnala.

1) S. Lavric se străduieşte să impună o perspectivă unică de studiere a istoriei, bazată pe implicarea comprehensivă, complice, simpatetică în faptele studiate, şi exclude orice alt tip de abordare. 2) S. Lavric prezintă extremismul fascist interbelic în mod unilateral, “din interior”, şi nu chestionează critic legitimitatea faptelor şi opţiunilor de-atunci. 3) S. Lavric proslăveşte, în pasaje sugerînd o “Cîntare a României legionare”, figuri controversate ale fascismului românesc (Zelea Codreanu, Moţa, Marin, Decemvirii, Nicadorii etc.). 4) S. Lavric vrea să coafeze o mişcare subversivă, de esenţă teroristă, şi îi stabileşte scandaloase analogii cu grupările creştine din catacombele antichităţii (?!). 5) S. Lavric se privează de elementara credibilitate etică, atunci cînd îl compătimeşte fierbinte pe ordonatorul unor măceluri (Corneliu Zelea Codreanu), în schimb ignoră cu suficienţă tragedia sutelor de victime – directe sau indirecte – ale acestuia. 6) S. Lavric nu ezită să înalţe litanii de preamărire a sîngeroasei mişcări fasciste: “Legionarismul este trecerea de la ordinea interioară la ordinea exterioară, este închegarea treptată a unei frumuseţi externe pe baza unei iradieri spirituale ce vine din interior” (p. 192). 7) S. Lavric îl scuză mereu pe Constantin Noica pentru adeziunea legionară şi activitatea politică, explicîndu-le ba prin subita conversiune religioasă, ba prin neţărmurita dorinţă de-a face binele cu forţa etc. 8) S. Lavric minimalizează, încercînd chiar să le camufleze, ieşirile antisemite din publicistica lui C. Noica. 9) S. Lavric falsifică fapte notorii din istoria României, pentru a relativiza culpele gardiste: a) numără victimele asasinatelor fasciste, dar “uită” la socoteală o mulţime de cadavre; b) diminuează impactul crimelor legionare; c) încarcă nota de plată a omorurilor, pe seama celorlalţi politicieni interbelici; d) umple artificial de substanţă o mişcare anarhistă şi antisemită, comparînd-o ca anvergură cu partide sau personalităţi care şi-au asumat efectiv guvernarea ţării; e) îi defăimează sistematic pe adversarii Mişcării; f) contestă desfăşurarea – ba chiar şi producerea – rebeliunii legionare.

Că numeroasele contrafaceri teoretice şi practice ale lui Sorin Lavric se sprijină pe o tristă aproximare a limbii române – predicate care uită să se mai acorde cu subiectul, virgula răsărită miraculos între subiect şi predicat, pronume personale dezacordate, pleonasme supărătoare, cacofonii dizgraţioase, repetiţii sacadate – constituie doar un banal element de recuzită, ce pigmentează cabotinismul spectacolului.

Cine a publicat o asemenea carte şi a avut parte de o asemenea evaluare a eşecurilor, în mod normal îşi ia o pauză de gîndire înainte de a-şi mai scoate nasul în public. Nu e cazul lui S. Lavric, care îşi trage aer în piept şi se năpusteşte să-mi ceară – el mie! – socoteală în revista Tribuna, nr. 132/2008. E totuşi o mare ingenuitate să te prefaci că dai răspunsuri, dar să eviţi explicaţiile, argumentele sau demonstraţiile, în schimb să storci virtuţi nebănuite din metoda afirmativă, apodictică: “se ştie că a fost o înscenare…”; “numai un ignorant sau un impostor poate să mai susţină azi veridicitatea…”; “am îndrăznit să spun adevărul despre legionari”;“adevărurile pe care le spun”; “adevărul e cel mai bun avocat cu putinţă”; “cititorul poate afla ce s-a întîmplat cu adevărat atunci”; “constatarea unui adevăr”. Psihanalistul care ar sta să-i judece recurenţa expresivă ar conchide că Sorin Lavric are o relaţie tensională cu conceptul de adevăr.

