Kilimanjaro Saga – Ziua a Patra – Ascensiunea finala
De ziua aceasta mi-e putin teama. Astazi trebuie sa trecem de peretele muntos Barranco (Barranco Wall), sa traversam Valea Karanga si sa urcam pana la Barafu Camp aflat la 4,600 de metri. Vom strabate aproximativ 13 kilometri si vom ajunge acolo dupa amiaza. Corturile noastre vor fi pregatite, insa nu vom zabovi in ele prea mult. La ora 11:30 noaptea ne vom scula, vom servi un ceai cald si biscuiti, dupa care ne vom aventura in ascensiunea finala a Varfului Uhuru, aflat la altitudinea de 5,895 de metri, cel mai inalt pisc al acestui continent.
Desi Barranco Wall este impozant si foarte intimidant la vedere, urcusul nu mi se pare deloc anevoios. Renuntam la betele de schi pe care le agatam in spate, de rucsace si ne folosim mainile ca sa ne cataram mai bine pe bolovanii uriasi ce alcatuiesc peretele abrupt. Nu cred ca urcusul dureaza mai mult de o ora si jumatate dupa care ne continuam drumul spre Karanga Valley. Intram de acum in imparatia desertului alpin, al patrulea ecosistem distinct al masivului Kilimanjaro. In jur, din ce in ce mai multi bolovani si roca vulcanica, din ce in ce mai putina vegetatie. Chiar si smocurile de iarba se raresc pe masura ce continuam sa urcam. La aceste inaltimi, in miezul zilei soarele arde cu putere, asa incat trebuie sa dam jos frecvent cate un strat de imbracaminte din cele trei, patru cu care ne-am echipat dimineata. Cand soarele intra insa in ceata si nor trebuie sa le punem inapoi, rand pe rand.
!poza215!D
Din loc in loc, pe rocile mai mari, se ivesc constructii de pietre facute de mana omului, de fapt pietre puse una peste alta in echilibru ca un soi de momai locale. Il intreb pe Prosper care e denumirea lor in swahili iar el imi raspunde: “panga maui”. Sunt construite de localnici pentru a arata turistilor calea si a le purta noroc in drumul lor.
Ajungem in Valea Karanga, loc care freamata de aventurieri ca si noi. Corturile de pranz sunt deja ridicate si pe noi ne asteapta un meniu regesc: carofi prajiti, pui prajit, salata de varza, castraveti si rosii, si un cantalup plin cu diverse fructe taiate in cubulete.
Il intalnim aici pe Godlisten, ghidul nostru principal, seful de trib, cum s-ar spune. La sosirea noastra in Moshi el era deja pe munte cu un alt grup si ni s-a spus de la inceput ca va conduce grupul nostru incepand doar cu ziua premergatoare ascensiunii finale. Oricum, ceilalti trei ghizi care ne-au adus pana aici au fost minunati si au facut o treaba foarte buna, asa incat nici nu am simtit lipsa lui Godi. (Godi este diminutiv de la Godlisten, mi-a spus el cand, dupa o conversatie mai lunga, am devenit prieteni.)
E o zi foarte insorita si senina si din locul unde ne aflam, ultima noastra destinatie, Piscul Uhuru, se etaleaza privirii in toata grandoarea lui. Eugen fotografiaza un nor mare si alb ce se curbeaza deasupra muntelui ca o caciula pufoasa. Ne spune ca e aducator de ninsoare, dar nu procesez cum trebuie aceasta informatie. De fapt, trec peste ea cu nepasare, e o zi atat de frumoasa, cum de te-ai putea gandi ca se va schimba?
