Durere
Mă doare neputinţa.
Inerţia încită în mine nevoia de urlet.
Să răgnesc aş vrea ca un leu
Căţărat pe bolovanii coconi crescuţi cât casa
În crisalida cărora viermii minciunii
Împletesc sforăriile viitoare.
Sufăr când nimeni nu tresare
Când letargia-şi întinde aripile pe întreaga zare
Lăsând dospeala urzelilor să hrănească bâzâitul muştelor
Si gândacii subterani să sape neştiuţi
Rădăcina de unde ne tragem vlaga.
Cum ne-au adormit eroii?
Trâmbiţele luptei cum de-au amuţit?
Laşitatea s-a risipit în aer ca eterul
Şi drogul nepăsării a paralizat in noi
Setea de dreptate?
Nu! Cu barda voi să sfărămăm coconii
Larvelor nemetamofozate în fluturi.
Să brăzdăm adânc pământul
Peste furnicarele adăpostite de întuneric
Gata de-a distruge
Sămânţa aşteptatelor recolte
Şi, să slăvim măslinul din vale
Ce-şi anină a rămurea promiţătoare
După urgia focului din jur.
Golem
Intr-o legendă Evreiască din evul mediu Rabinul Loew a creat din pământ, apă, foc şi aer un uriaş cu formă umană care să protejeze veşnic persecutatul lui popor.
Uriaşul a fost numit Golem.
Vino Golem,
Vino să ştergi lacrimile fierbinţi
Şiroind pe feţele copiiilor,
Indepărtând oribilele lor amintiri
Născute din experienţe
Ce sau înfirapat aşa de timpuriu
In frageda lor minte.
Vino Golem,
Vino să desprinzi micile lor trupuri
Din strânsoarea braţelor încleştate
Ce au îngheţat într-o ultimă părintească îmbrăţişare
Cu cea din urmă picătură de vlagă
Inainte de-a păşii porţiile cerului.
Vino Golem,
Vino să ajuţi răniţii
Din foc, dărămături şi piloni
Prăbuşiţi peste fiinţele inocente
Prinse în capcana unei clipe
In loc greşit
De-o neaşteptată încârcătură
De explozive.
Vino Golem,
Vino să stingi durerea şi suferinţa
Infierată în noi din ură
In numele Justiţiei, a Drepturilor sau a Religiei.
Vino Golem,
Vino să-ţi realizezi destinul
Protejând Viaţa
Încrustându-ţi pe frunte
Eternul, universalul symbol numit
PACE
Cel ce-ţi va dezlănţuindui nemârginita-ţi forţă,
Ultimul refugiu al speranţei noastre.
Vis în Iarna
Ploaie in Florida cu plumbul norilor apasand pe suflet
Si sangele, argint viu, ingheata ca apa pe conductele de plastic
Si ropotul miilor de degete batand tam-tam pe-acoperis
Aseaza o perdea alburie intre mine si zarea ingreunata
Ca o batrana cautandu-si culcus printre copaci.
Ichid un ochiu sa dorm.
Visez o zana in rochie diafana intinzandu-si bratele spre mine
Cu’n zambet desfereca soarele prizonier intre nori
Si eliberat pasesc cu el pe calea nordului
Sa vestec venirea primaverii.
Sfiiciune
Sfiala m-a oprit s-ating luciul castaniu al părului tău,
Timiditatea fuge de ocară cu frica celui bănuit de nelegiuire.
Nici rotungimea cu străluciri de marmoră a sănului n-am mângăiat-o
Decât c-o hoţească privire aruncată pieziş
Ce adesea apare în vis sub clarul nopţilor de vară
Când luna şi-arată chipul luminat de zâmbetul tău.
In dragoste cu tine n-am putut să simt
Spasmul născut in strânsoare coapselor
Imbraţişându-mi pulpele înfiebântate
Ce-au răvăşit aşternuturi străine
In cutele cărora mă regăseam pustiit de singurătate
Încercând să te aflu în altă fiinţă.
Dar glasu-i diferit
Şi mângăierea-i străină
Şi ochii ce mă urmăresc în întuneric
Nu au luminozitatea celor ce-au sfredelit în mine adâncul
Pe apele caruia stafiile momentelor apuse
Readuc neîncetat fluviul
Posibilităţilor neralizate în sfiiciune.