Constat că hagiograful de azi al legionarilor a perceput greşit observaţiile mele, de pe alt trotuar, dintr-un alt cartier. Rugămintea lui “ca dl. Laszlo să ne indice profetic cu cine ar putea să-l înlocuiască românii pe Noica”, întrucît ar fi vorba de un adevărat “simbol naţional” pus în primejdie, vine ca pieptenele de fildeş dăruit unui chel. Analiza critică nu încape în teaca prejudecăţilor mitologizante. Ea nu manipulează statuile glorioase şi eroii sublimi, ci operează cu observaţii concrete, bazate pe fapte precise şi informaţii corecte. Autorul publicat de Editura Humanitas îşi greşeşte adrisantul, atunci cînd mă îmboldeşte să pun şi eu umărul la confecţionarea de mausolee. Iar obsesia lui competiţională, exprimată cu o căznită ironie (“prestigiul cultural de care domnia sa se bucură îmi taie orice pornire beligerantă”,“singura mea grijă este să mă ridic la înălţimea lui” etc.) mă lasă rece. Eu nu-l contrez pentru a-l concura, ci pentru a-l corecta. Evoluăm pe coordonate diferite.

Ce mă miră, însă, este că Sorin Lavric, după ce pretinde că mă citeşte, îmi pune întrebări din textul pe care tocmai l-a încheiat de parcurs. Deşi i-am spus-o deja suficient de limpede, monograful Spiritului Pur de la Păltiniş mă chestionează, cu prefăcută uimire: “Pe cine a trădat Noica, domnule Laszlo?”. Pentru şcolerul leneş, repetitio mater studiorum, aşa că iarăşi vin şi zic: Noica i-a trădat, de pildă, pe ceilalţi inculpaţi din lotul care-i purta numele (vezi amintirile întristate ale lui N. Steinhardt, din Jurnalul fericirii). Noica i-a trădat pe prietenii exilaţi care, după ce-au strîns bani spre a-l răscumpăra din închisoare, s-au trezit în faţa ochilor cu agentul de influenţă al comunismului şi al lui Ceauşescu (vezi amintirile Monicăi Lovinescu). Noica i-a trădat pe unii membri ai exilului anticomunist, pe care, după ce i-a cunoscut la faţa locului, i-a descris amănunţit, la întoarcerea în ţară, pentru uzul Securităţii (vezi arhivele C.N.S.A.S.). Ajung aceste cîteva exemple, domnule Lavric, sau e nevoie să pomenim şi de cazul lui Mihai Rădulescu, mort în puşcărie? Doriţi detalii, sau preferaţi să rămînă totul doar între noi doi?

E totuşi lamentabil efortul prin care cercetătorul pe stil nou încearcă să facă tabula rasa în jurul său. Eu îi reproşez că trece sub tăcere precedenta monografie despre C. Noica, semnată de Alexandra Laignel-Lavastine, el îmi răspunde că nu împărtăşeşte punctele de vedere şi mizele urmărite de colega sa. De parcă despre asta era vorba! Îi cerusem, de fapt, să admită că a mai trecut cineva pe-acolo, înaintea lui, ba chiar să accepte că acel cineva a spus – pe bază de citate – despre antisemitismul lui Noica mai mult şi mai bine decît el. Era chiar atît de greu?

Viclenia răzbate nu doar din situaţiile punctuale, ci şi din abordările de ansamblu. Sorin Lavric îşi construieşte din plastilină un fals adversar, cu care se duelează pînă la istovire. Are impresia că e chemat să corecteze minciunile lansate de comunişti pe seama legionarilor. În imaginaţia sa copilăroasă, de-o parte se găsesc neadevărurile propagate de istoriografia statului ceauşist, de cealaltă parte ar fi însuşi Adevărul, transportat pe cal alb de apologetul fascist de azi. Între mistificarea de extrema stîngă şi mistificarea de extrema dreaptă nu s-ar mai afla, în prezent, nimic.