Dar se schimba brusc, cu mai putin de doua ore inainte de a ajunge la Barafu Campsite. Incepe cu acea muzica cristalina, clinc-clinc-clinc a bobitelor de gheata in cadere pe solul bolovanos si se transforma rapid intr-o rapaiala grozava ca de sfarsit de lume. Nici nu apuc sa imi trag suprapantalonii, ca sunt uda complet de la brau in jos, de poti sa storci hainele de pe mine, imbibate asa de apa cum sunt. Gluma se ingroasa din ce in ce mai tare, in scurt timp pamantul se acopera cu un strat gros de zapada inghetata. Manusile pe care le port ca sa imi tina de cald nu sunt impermeabile si mustesc de apa. Imi simt mainile ude si reci, picioarele de asemenea si am o senzatie neplacuta, ca si cand as fi cazut imbracata intr-un lac cu apa rece. Grabesc pasul si imi continui drumul sub furtuna de zapada.
!poza216!
In Barafu Camp e vraiste, bietii carausi se agita din rasputeri sa instaleze corturile, dar e aproape imposibil sub navala de zapada ce cade peste lume. Cateva corturi au fost ridicate, cu chiu cu vai. Aud voci dintr-unul, ce ma striga pe nume: “Cami, tu esti? Vino la noi!” E Dan, adapostit impreuna cu Eugen si Ovi intr-unul dintre cele trei corturi pe care echipa noastra de insotitori a reusit sa le monteze. Ma inghesuiesc si eu acolo, cu hainele fleasca si bocancii plini de noroi. Mi-e frig si sunt uda pana la piele, noroc ca am un rand de pantaloni si sosete uscate in rucsac. Ma schimb in graba si astept sa fiu anuntata ca e gata si cortul meu. Acest lucru nu se intampla prea curand dar cand se intampla, ma bucur mult la ideea ca ma voi putea odihni putin inainte de a o porni in mijlocul noptii in ascensiunea finala, ceea ce avea sa fie cel mai greu lucru pe care l-am facut pana acum in viata mea.
In pregatire pentru aceasta, imi scot din rucsac toate lucrurile grele si netrebuincioase in urmatoarele zece ore. Imi las acolo doar sticlele cu apa, cateva energy bars, aparatul de fotografiat, baterii de schimb pentru lanterna si o pereche de sosete uscate, in caz ca va fi nevoie. Ma intind in sacul de dormit, imbracata, caci nu peste mult timp va trebui sa o pornim din nou. Ma gandesc: “Asta e, asta e momentul pe care l-am asteptat, motivul pentru care am strabatut atata cale pana aici. A venit vremea. E timpul. Curaj, Cami!” Simt o emotie puternica ce imi cuprinde toata fiinta ca un val de lacrimi ce nu se poate revarsa in afara. Nu e frica, nu e panica, doar fiori de gand. Si ca de obicei, nu adorm deloc.
La ora 11:30 PM se da startul. Ne intalnim cu totii in cortul cel mare pentru un ceai fierbinte si biscuiti uscati. Ni se recomanda sa nu mancam prea mult, nu ar fi indicat inainte de urcus. E tacere in cortul nostru, niciunul dintre noi nu simte nevoia de a vorbi. Afara furtuna de zapada s-a potolit, dar simti frigul patrunzand in cort prin cele doua capete deschise. E noapte adanca, intuneric total. Doar lanternele noastre purtate pe frunte aduc lumina in jur. O aud pe Xena panicandu-se, nu neaparat serios dar nici doar in gluma: “Muri, de ce m-ai adus aici? Ca sa imi pierd viata?” Parca asta sparge oarecum linistea neobisnuita asternuta intre noi si ne mai catalizeaza putin.
La miezul noptii o pornim in sir indian. Ne insotesc toti cei patru ghizi, Godi in frunte, Arsen la coada, astfel incat sa ne aiba pe toti in grija. Daca vreunul dintre noi e nevoit sa abandoneze, unul dintre ghizi va cobori cu el inapoi la tabara de baza.
Dar nu ne gandim la asta acum. Urcam in tacere, in intunericul total ce invaluie lumea. Mai bine asa, daca ar fi lumina si ne-am uita in sus, la muntele fara sfarsit ce se inalta pana la cer, cu siguranta ca ne-am simti descurajati si un pic speriati. Desigur, nu suntem singurul grup de turisti porniti sa cucereasca Kilimanjaro. Suntem zeci. In fata si in spatele nostru ard luminitele lanternelor purtate de acestia, ca un sirag luminos arcuit peste munte.