Si stelele pot plange
Şi stele pot plânge
în nopţile de vară
cu lacrimi arzânde
ce mor în cădere
ca săgeata despicând bolta
în jalnica tăcere,
Din îndepărtatul culcuş nocturn
neatins şi nevăzut celor in viata
ele încâlzesc răcoarea nopţiilor
cu licăriri de chilimbar.
La fel sunt eu
când timpul se risipeşte în vid
când golul din suflet începe să doară
şi irosirea urlă cu voce surdă
de câte ori gândul mă poartă
la tine.
Iarna in Munti
Munţii mei cu fruntea albă,
Vâi cernite’n catifea
Deschizându-mi pas în salba
Ce se’nlânţuie în nea,
Mă orbesc cu diamante,
Crângi crustate în ceştar,
Flori de ghiaţă, nestemate
Creaţiuni de făurar
Munţi pleşuvi cu fruntea rece
Inălţându-se’n azur,
Scrutând zările semeţe
Din zori fragezi, păn’amurg,
Cu tăcută clar viziune
Ţineţi taina vieţii’n veci
Şi vechi lumii’nţelepciune
O filtraţi printre poteci,
Sunteţi plini de măreţie
Cu alb-ninsul des brădet
Ce se schimba’ntr-o ferie
Când vă văd şi când vă trec
Vă simt azi tot mai aproape
Păşind plin de-adânc fior,
Că de voi cănd m-oi desparte
Î-mi va fi nespus de dor.
Oracolul
Zaţul limpezit în forme misterioase,
Umbre înţepenite din teatrul chinezesc
Dantelând pe fundul străveziu al ceştii de cafea
Figuri groteşti, munţi, văi şi cărări de nea,
Aprind în jur ochi curioşi ca de copil
Urmărind buzele ţuguiate ale bătrânei
Citind din ceaşcă oracolul sorocului.
Ca fecioara ce visează ivirea unui prinţ,
Fără a aştepta osânda din oracol
Inima mea zboară cu aripi albe
Ca albatrosul, către zări albastre,
Plutind peste seninul apelor oglindă
Ce multiplică soarele în mii de feţe de copil
Surăzând.
.
Oh, inimă hoinară
Ce te avânţi cu uşurinţă prin univers
Si-mi îndulceşti nopţile cu visuri din bazme
Şi mă duci cu tine în zbor către stelele argintii,
Uiţi că-n vinele mele picură plumbul,
Ca un vierme abia mă pot târî pe pământ
Şi golul pustiului dintre mine şi tine
Doare precum pruncul despărţit de mumă..
De pe buzele bătrânei vorbe tainice
Tălmăcesc sorţi neînţeleşi
Şi sfârşesc în nebuloasa neagră
A necunoscutului
Ca şi zaţul din cafea.
Arde Padurea
Vântul prinde zvon că arde pădurea.
Arborii-şi unduie crengile tremurând
Cu reţinut freamăt al frunzelor de aramă
Adăpostind în cuiburi răzleţe
Puişori înfometaţi ciripind la cer.
Săgeţi străbătând vâzduhul,
Păsările cercetează orizontul întreg
Pe care un zid de fum îndoliaza zarea
Şi soarele se-ascunde
In spatele norilor inerţi.
Nici ploaie, nici briză, nici o speranţă…
Fumul îngroaşe
Plânsul de-aramă al codrului.
Puişorii adorm sub protecţia mamei
Fără ştiinţă de întregul ei zbucium
In care inevitabilul,
Nefastul sfârşit
Creşte, se-apropie, vine
Real şi înspâimântător.
