Din creatia pictoritei Dorothy MaierI
E ca si cum deschizi fereastra trenului in noapte.
cu mult inainte de sosirea trenului
si magnolii ningand
implozia atator gesturi nespuse,
sfiala primaverii te orbeste cum doar lumina perlei in ocean naste
din sidef adanc,
privesti in noapte si dincolo de intuneric, de osiile metalului – ceasornic stramb croit
topindu-se ca in visul lui Salvador, asemenea orbului ghicesti colina cu mii de clopote doar de el auzite,
degetele vantura clapele miresmei dinspre stresinele cu magnolii,
lampioanele cantoanelor muribunde sub panourile digitale ca niste stele obraznice,
gara solitara coboara in zapada ultima a iernii,
petalele in orasul cu parcuri isi proclama biruinta in piata aurarilor,
in burgul de piatra.
in cantecul orbului vestind primavara ca pe o poveste cu zeite dezgolind raul de cristaluri,
iesind din albia matasoasa pe care doar trubadurul fara vaz
o prevede
sus la castel sub degetele ce vantura dorinta,
primavara cu trupul dezlantuit in parauri,
catre fluvii,
catre mare.
II
Aceeasi masa rotunda cu vedere catre munti,
vederea muntilor nu mai e cea din zilele de primavara pe cand liceul murdar ne sfasia
visele – baionetele soldatilor din intaiul razboi al lumii patrulau in scenele unor filmari mediocre in centru si ne temeam de orice umbra.
Ne soarbem acelasi rachiu cu saniuta, altii plicitisiti desfrunzesc plicitisiti sticla de hartia etichetelor, timpul, imi spune un batran, e betivul tacut rupand etichetele, sparge sticla dupa sticla,
ca si cum ar uita sau n-ar sti mai tarziu numarul paharelor date peste gat. E batranul nebun vanzand flori pleostite ca niste soioase zile cu moina
in piata neasfaltata, mintindu-ne ca nu bea.
Ne privim sau incercam sa ne privim in ochi,
la trecerea zanelor prin cetate sufeream de insomnie cu gandul la balul din sala Elite,
istoria se repeta in cartea fiecaruia de acum ca un banal inceput de dragoste si o povestim mai departe.
Batranul acela din noi,
si nu noi,
e de vina ca zilele, anii se imprastie in cioburi.
Un altul la masa canta,
a uitat versurile cantecului si noi lalaim mai departe
la masa cea rotunda si totusi imperfecta,
caci sunt scaune goale,
cine stie
maine si mai multe.
III
Sa te intorci acasa, primavara cand floraresele in rochii de cobalt zbantat,
revezi ghioceii despre care povesteai colegelor tale de lucru din Boca Lago
ca sunt pur si simplu aducatorii primaverii, si ele iti suradeau, asa cum doar martie stie sa te seduca doar pentru o amiaza insorita, ca apoi iarna sa nu plece. Lumea merge inainte cu sau fara ghioceii tai, nici nu stiam cum sa le numesc in engleza, imi strangeau mana usor.
Sa crezi ca se mai bucura cineva de sosirea ta, in afara de cainele orb,
urci dealul ursulinelor ca pe o golgota slinoasa,
ai uitat ca nu mai esti fiu de aceasta data, ci tata imbatranit si tu.
Naratiunea cu intoarcerea fiului risipitor nu mai are stralucire, nici pagini
valtoarea digitala.
Ratacesti in piata circulara,
nu mai e bistroul cu fereastra inspre rau si salcii,
si chiar de-ar fi
alte ziduri se ridica peste ziduri
ca o albeata peste ochi…
Ciresul va continua sa ninga.
Cioburi de amintiri amestecate cu petalele primaverii si crampeiele de prezent, alcatuiesc un mozaic tulburator.