Ma simt bine. Urc cu mintea goala, fara sa ma gandesc la nimic. In urmatoarele sapte sau opt ore trebuie sa urcam sapte kilometri in lungime si o diferenta de nivel de 1,300 de metri. Din cand in cand inalt privirea si zaresc licarirea lanternelor celor care sunt inaintea mea. O cobor si vad luminitele celor care sunt in urma mea, ca niste licurici aprinsi in noapte. Cu totii urcam la pas incet, chiar foarte incet, ca sa ne conservam fortele si sa nu le epuizam inainte de vreme. Ele trebuie sa ne ajunga pana in varf si apoi la coborare. Toate acestea in urmatoarele ore, puse cap la cap. La coborare nu se gandeste nimeni. Doar urcusul e in mintea tuturor si telul final: Uhuru Peak, varful cel mai inalt al Africii.
Curand, observ ca Marius nu se simte bine din cauza altitudinii ridicate. Inainteaza cativa pasi, dupa care se sprijina in bete ca sa isi traga sufletul. Din cand in cand, usor ingrijorat dar foarte calm, Arsen ii ridica pleoapele si ii cerceteaza retina. “E inca OK”, spune el, si ne continuam drumul. Raman in spate cu ei doi in timp ce grupul nostru se indeparteaza incet.
In urmatoarele ore pentru Marius urcusul devine o lupta dura. Prezinta o durere acerba de cap si se simte golit de orice urma de energie, simptome clare ale raului de altitudine. Cu toate impotrivirile lui, Arsen ii ia rucsacul din spate ca sa il elibereze de o povara. Eu sunt inca bine, doar mainile simt ca imi ingheata incet si incep sa ma doara. Nu-mi trebuie nimic si, desi mi se aminteste frecvent sa beau apa ca sa nu ma deshidratez, nu pot sa ma conformez. Oricum, in sticlele mele apa e deja inghetata.
In jurul nostru toata lumea e epuizata. Toti urca foarte incet si se opresc la fiecare pas. Se scurg asa vreo trei, patru ore lungi si din ce in ce mai grele. La una dintre opririle noastre, Arsen imi spune ca trebuie sa o iau inainte caci daca continui sa merg la pasul acesta ca sa mergem impreuna, e posibil sa nu reusesc sa urc pana la capat. Din tonul lui inteleg ca, la cat de rau ii e lui Marius, nu crede ca are sanse sa ajunga pana sus. Pe mine insa va trebui sa ma dea in grija altui ghid, nu ma poate lasa singura pe munte. Ghizii nostri sunt cu mult inaintea noastra, alaturi de ceilalti din grup. Il striga pe unul ce trece pe langa noi, aparent un cunoscut de-al lui. De fapt, toti acesti ghizi se cunosc intre ei, chiar daca lucreaza pentru companii diferite.
Cand plec alaturi de Fred, ghidul meu de imprumut, sunt aproape sigura ca nu am sa il vad pe Marius in varf. Ma gandesc cu mahnire ca va trebui sa se intoarca la baza si cunoscandu-i ambitia si aspiratiile, lucrul acesta ma intristeaza nespus. Dar Arsen are dreptate, lupta continua si e foarte personala. Fiecare trebuie sa aiba grija in primul rand de propria-i persoana, caci reusita depinde numai si numai de fiecare individ in parte.