Impresii de Calatorie: Australian Outback (Partea I-a)
26 Martie, Ayers Rock. In timp ce noi eram jos in holul hotelului la breakfast, porterii cărau bagajele nostre cu etichete de diferite culori, la autobuze. In scurt timp trebuia să mergem la aeroport, pentru un zbor de trei ore până la Ayers Rock, o localitate în plin deşert în mijlocul continentului. Spre deosebire de zborurile interne din America si Canada în care s-a suspendat mâncarea în costul călătoriei cu excepţia celor de la clasa I-a, Qantas, compania Australiană de zbor, serveşte masa şi băutura la toţi pasagerii. După aterizare la Ayers Rock, bagajele au fost aduse la autobuze şi am fost transportaţi la hotel. Cerul era înourat, pământul era roşu cărămiziu şi vegetaţia firava şi uscată. Pe alocuri, câte un eucalipt răsărea izolat între smocuri de plante joase. Pavajul şoselei în dublu sens, tâia drumul drept către orizont. Şi era cald, foarte cald. După vre-o 30 de minute, a apărut un drum nou din şosea pe partea stângă şi şoferul ne-a explicat că aici este vilage-ul celor ce activeaza în zonă. Intr-adevăr, vilişoare aliniate la stradă, cu mai multă verdeaţă în jur, unele cu etaj, dădeau un aspect pitoresc locului. In drum am trecut pe lângă clădirea poliţiei, birourile organelor de stat şi chiar o şcoală. Autobuzele au oprit în faţa unei piaţete cu un centru betonat, destul de larg, acoperit cu o imensă foaie de canvas imitând aripile unui porumbel. In jur, bănci de ciment, mese şi magazine aliniate cu canopii largi pentru umbră şi un restaurant care avea mese şi afară. Am fost lăsaţi aici timp de-o oră, ca să dea răgaz autobuzelor să descarce valizele noastre la hotel. Rose a sfătuit-o pe Vali să cumpere o plasă pe care s-o aşeze peste borurile pălăriei ei de soare ca s-o izoleze de mustele care se dau om cu o insistenţă neobosită. Eu m-am interesat fără success de o baterie suplimentară la aparatul meu video, care mă forţa să fiu foarte econom la luatul imaginilor. Mulţi au făcut coadă la prăvalia cu îngheţată. Inainte de ora unu, Ella a venit să ne cheme la autobuze.
Şoferul nostru de autobuz, Frosty, bărbat cam la vre-o 45 de ani, cu înfăţişarea lui Yul Briner şi la fel ca el ras în cap, ne informa în avans despre ce urma să vedem. După vre-o 30 de minute a început să apară la orizont conturul muntelui Ayers Rock sau Uluru, în denumirea băstinaşilor. Dacă se socoteşte că localitatea Alice Springs se află chiar în centrul geografic al Australiei, Uluru e la o depărtare de 280 mile nord of Alice Springs. Din direcţia din care veneam noi, Uluru părea ca un uriaş trunchi retezat de copac, răsărit peste suprafaţa plană a deşertului. E un monolit roşu, care măsoara peste 5.5 miles în circonferinţă şi are o înalţime de 340m. ridicat majestos peste această întindere de nisip bătătorit de mileni, ce odată a fost fund de ocean. Ajuns în vecinatatea lui, Frosty şi-a continuat drumul mai departe spre west, fără să opreasca maşina. El continua să ne vorbească de anumite legende ce ciculă în triburile locale Anangu, precum şi de primii europeni care au descoprit aceşti munţi izolaţi, precum şi alte date istorice. Cunoştiinţele lui păreau inepuizabile dar de multe ori era greu de înţeles vorbind cu accentul specific australian care deformează vocalele. In câteva minute, pe direcţia noastră a răsărit o altă prezenţă reliefată la orizont, la fel de roşie ca Uluru, dar diferită ca formă şi mai înaltă, muntele Olga. Numele dat de aborigeni este Kata Tjuta, care înseamnă \”multe capete\”, referitor la faptul că îmbrăţişează 30 de domuri de piatrăa ce