Din fericire lucrurile nu stau aşa. Chiar dacă autenticul reper ştiinţific în domeniu e ascuns cu încăpăţînare de către publicistul de la Humanitas, nu înseamnă că el nu există. În 2005 – aşadar nu foarte demult – a apărut la Editura Polirom Raportul Final întocmit de Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România. Autorii sînt reputaţi cercetători şi specialişti de la Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” din Bucureşti, Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative din Bucureşti, Centrul pentru Studiul Istoriei Evreieşti din Bucureşti, Institutul de Istorie “A.D. Xenopol” din Iaşi, Universitatea “Al.I. Cuza” din Iaşi, Universitatea “Dimitrie Cantemir” din Iaşi, Asociaţia Supravieţuitorilor Holocaustului din România, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, Arhivele Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti, Universitatea din New York, Centrul de Sociologie Europeană din Paris, Universitatea “Ludwig Maximillians” din München, Institutul de Istorie din Germania, Universitatea din Tel Aviv, Centrul Yad Vashem din Ierusalim, Universitatea Ebraică din Ierusalim, Radio Europa liberă – Radio Libertatea, Muzeul Memorial al Holocaustului din S.U.A., membri ai Parlamentului Israelian, ambasadori ai Statului Israel etc. Preşedintele Comisiei a fost prestigiosul Elie Wiesel (laureat al Premiului Nobel), iar concluziile stabilite au fost public asumate de doi preşedinţi ai României. Ca document oficial, Raportul Final se poate citi sub formă de carte, ori sub formă electronică pe site-ul Preşedinţiei române, precum şi pe site-urile Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington şi al Centrului Yad Vashem din Ierusalim.

Hagiograful mărunt al lui Constantin Noica de ce nu şi-a confruntat oare impresiile extremiste cu punctul de vedere oficial – ştiinţific, istoric şi diplomatic – al statului român, aşa cum e proclamat azi în ţară şi în Occident? Era mai comodă “lupta cu umbra” defunctei propagande comuniste?

Poate fi instructiv un mic exerciţiu comparativ, ca să vedem cu cine avem de-a face. Sorin Lavric e convins în cartea sa că rebeliunea legionară din 1941 ar reprezenta doar o mistificare, fabricată de clişeele propagandei comuniste (vezi p. 254). Cînd i-am contestat ipoteza, amintindu-i de numeroşii morţi inocenţi ai acelor împrejurări, inclusiv de oribilul pogrom antisemit de la abatorul din Bucureşti şi din împrejurimi, S. Lavric m-a corectat cu suficienţă: “Nici cei mai încrîncenaţi vînători de legionari nu mai pomenesc azi de episodul abatorului, şi asta fiindcă se ştie că a fost o înscenare a SSI-ului condus de Eugen Cristescu”. “Se ştie”, “constatarea unui adevăr”, “adevărurile pe care le spun” – cuvinte mari, destinate să ascundă impostura.

În Raportul Final al Comisiei Wiesel se arată limpede, în legătură cu episodul rebeliunii legionare, că “aproape două mii de evrei de ambele sexe şi de vîrste diferite (între 15 şi 85 de ani) au fost deţinuţi abuziv şi apoi duşi la cele paisprezece centre de tortură ale Legiunii (posturi de poliţie, Prefectura Bucureşti, sediul Legiunii, ferma lui Codreanu, primăria comunei Jilava, clădirile evreieşti ocupate, abatorul Bucureşti). Printre arestaţi se aflau şi evrei înstăriţi sau angajaţi ai unor organizaţii publice evreieşti. Abatorul din Bucureşti a fost locul celor mai atroce torturi. În ultima zi a Rebeliunii, cincisprezece evrei au fost duşi la Prefectura Bucureşti, unde au fost torturaţi şi/sau împuşcaţi. Procurorul militar numit de Antonescu să investigheze evenimentele a raportat că a recunoscut trei cunoştinţe printre cadavrele «torturate cu profesionalism» (avocatul Millo Beiler şi fraţii Rauch). El a adăugat: «trupurile celor ucişi la abator au fost atîrnate de ceafă, în cîrligele folosite de parlagii». Secretarul lui Mihai Antonescu a confirmat descrierea procurorului militar şi a adăugat că unele dintre victime au fost agăţate în timp ce erau încă în viaţă, pentru a permite torţionarilor «să ciopîrţească» trupurile lor. Dovezile indică faptul că organizaţia teroristă numită Corpul Muncitorilor Legionari (CML) a participat activ la pogrom, prin jaf, tortură şi crimă. (…) În total, 125 de evrei au fost ucişi în timpul pogromului de la Bucureşti, pogrom care a introdus de asemenea capitolul abuzării în masă a femeilor evreice, care erau violate uneori chiar sub ochii familiilor lor” (vezi p. 112).