Fred este ghidul particular a lui Bjorn, un student tanar, aproape copil, din Stockholm, Suedia. Desi respiram cu dificultate din cauza efortului si e foarte greu sa schimbam cateva cuvinte caci orice conversatie e epuizanta, ne imprietenim repede, ca doi soldati pe front aflati amandoi de aceeasi parte a baricadelor. Aflu repede de la Bjorn ca a venit in Tanzania pentru trei luni ca sa faca munca voluntara si ca, asemenea bunicii si tatalui lui care in tinerete au urcat Muntele Kilimanjaro, la randul lui vrea sa continue traditia familiei. “Vom ajunge acolo impreuna. Vom reusi, n-am nici o indoiala!”, ii spun eu plina de siguranta si avant. Bjorn ma aproba cu entuziasm si aceasta declaratie, spusa cu voce tare intre doi frati de suferinta, capata greutate si ne da amandurora forte noi.
!poza217!
Curand insa, situatia se schimba brusc. Pe la 5,500 de metri simt ca toata vlaga se scurge din mine. Nu mai pot sa fac nici un pas, mi-e aproape imposibil sa inaintez. Nu am probleme cu respiratia, nu ma doare capul, nu ma simt ametita. Simt doar o oboseala grozava care se intinde pe mine ca plumbul si ma trage spre pamant. M-as intinde pe jos si as dormi, dar, asa cum ni s-a spus inca de la plecare, daca adormi aici vei dormi somnul de veci. Ma ingrijoreaza mainile care imi sunt bocna de frig. Mana dreapta ma supara mai ales si imi trece deodata prin minte un gand infiorator: daca imi degera degetele si vor trebui sa mi le taie? O data acest gand format, nu mai imi da pace. Bjorn incepe sa ramana in urma mea. Observ ca prezinta aceleasi simptome ca si mine, insa mult mai acute. In fruntea noastra, Fred ne indeamna la drum. Ne spune ca nu mai e mult pana la Stella Point (altitudine: 5,745 metri) si ca de acolo, in mai putin de doua ore vom fi la Uhuru Peak. De la Stella Point drumul spre varf e mult mai lin si mai usor de strabatut. Nu ma mai intereseaza ce spune Fred, nu imi mai pasa de nimic. Simt o sfarseala cumplita si o oboseala atat de grea cum nici nu mi-as fi inchipuit ca poate exista pe lume. Bjorn incepe sa se opreasca la fiecare doi pasi si ma opresc si eu sa il astept. Imi trece atunci pentru prima data prin minte ca nu voi ajunge in varf. Gandul acesta nici macar nu ma sperie si il accept aproape cu seninatate. Asta e, dupa atatea vise lucioase si declaratii zornaitoare in toate partile oricui era dispus sa ma asculte, nu voi fi in stare sa ajung in varf. Si stiu ca asta e singura mea sansa, ca niciodata altcandva nu voi mai incerca sa urc acest munte. Daca nu reusesc acum, nu voi reusi niciodata. Daca nu se va intampla acum, nu se va intampla niciodata.
Incep sa ma gandesc cu calm la posibilitatea intoarcerii. Dar gandul coborarii este la fel de imposibil ca si cel al continuarii urcusului. Ar presupune acelasi efort fizic iar eu nu mai am nici un pic de energie. In plus, intunericul din jur imi da fiori si stiu ca daca m-as intoarce ar trebui sa cobor singura, caci Fred nu este ghidul meu si nu ma poate insoti. Ma uit in spate la Bjorn si vad ca de-abia isi trage sufletul. Ii spun: “Nu mai pot. Ma gandesc sa ma intorc.” “Da, nici eu nu mai pot. Nu voi ajunge pana in varf. Poate ar trebui sa ne intoarcem.” Fred ne aude si se intoarce spre noi: “Inca putin, in zece minute ajungem la Stella Point. Trebuie sa ajungeti macar pana la Stella Point si de acolo putem sa facem cale intoarsa.” Nu il mai cred. Ne-a spus ca suntem aproape de Stella Point acum o ora si cand ma uit in sus privelistea imi da fiori. Zaresc un munte fara sfarsit pe care nu pot sa il birui. M-a invins si sunt gata sa accept infrangerea si sa depun armele. Sunt sigura acum ca Marius s-a intors din drum. Daca cu ore in urma el se simtea atat de rau cum ma simt eu acum, nu putea, era imposibil sa continue drumul.