răsar pe orizontul nesfârşit al deşertului atât de plan. Pentru triburile locale aceşti munţi au o significaţie religioasă şi culturală, ei fiind tradiţionalii stăpâni ai parcului Uluru – Kata Tjuta. Din respect pentru cultura lor, accesul turiştilor pe munţi este restrâns. Distanţa de la Uluru la Kata Tjuta este de 19 miles şi dintre toate aceste domuri de piatră, Muntele Olga este cel mai înalt, ridicându-se peste 535 m. Aici autobuzul a oprit şi ne-am dat jos din maşină. In faţă, o potecuţă marcată cu bolovani, ne încuraja să ne apropiem de masivul roşu, ca şi pământul din jur. Soarele răsărit din nori, străjuia peste capetele noastre şi arunca umbre misterioase pe suprafaţa domurilor ce imitau căciulile ţărăneşti. Inaintam greu pe drumul ascendent în aerul dogoritor de afară şi burboanele de sudoare de pe fruntea şi faţa mea, atrăgeau o armată de muşte care zbârnăiau în jurul capului şi nu-mi da pace. Eram atât de aproape de acest masiv şi nu-mi doream nimic mai mult decât să-i mângăi cu palma deschisă rotunjimea netedă de piatră ca al unui sân. Dar urcuşul devenea mai greu şi muştele mai obraznice. Vali venea la scurtă distanţă în spatele meu cu o sticlă de apă şi în urma ei, mai mulţi călători din maşina noastră, îl înconjurau pe Frosty. M-am oprit să-i aştept. In stânga muntelui Olga se deschidea o vale ce-o despărţea de-o altă formaţie. Drumul ducea spre această vale, Valea Vânturilor, dar timpul şi programul nostru nu permitea să mergem acolo. Si nici muştele. Din apropiere, muntele nu părea deloc ca un monolit de piatră ci mai curând, ca un conglomerat format prin stratificări succesive de rocă şi nisip. Când mişcările tectonice şi-au lăsat amprenta pe aceste formaţii, urmele de stratificare şi-au schimbat poziţia de la orizontal, către verticală şi asta se putea urmării aici. Inapoi în maşina, cu motorul în plină presiune şi aerul condiţionat la maxim, Vali lupta de pe locul ei de lângă geam să scoată afară mulţimea de muşte intrate în cabină. Frosty ne-a asigurat că aerul condiţionat pune muştele la dormit. Eu încă mă chinuiam să usuc şiroiul de transpiraţie ce nu contenea pe trupul meu. După ce-am făcut un tur în jurul Olgăi, ne-am întors la Uluru. Aici Frosty s-a apropiat de baza muntelui şi mergând în jurul lui, privelişti noi s-au aşternut în faţa noastră: grote şi văi, găuri-orbite goale către vârful muntelui în care vulturii şi alte păsări de pradă î-şi afla culcuşul, forme abrupte pe suprafaţa masivului arăta ca şi cum forţa unei barde i-a tâiat rotunjimea. Autobuzul a oprit la începutul unei pajişti. De data asta, un plai verde în mijlocul deşertului roşu. Mulţi copăcei cu frunză verde proaspătă şi unii mai bătrâni, cu scoarţa neagră, cârbune. Frosty a luat-o în faţa noastra pe-o potecă pavată cu borduri de lemn. Am oprit în dreptul unei grote mici, apoi mai sus, la o grotă mai largă. O lespede mare de piatră ce forma tavanul grotei, de la distanţă, te făcea să desluseşti cu uşurinţă forma unui imens cap de şarpe cu gura larg deschisă şi gâtul încovoiat. Este una din acele minuni naturale care de multe ori uluiesc prin asemănarea cu o creatură reală. În acest caz, Liru, şarpele de pe deasupra grotei, a căpătat în cultura Anangu o semnificaţie deosebită. Am intrat în grotă. Urme de foc au lăsat piatra pereţiilor înegrită. Multe scrilejituri albe în rocă sau desenate cu vopsea roşie şi verde au lăsat un amalgam de note pe pereţi şi tavan. Aborigenii nu au scriere. Cultura lor e transmisă oral. Foloseau o serie de simboluri ca să transmită anumite informaţii. Un cerc mic, indica prezenta