Singura întrebare care mai persistă este dacă, în prezentarea faptelor, se înşală cumva prestigioasa Comisie Internaţională şi Preşedinţia României, sau dacă nu cumva ne minte de la obraz autorul publicat de Editura Humanitas din Bucureşti.

*

Falsul istoric nu se impune fără sprijinul consistent al unor nume consacrate. Am fost surprins să citesc, în Evenimentul zilei din 20 februarie a.c., pledoaria lui Vladimir Tismăneanu în favoarea neadevărurilor aruncate pe piaţă de Sorin Lavric. Trec iute peste faptul că publicistul se pronunţă călduros despre… virtuţile literare ale litaniei legionaroide: “excelent scrisă”, “scrisă cu pasiune, eleganţă stilistică şi rigoare” etc. Pe semne că dezacordurile, cacofoniile, repetiţiile şi pleonasmele agresive sînt destinate să configureze farmecul ascuns şi eleganţa riguroasă a contrafacerii… De ce s-o fi simţit oare dator politologul să-şi dea cu părerea în domenii pe care nu le stăpîneşte? Nu era mai simplu să se limiteze la aspectele pe care le cunoaşte prea bine, dar aici le răstălmăceşte? Căci monografia publicată de S. Lavric e orice altceva decît “o explorare lucidă, onestă şi dezinhibată”, întrucît în afara “dezinhibiţiei” de-a contrazice faptele notorii, “luciditatea” sa devine o formă de fanatism. Cît despre “onestitatea” citărilor parţiale şi partizane, ce să mai povestim.

După cum ne asigură, fără a clipi, comentatorul de peste ocean, “cu fină sensibilitate psihologică, Lavric detectează originea automutilării intelectuale a lui Noica în îmbrăţişarea dogmei legionare”. Nici măcar! Tînărul autor mărturiseşte în paginile volumului său tocmai incapacitatea de-a găsi un răspuns la spinoasa problemă a… psihologiei automutilării intelectuale a lui Noica: “Rămîne una dintre marile necunoscute ale firii umane fenomenul acesta atît de incontrolabil şi atît de imprevizibil căruia i-a căzut pradă Noica: îndrăcirea pe care a suferit-o atunci cînd şi-a pus credinţa în slujba «binelui suprem»” (vezi p. 251). Ce carte a citit oare Vladimir Tismăneanu?

Tot astfel, nu reuşesc să-l înţeleg pe harnicul analist al dictaturii comuniste din România, atunci cînd se plînge de flagranta rea-credinţă cu care îi este comentată în presă activitatea. Căci ce altceva decît frapantă rea-credinţă îi consacră el însuşi celeilalte monstruozităţi a secolului XX, fascismul, atunci cînd elogiază făcătura publicată la Ed. Humanitas (“cartea lui Sorin Lavric este o critică bine-venită a antilegionarismului manipulativ şi instrumental, în fond total ipocrit, al comuniştilor deopotrivă în perioada Dej şi poate chiar mai cinic în perioada Ceauşescu”)? De fapt intervenţia lui S. Lavric se ia la trîntă cu tezele antifasciste din totdeauna (de centru sau de stînga, democratice sau extremiste). Junele preferat al lui Vl. Tismăneanu flutură, fără sfială, gogoaşele reşapate ale legionarismului pentru eternitate: mitul Căpitanului, mitul predominanţei spirituale a pistolarilor de la Casa Verde, mitul luminos al asasinilor nicadori şi decemviri, contestarea amplorii crimelor politice gardiste, contestarea rebeliunii legionare etc. etc.