E aproape ora 7 dimineata si pe creste se zareste o geana de lumina, ca o speranta subtire a unui nou inceput. Incet, incet, in jurul nostru apar zorile si aceasta lumina sfioasa a diminetii aprinde energii noi in mine. Cu ultimele forte, impreuna cu Bjorn ajung la Stella Point si ne trantim amandoi pe jos, epuizati, in zapada.
!poza218!D
As putea spune ca aici intorc foaia si incep un nou capitol al acestui adevarat tur de forta. Cand m-am vazut sus la acele inaltimi si am cuprins cu privirea vasta intindere de alb din jur, haul de dedesubt pe care tocmai l-am strabatut si cerul de deasupra, care mi se pare acum atat de aproape, am stiut ca nu ma voi opri aici. Am stiut ca, absolut cu orice pret imi voi aduna toate energiile ce-mi curg prin vene si ma voi târi, de va fi nevoie, pana in varf. De asta am visat atatea luni cu ochii deschisi, pentru asta am venit aici. A abandona lupta nu mai e acum o optiune.
Imi iau ramas bun de la Bjorn si de la Fred (caruia ii strecor o bancnota de $10 in semn de multumire) si le spun ca ma duc mai departe. Bjorn e extenuat si nu mai are putere sa continue, dar ma gadesc ca e foarte tanar, ambitios si o va face altadata, cu siguranta.
Cu mainile inghetate imi scot din rucsac aparatul de fotografiat sa imortalizez momentul, sa fac fotografii cu noii mei prieteni si tovarasi de suferinta din noaptea ce tocmai s-a disipat ca un vis urat. Privirea imi cade pe grupul nou de oameni care tocmai ajung la Stella Point. Nu imi vine sa imi cred ochilor, dar uite-l pe Marius printre ei, insotit de Arsen! O bucurie mare ma cuprinde, imi vine sa chiui si sa cant. Nu mai sunt singura, putem face ultima parte de drum impreuna!
Si o facem cu greu, aproape tarandu-ne. Drumul e lin si urca usor in panta. Realizez, in betia oboselii ce stapaneste fiecare celula a fiintei mele, ca peisajul in jur e spectacular, unic pe pamant (dar suntem oare pe pamant sau mai degraba in cer?), ca nu multor oameni le e data in viata sansa de se afla in mijlocul acestei salbaticii albe, acestei puritati fara seaman. Zapezile de pe Kilimanjaro! Ne aflam in zona arctica, unde inca domnesc ghetarii vesnici. (Din nefericire, insa, dupa studiile actuale, vesnicia lor va mai dura doar 10 ani, datorita incalzirii pamantului.)
Voi face o paranteza si voi spune ca ajunsa acasa, o prietena buna m-a rugat emotionata, dupa ce a vazut fotografiile mele din dimineata aceea de agonie si extaz: “Cami, te rog mult sa inchizi ochii si sa-mi spui ce ai simtit cand ai ajuns acolo sus, ce sentimente te-au stapanit?” Ai fi foarte dezamagita, draga mea, sa afli ca nu am simtit nimic decat o oboseala fara margini, ca vedeam tot ce era in jurul meu dar nu ma puteam bucura de acest cadou, de acest privilegiu, de aceasta vesnicie ce mi se oferea mie, o muritoare ajunsa nu stiu cum in aceasta imparatie nemuritoare, aceeasi si aici de cand lumea si pamantul? In imaginatia mea, anticipand aceste momente, plangeam de bucurie, imi sunam familia acasa si le strigam extaziata la telefon: “Sunt aici, pe acoperisul Africii, aproape de cer!”
Pe acoperisul Africii, aproape de cer
!poza219!