apei. O înşuruire de cerculeţe în linie, indica numărul de zile necesare ca să ajungi la apă. Am aflat mai tărziu că ei trăiesc în triburi mici, nu au şef de trib, nu practică agricultura şi nu cresc animale. E un popor nomad ce are o atitudine înrădăcinată despre diviziunea atribuţiilor între bărbaţi şi femei. Supravieţuiesc prin vânătoare şi vegetaţia existenta în deşert. Nu se acoperă cu blanurile animalelor fiind suficient de cald tot timpul anului, deci stau goi. Căsătoriile se fac în cadrul grupului restrâns al tribului, sau între triburi, având o singură normă, aceea de-a nu se încruţişa relaţiile între fraţi şi surori, părinţi şi copii sau veri direcţi. Dar în colectivitatea lor, nevestele fraţiilor mei sunt şi nevestele mele, iar copii lor, devin automat şi copii mei. In acestă colectivitate nu există văduvi, văduve sau orfani, deşi moartea e frecventă. Orice băiat care a împlinit 17 ani şi stăpâneşte arta vânatului, se poate căsători cu o fată de 12 ani, aleasă de mamele lui. Aceste mame, sunt singurile care se pot descurca în acest labirint familiar şi care stabileşte cine se poate căsători cu cine. Trăiesc colectiv pe un anumit loc, atât timp cât este mâncare suficientă. Dacă mâncarea s-a epuizat, dau foc pământului şi merg în altă parte. \”Dar animalele\” am întrebat, \”acestea nu vor pieri în foc?\” \”Animalele părăsesc locul înaintea oamenilor\” a fost răspunsul. Frosty ne-a făcut să-l urmăm mai departe pe poteca de lemn, la marginea pajistei neasemuit de verde şi plină de viaţă. Totul părea aici proaspăt şi ocrotit de vânturi şi căldură. Muntele şi-a supt parcă pântecele în interiorul lui creând această pajiste până într-o adâncitură formată de valea unde se îmbina două versante în unghi drept al muntelui. Sus pe creastă, mici ca nişte puncte, legaţi unii de alţii, un grup de alpinişti, căutau să treacă de pe un versant pe celălalt. La îmbinarea celor doi versanţi, piatra muntelui era şlefuită de căderea apelor pe timp de ploaie, iar jos, la poala lor în V-ul îngust, se oglindea la cer un lăculeţ de apă potabilă. Aici, oamenii şi animalele veneau la apă, şi tot aici, la ora înserări, vânătorii î-şi aşteptau vânatul. Acum devenise clar dece numai aici am găsit prospeţimea aceastei pajisti ca de rai.
Inapoi la hotel, am primit cheia de la unitul nostru. O clădire elegantă, cu spaţii largi şi restaurant îmbietor ce are la intrare doi lei falnici chinezeşti poleiti în aur şi la mijloc, o statuetă gen siamez. Trecând pe lângă ea, am păşit într-o curte interioară cu un bazin imens de înot, străjuit de palmieri, iar în jur, câteva clădiri lungi, albe, cu terase încârcate de flori. Am găsit camera noastră, spaţioasă şi foarte răcoroasă, cu bar, picturi, oglinzi şi o splendita terasa acoperită. Flori diferite în răsaduri pe margine şi scaune, masă şi o confortieră te atrăgea să te laşi uitat în ea, măcar şi pentru un scurt timp. O oază nesperată în mijlocul deşertului ce îndemna la reflecţie. Dar timpul nostru era limitat. La ora şase, Ella ne-a planificat să ne întoarcem la autobuz, ca să prindem apusul de soare în faţa masivului Uluru, ca să înregistrăm splendoarea gamei de culori prin care muntele trece, odată cu apusul. Invioraţi după un duş şi în haine proaspete, autobuzul ne-a lăsat în faţa lui Uluru, acolo unde zeci de alte autobuze au parcat. Ella, din spatele unei mese lungi, încârcată cu chips, sandvişuri şi sticle de şampanie, avea rolul de gazdă pentru grupul nostru. Din păcate, numai parţial soarele a putut fi văzut, şi efectul schimbărilor de culoare al muntelui a fost minimal.