Cum poate pretinde obiectivitate de receptare cel care îşi pune prestigiul şi competenţa profesională în slujba unor interese conjuncturale? Cum poate solicita nepărtinire cel care excelează în favoritisme păguboase?

Fervoarea lui Vladimir Tismăneanu de-a se extazia în faţa kitsch-ului istoric e întrecută numai de zelul lui Dan C. Mihăilescu, pe pîrtia paralelă. Teleastul zburdalnic pare a-şi fi asumat sarcina de-a acredita un fals patent. În preajma publicării cărţii – ocheade complice, glumiţe de salon, zîmbete ca-ntre connaisseurs… După exprimarea unor obiecţii în presa culturală – opintire panicată, indignare jucată, apărare precipitată (“exact aşa, nuanţat, treptat, comprehensiv şi documentat,citeşte Sorin Lavric episodul aderării lui Noica la legionarism în cartea apărută în decembrie 2007 la Humanitas” – vezi Idei în dialog, nr. 3/2008, p. 7-10; toate epitetele şi virgulele din citat îi aparţin televizionastrului).

Mă pregăteam să mă mir că Dan C. Mihăilescu răstoarnă realitatea cu roţile în sus şi ne-o prezintă astfel – şugubăţ nevoie mare – cu toată naturaleţea. El nu e deranjat, bunăoară, de campania prefabricată pentru promovarea cărţii lui S. Lavric; în schimb e şifonat de cele cîteva rezerve individuale şi le pune pe seama conspiraţiei universale (“Practici străvechi, prezente la noi ca şi în toată lumea, dar care, iată, slavă Domnului, ajung să sperie sau să descurajeze tot mai puţin, în favoarea studiilor imparţiale”). El îşi îndeamnă cititorii să se documenteze nu din Raportul Final al Comisiei Wiesel sau din alte eventuale lucrări profesioniste, ci din pagini de îmbujorată memorialistică de extremă dreaptă (“Pe cei nefamiliarizaţi cu subiectul nu este nevoie să-i obligi să rătăcească prin stufărişul bibliografic, culminînd cu sintezele lui Armin Heinen, Francisco Veiga, Eugen Weber ş.cl. Le va fi de ajuns mărturia cuprinzătoare a lui Mircea Vulcănescu din Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut (…) unde, apropo de structura Mişcării, lucrurile sînt rezumate perfect”). Mde, halal opţiuni de documentare ştiinţifică!

Dan C. Mihăilescu îşi închipuie apoi, printr-o denaturare flagrantă, că “segmentul paramilitar şi asasin al legionarismului” ar fi fost provocat şi potenţat de “instituţiile ordinii publice, instigate de setea dictatorială a lui Carol II”. De-aici şi pînă la deculpabilizarea subtilă a legionarilor – că doar ambele tabere aflate în conflict au comis excese, ambele au produs victime, deci ambele sînt în egală măsură vinovate, nu-i aşa? – a rămas un singur pas, făcut fără nici o graţie (“Cînd cele două faţete ale răului se motivează şi se potenţează reciproc ani de-a rîndul, istoricul onest nu are cum să condamne monovalent”). Detaliul esenţial, pe care Dan C. Mihăilescu uită să-l arate cititorilor săi, e că, de-a lungul cîtorva ani, Mişcarea Legionară s-a aflat în permanentă ofensivă împotriva statului român şi a funcţionarilor săi. Oficialităţile depuneau eforturi constante să-şi apere pielea de metoda crimei politice, ridicate la rang de strategie militantă. Atunci cînd Corneliu Zelea Codreanu l-a ucis pe prefectul de poliţie Manciu, în 1924, Carol al II-lea era încă departe de tron. (Prinţul era ocupat, pe vremea aceea, cu poveştile de amor şi se pregătea să plece din ţară.) Agresiunile criminale ale Căpitanului, la adresa instituţiilor statului, au precedat cu ani de zile retorsiunile severe! Dar comentatorii înverziţi de azi uită să apeleze la “detaliile” cronologiei, în goana lor după răstălmăciri cu orice preţ.