Din directie opusa vin siruri de turisti ce au ajuns la Uhuru Peak si acum fac cale intoarsa. Printre ei si cei din grupul nostru care, cu totii, au reusit sa urce pana la capat. Unii se intorc epuizati, dar cu bucurie pe fata si cand trec pe langa noi, ne incurajeaza plini de entuziasm: “Inca putin, nu mai e mult. Aproape ati ajuns, nu va lasati!” Altii se intorc ametiti, aproape lesinati si sprijiniti pe brate de prieteni sau tovarasi de drum. Un barbat dintr-un grup ma opreste si ma intreaba: “Parlez vous francais?” “Mais…oui”. “C’est pas si loin. Encore dix minutes.” Merci, monsieur, dar cele zece minute s-au facut treizeci pana cand am zarit in sfarsit semnul pe care, asa cum stiam deja demult, sta scris:
CONGRATULATIONS
YOU ARE NOW AT
UHURU PEAK TANZANIA 5895 AMSL
AFRICA’S HIGHEST POINT
WORLD’S HIGHEST FREE-STANDING MOUNTAIN
[…]
Un munte nu poate fi cucerit. El iti permite sau nu de a te afla acolo, de a ajunge pe culmile lui. E un privilegiu care ti se acorda, si acest lucru trebuie bine stiut si respectat de toti cei care se aventureaza la acele inaltimi.
La asta ma gandesc acum, intoarsa acasa. Cu recunostinta, ii multumesc muntelui ca ne-a lasat sa ajungem in varful lui, ca si-a oprit la timp furtuna de zapada si ne-a permis sa intram in imparatia inaltimilor sale.
[…]
Citeam undeva ca Muntele Kilimanjaro este un loc unde oameni obisnuiti vin sa realizeze ceva
neobisnuit. Intre cer si pamant, intre agonie si extaz, iata-ma si pe mine aici, pe culmea Africii visurilor mele.
Cand te afli la aceasta altitudine, fiecare celula din corp iti striga sa renunti. Sa abandonezi lupta inegala, sa-ti odihnesti trupul istovit si mintea sleita. Nimic altceva pare ca nu mai conteaza: ambitii, orgolii, promisiuni. Cu toate acestea ceva nu te lasa sa te opresti aici. E o lupta cu tine insuti, o batalie apriga ce are loc in centrul fiintei tale, in mintea ce nu admite infrangere chiar daca puterile fizice s-au scurs de mult din tine.
Suntem aici, la Uhuru Peak. Am ajuns in punctul cel mai inalt al acestui continent. Simt mandrie, bucurie, entuziasm, fericire? Da, pe toate la un loc dar si o sfarseala grozava ce nu-mi permite sa raman aici mai mult decat cateva minute, atat cat pentru a face fotografiile ce vor ramane marturie peste timp.
Apoi o luam la fuga in jos. Da, fugim, aproape ne dam de-a dura la vale, in soarele aprig si orbitor ce s-a aprins peste lume, o data cu ivirea zorilor. Zapada s-a topit pe alocuri iar pe solul format din cenusa inchisa la culoare glisam ca si cand am schia cu viteza pe o partie de nisip. De data aceasta Arsen imi ia mie rucsacul, caci Marius si-a mai revenit si e acum in putere sa il care pe al sau. Mi-e cumplit de cald si imi scot unul cate unul straturile groase de haine.
In trei ore suntem in Barafu Camp si ne iese in intampinare unul dintre insotitorii nostri ce ne ofera suc rece de fructe. E animatie in campground, chiote, rasete, bucurie. Toti au revenit din morti, sunt destinsi, plini de verva si isi sarbatoresc galagiosi victoria.
Nu suntem lasati sa dormim. In doua ore trebuie sa ridicam tabara si sa o pornim din nou la drum. Inainte de caderea serii trebuie sa ajungem la Mweka Camp, ultimul loc de campare inainte de a ajunge inapoi la hotel in Moshi. Se situeaza la 3,100 de metri, deci trebuie sa coboram un kilometru si jumatate in altitudine si sa strabatem o distanta de 16 kilometri in lungime.