(Va urma)
Impresii de Calatorie: Australian Outback (Partea II-a)
27 Martie, Alice Springs. Nici nu era 7 dimineaţa, când porterii mi-au bătut în uşe ca să ridice bagajele nostre şi să le ducă la maşină. Am mers, Vali şi cu mine în urma lor, în grabă, la breakfast. Aveam numai jumatate de oră la dispoziţie si cum oboseala începuse să se acumuleze, nici pofta de mâncare nu mai răspundea corespunzător celor aflate pe tăvile expuse cu mulţime de mâncăruri, compoturi şi fructe. Ca deobicei, m-am rezumat la două ouă moi, un tost, un pahar de suc de potocale şi se întelege, o cană de cafea. Motorcoach-ul ne-a dus din nou la Uluru, dar de data asta a oprit la Aboriginal Cultural Centre, care de fapt este o rezervaţie organizată şi în mare masură, coordonata de autorităţi. Un parc înconjurat de gard înalt din pari înfipţi în pământ, o cisternă imensă din metal pentru apa potabilă care are forma unui butoi uriaş în poziţie verticală, un magazin de suveniruri, rest rooms şi cam atât e tot ce se putea vede. Din interior, după un timp, a apărut un bushman însoţit de un tâlmaci alb. Aborigenul, om de statură potrivită, faţă tuciurie, cu părul vălvoi, netuns, cu barba neagră şi nas turtit, era desculţ, în pantaloni deschişi la culoare şi o cămaşe galbenă. După ce ne-a fost recomandat, a cerut prin interpret să nu fie înregistrat video, dar a îngăduit să fie fotografiat. In urma lui, interpretul, era un baiat tânăr, blond, ce căra o mână de beţe de diferite lungimi şi alte câteva obiecte. Bushman-ul a mers în faţa noastră pe o cărare îngustă care ne-a forţat să înaintăm în spatele lui în şir indian şi a oprit sub umbrarul unei canopii de canvas întinsă pe stâlpi peste capetele noastre. S-a aşezat pe pământul gol şi ne-a făcut semn să luăm loc pe buştenii din jur. A început să vorbească cu ajutorul translatorului, dar acesta, nu totdeauna putea să-i ţină ritmul sau ideia şi atunci bushmanul se traducea singur în engleză. A inceput prin a culege o ramură înfrunzită dintr-un copăcel din apropiere, pe care, cu ajutorul un tocător de lemn, a curătit-o de frunze şi continuând s-o bată încet peste o făşie de pânză, a selecţionat o mânuţă de seminte, înlăturând frunzele şi resturile căzute din crenguţă. Interpretul, în timpul acesta a cules din jur, ceva iarbă uscată şi vreascuri subţiri pentru foc, pe care le-a pus în faţa bărbosului. Acesta, după ce a vânturat seminţele pe foaia de pânză, a aprins focul cu o brichetă de ţigări şi luând din noianul de beţe aduse, unul scurt cam de vre-un cot, cu o gămălie rotunjoară la un cap pe care a început s-o încâlzească în foc, rotind-o mereu. Apoi a început s-o rostogolească fierbinte peste seminţele de pe pânza de canvas. Seminţele păreau că se topesc şi se înegreau lichide ca smoala, adăugându-se la suprafaţa rotunjimii in capâtul băţului. Un exponat din cele aduse cu el, arăta ca o ghioagă, făcută în acest fel, cu răşina din aceste seminţe firave. A povestit apoi despre îndeletnicirile femeişti şi cele ale bărbaţilor, cum cei în vârstă îi instruiesc pe copii în mânuitul armelor şi a vânatului, A vorbit despre universalitatea învăţăturilor şi a experienţei colective care se transmite orar de la trib la trib până face calea întoarsă la izvorul de unde a plecat. In simplitatea lui, acest om fără şcoală, a desenat cu o crenguţă pe pământul sterp un cerc şi a arătat cum o legendă născută undeva pe un punct al acestui cerc, face roată şi devine un bun comun. Şi în acest fel, ei învaţă, unii de la alţii, acumulează această învăţătură şi o transmite mai departe la noile generaţii. Istoria aceasta m-a făcut să privesc omul din faţa mea cu alţi ochi; nu mai aveam în faţă un sălbatic de la care nu ai ce învăţa. Sălbaticul din faţa mea era un filozof.