Iar cînd cronologia e totuşi invocată, deformarea e din nou transparentă. Bunăoară tele-comentatorul Mihăilescu face distincţii esenţiale între etapa legionară codrenistă, respectiv aceea simistă, între militantismul “spiritualist” de tip Eliade şi Noica, respectiv pogromul final (“Da, să acceptăm că nu totul e-o apă şi-un pămînt, că una era legionarismul studenţesc în anii debutului lui Mircea Eliade şi cu totul altceva rebeliunea din ianuarie 1941, că, orice s-ar zice, între codrenismul de primă oră şi simismul final există severe, uneori radicale, deosebiri…” etc.). De parcă n-ar fi vorba despre una şi aceeaşi mişcare teroristă, care a evoluat de la crimele individuale – pe cînd se afla în opoziţia politică – la crimele în masă – după ce-a ajuns la guvernare! De parcă legionarismul lui Mircea Eliade nu s-ar fi dezvoltat de la etapa teoretică, religios militantă, la cea practică, a campaniei electorale pe la sate, în iarna anului 1937! De parcă legionarismul lui Constantin Noica n-ar fi progresat de la ideile xenofobe iniţiale, la militantismul concret, ca prim-redactor al oficiosului fascist Buna Vestire! Tehnica inocentării contemporane cunoaşte stratageme dintre cele mai diversificate: se pune semnul egalităţii între terorismul practicat de un grup criminal şi măsurile de forţă luate de statul aflat în defensivă; se admit rătăcirile “ideatice” ale unor intelectuali de frunte, dar se ascunde activitatea lor efectivă în sectorul politic.

În aceste condiţii, ar fi o naivitate din partea mea să mă minunez de şubrezenia etică a intervenţiei lui Dan C. Mihăilescu. Oare cum se face că, în ochii lui, o carte destinată să reabiliteze Mişcarea Legionară şi pe gazetarul său, Constantin Noica, devine admirabilă, în schimb toţi cei deranjaţi de stridenţa neadevărului sfîrşesc, sub condeiul lui, culpabilizaţi? Cum se face că, pus în faţa unei critici punctuale, pe bază de citate, argumente şi explicaţii, Dan C. Mihăilescu răspunde prin exclamaţii panicarde şi surescitare (“mostră de cecitate voluntară şi reducţionism vulgar”; “atîta venin, atîta ură, aşa o mostră înfiorătoare de – cum să-i spun mai fin? – exegeză torţionară şi gîndire contorsionistă”)? E totuşi descalificant ca, în locul ideilor, gazetarul dîmboviţean să recurgă la spumoasa diabolizare a adversarului, deplasîndu-l în contexte false cum ar fi “anii în care Silviu Brucan cerea moartea lui Iuliu Maniu, sau cînd Radu Popescu, Oscar Lemnaru, Zaharia Stancu, N. Gogoneaţă et. comp. vituperau împotriva lui Cioran şi Eliade. Cu astfel de texte-ghilotină erau obişnuiţi doar francezii de la 1945-47, cînd, în ucigaşa tradiţie a terorii revoluţionar vendeene, se cerea executarea fără proces, decapitarea, dezonorarea, defenestrarea colaboraţioniştilor…” etc.