Drumul pana acolo este anevoios si-mi pare foarte lung. Il incepem sub rapaiala cristalelor de gheata care, ca de obicei, incepe sa cada peste noi fara veste, si il incheiem sub dusul unei ploi calde si perfide, ce transforma pamantul de sub picioarele noastre intr-o mocirla lipicioasa.
Pe drumul plin de hopuri pe care il strabatem aproape alergand, am ocazia sa vorbesc mai mult cu Godlisten. Imi spune ca are doi copii, o fetita de 12 ani si un baietel de 6. Fetita merge la o scoala particulara, undeva in alt oras iar el plateste pentru educatia ei $680 pe an, o suma enorma intr-o tara ca Tanzania. E foarte mandru de ea: vorbeste engleza chiar mai bine decat tatal ei si invata despre calculatoare. Pentru copiii lui isi doreste o soarta mai buna, vrea sa ii smulga din locul acesta unde singurul loc de munca mai rentabil e ca angajat al unei companii de turism ce conduce grupuri de aventurieri pe munte. Nu tine minte de cate ori a urcat pe Kilimanjaro: zeci de ori. E o munca grea, ce presupune atat efort fizic cat si zile sau chiar saptamani in sir departe de familie. Dar e recunoscator pentru sansa pe care o are. In lunile in care turismul se domoleste sau chiar se stinge complet, nu are nici un alt loc de munca, nici o sursa de venit. Pentru doua, trei luni pleaca la parintii lui, ce locuiesc intr-un sat mai indepartat si ii ajuta la munca campului.
Ne oprim cateva minute la un popas in care si-a facut loc, timid, un dram de civilizatie. De la o ghereta darapanata ne cumparam cate o sticla de Coca Cola rece, cu $5 sticla. Prinde bine dupa atatea zile de restriste in care am avut parte doar de apa fiarta si purificata cu pastile, tulbure si cu un usor gust de namol.
Aproape de seara ajungem extenuati la destinatie. Hainele, incaltarile imi sunt pline de noroi. Nu mai am nimic curat nici in rucsac, nici in geanta pe care o cara carausii. Ma simt murdara, naclaita, obosita si fericita. E timpul sa ne intoarcem la civilizatie.
Daca cineva crede ca am dormit in noaptea aceea dupa marsul infernal la care am fost supusi in ultimele zile, se inseala amarnic. De dormit nu am reusit sa dorm decat la hotel in Moshi, dar si acel somn a fost ceva ireal, un soi de moarte in care cadeam si din care ma smulgeam la fiecare doua ore. Un somn care m-a apasat, greu ca un bolovan imens rasturnat peste mine, un somn ciudat care m-a durut fizic si m-a obosit si mai tare.
!poza220!
Inainte de a pune punct primului capitol al acestei aventuri, trebuie sa mentionez ca echipa noastra de insotitori a fost formata din 43 de oameni: 33 de carausi, 2 bucatari, 2 chelneri, 2 asistenti de ghid, 3 ghizi si un lider de grup. Acesti oameni extraordinari au depus eforturi imense in a ne asigura tot confortul posibil in astfel de conditii extreme si a ne ajuta sa ne realizam visul de a strabate un munte de legenda si a ne depasi pe noi insine. Pentru toate acestea le multumesc tuturor din suflet si ii voi pastra mereu, cu recunostinta, in amintire.
La sfarsitul calatoriei noastre, asa cum se obisnuieste, fiecare din grupul nostru a contribuit o suma care s-a impartit intre cei 43 de insotitori, dupa functia si rangul fiecaruia. Se pare ca donatia noastra a fost generoasa caci am primit mii de multumiri din partea celor 3 ghizi si a liderului de grup, reprezentantii echipei tanzaniene. Am schimbat adrese de e-mail si continuam sa corespondam din cand in cand. Hillary ne-a trimis fotografii cu sotia si fetita lui, fotografii care m-au induiosat peste masura.
In ultima seara pe munte, s-au adunat toti cei 43 si ne-au cantat un cantec vesel, celebrativ, al carui refren imi rasuna si acum in minte: “Hakuna mátata, Hakuna matatá…”