Unde o fi învăţat Dan C. Mihăilescu asemenea viclenii răsuflate, din panoplia propagandei violente, cum sînt mimarea indignării, transfigurarea faptelor, ironizarea adversarului în scopul discreditării, exagerarea panicardă şi catastrofistă ş.a.? Se pare că şcoala minciunii, de la răposata revistă Luceafărul, a lăsat urme indelebile. Pentru cititorii familiarizaţi cu viaţa literară ceauşină, nu reprezintă un secret că Dan C. Mihăilescu era un bocanc de nădejde, în echipa de fotbal orientată împotriva scriitorilor rezistenţi prin cultură, în anii 1970-1980. Sub conducerea poetului comunist Nicolae Dragoş, iar din 1980 a sinistrului Nicolae Dan Fruntelată (ca redactori şefi), respectiv a inconturnabilului Mihai Ungheanu (ca redactor şef adjunct), Dan C. Mihăilescu dezvolta ample vocalize în revista de partid şi de stat, mereu la ordinele stăpînirii. Era pe-atunci de serviciu în sectorul “munca cu cartea”, dar nu se dădea în lături nici de la omagii directe, în caz de necesitate. De pildă, sub genericul strivitor “În aşteptarea marelui eveniment politic: Congresul XII al P.C.R.”, vijeliosul Dan C. Mihăilescu ne vorbea despre Patria inimii în următorii termeni:“Scriitor comunist [subl. D.C.M.] înseamnă rosturile unui eu care de bunăvoie se pune în slujba patriei sale şi, prin urmare, acest eu trebuie să se muncească pe sine ca un aluat, să se frămînte îndelung pe sine, să se pună de bunăvoie lîngă un izvor de căldură (care este iubirea de patrie) ca să poată creşte în sine şi tot de bunăvoie să-şi lase aromele şi gustul pe cerul gurii semenilor săi” (vezi Luceafărul, nr. 46/sîmbătă 17 nov. 1979, p. 7).

După ce s-a muncit vreo treizeci de ani ca un aluat şi s-a frămîntat îndelung pe sine, Dan C. Mihăilescu s-a pus astăzi de bună voie lîngă un izvor de căldură, ca să poată creşte, încît şi-a lăsat aromele şi gustul pe cerul gurii noastre. Doar atît, că a schimbat polii de (p)referinţă: din “scriitor comunist”, a ajuns admirator de hagiografi ai Mişcării Legionare. A descoperit că la ceafă te poţi scărpina la fel de bine, şi cu mîna stîngă, şi cu mîna dreaptă, în funcţie de ocazie.

Rămîne în urma lui boarea de regret pentru sprinteneala stilistică, bibliografia exhibată provocator, agilitatea expresivă şi veselul joc de picioare ale intelectualului care – dacă ar fi fost însoţit de ceva mai multă bună-credinţă – ar fi putut să fie. Dar n-a fost să fie.

P.S. Sorin Lavric – de la care a pornit întreaga tărăşenie – îmi comunică în căznita, dar abundenta sa replică din revista Tribuna că nici el, nici apropiaţii săi n-au auzit de vreo carte de-a mea. E normal, că doar nu era să figurez prin bibliotecile George Manu, Şerban Milcoveanu ori alţi camarazi cu guler verde. Altminteri însă, pe lîngă cele vreo două cărţi, dintre care una absolut mizerabilă, publicate pînă azi de S. Lavric, cred că au drept de existenţă şi cele vreo zece publicate de mine (fără a mai pune la socoteală traducerile). Problema junelui humanitasiot e că nu-şi uită stilul caracteristic, nici măcar atunci cînd îi răspunde celui ce îi reproşează cacofoniile, căci vine să afirme senin: “îi iau remarca ca pe o glumă”. Ha-ha, ce glumă bună! Sorin Lavric se pare că e predestinat să scrie pe viitor o carte impresionantă, grandioasă, uluitoare, cu un titlu inconfundabil: “Trăiască Căpitanul!”.

Cititorii interesați pot accesa direct și al treilea din seria de articole a lui Laszlo Alexandru, „Noica la a doua tinerețe” la:
Revista E-Leonardo

Acest articol a fost publicat duminică, 11 aprilie 2010 la rubrica Cutia Pandorei.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.