După discuţia cu el şi câteva demonstraţii în mânuirea armelor, în care m-a pus şi pe mine să arunc cu o lance, care de fapt era un băţ drept, ne-am întors la autobus şi am plecat spre Alice Springs. Aveam în faţă un drum lung de aproape 300 de miles, prin deşertul roşu care părea insensibil la viteza noastră şi părea că se repetă nesfărşit. Frosty, cu vocea lui adâncă, ne povestea ce familie stăpâneşte aceste locuri, ca poprietatea acesta întretâiată de şosea, se intinde de-a lungul a vre-o 60 de miles şi că e cam tot atât de largă. Ne-a mai povestit despre viaţa celor care îngrijesc de vite, că in comparaţie cu cowboii americani, aceştia nu călăresc caii, ci scuterele sau motocicletele cu care mâne vitele. De multe ori se folosesc de helicoptere pe ntru a le aduna de pe câmpuri. Inaintatul prin deşert părea monoton, mulţi au înclinat capetele şi au început să sforâie, iar eu am mai potrivit numere pe cartea de sudocu. Pe la jumătatea drumului, bus-ul a oprit la singura casă ce a răsărit la şosea după aproape trei ore de drum, un fel de restaurant han, cu mâncare caldă şi rece şi o colecţie de lucruri din arta aborigenă. Aborigenii nu sunt iniţiaţi să muncească, mai ales de când guvernul le acordă welfare (pensie socială). In tradiţia lor, ei nu au nevoie de bani. După colonizarea Australiei, influenţa europenilor a avut un efect nociv asupra lor, mulţi devenind adicţi la fumat şi băutură. Tot europenii au introdus şi bolile venerice. Astăzi, situaţia se prezintă în felul următor:
Fermierul: John, uite banii pentru munca de astăzi. Dacă mâine şi poimâine munceşti la fel, te angajez la mine permanent.
John:Dece permanent?
Fermierul: Dacă munceşti permanent, poţi să mergi la bancă, deschizi un cont şi strângi banii.
Jhon:Si?
Fermierul:In fiecare săptămână primeşti alţi bani şi-i pui în contul tău.
Jhon:Si?
Fermierul: Când ajungi să ai o suma bună de bani în cont, poţi să te retragi şi să te odihneşti, fără să te mai doară capul de nimic.
Jhon:A!!! Păi asta fac acum!
In limbajul lor, aborigenii au un cuvânt pentru noi care se traduce cu termenul de \”furnici\”. Furnici, aşa ne văd ei pe noi. Oare asta vor ei să explice prin punctele în ulei de pe picturile lor?
După alte ore de drum prin pustiul roşu, orizontul a început să reliefeze în negura distanţei forme deluroase şi văi. Treceam cu maşina peste poduri sub care nu sa vedea nici o picătură de apă, desi Frosty continua să ne spună că în timpul ploilor, apa poate să treacă şi peste poduri. Fermele pe lângă care treceam nu aveau garduri şi numai rare ori am văzut în câteva locuri ţarcuri înconjurate cu sârmă ghimpată. Pentru vite apa era trasă cu pompe din adâncuri şi răsturnată în bazin. In aceasta zonă, locurile sunt aşa de remote, că nu e posibil să ai o şcoală şi un profesor pentru unul sau doi copii ai unei familii care locuieste pe o proprietate de sute de hectare. De aceea, s-a format printr-o iniţiativăa personală \”The School Of The Air\” in Alice Springs. Mai târziu, şcoala a fost extinsă în mai toate regiunile. Această şcoală a funcţionat la început prin radio, iar acum prin internet şi fiecare copil înscris primeşte echipamentul necesar, computer, video, printer, cârţi şi caiete, etc. Prin internet e în legătură directă cu profesoara, care prin video predă lecţia, chestionează separat pe fiecare copil, poate supraveghea dacă lecţia e făcută de copil cu sau fără ajutorul părinţiilor şi poate urmării evoluţia creşterii fiecărui copil. Mi-a plăcut atât de mult idea, că am donat şi eu o carte pentru unul din viitori elevi. Alţii au făcut la fel.
In drum spre Alice Springs, am oprit la o ferma de cămile. Se înţelege că Rose, nu a pierdut prilejul să facă o plimbare călare pe-o cămilă. Pentru mine, căldura de afara era aşa de mare, că aş fi vrut să nu fi oprit deloc aici. Dar cu motorul oprit şi uşa la aotobus larg deschisă, cu noianul de muşte care te găseau fără greş oriunde te-ai ascunde, era mai bine afară decât înăuntru. Am făcut un tur cu video-camera în mână şi după ce am convins căteva cămile să-mi pozeze, am descoperit un ţarc în care câţiva canguri stăteau la soare. In centrul ţarcului, era unul din punga căruia ieşeau afară piciorele din spate ale unui pui. Probabil că puiul intrase în punga din pântecul mamei pentru o doză de lapte proaspat. Mie mi-a plăcut imaginea şi am ramas s-o filmez până la sfârşit. Când mama s-a plictisit, şi-a introdus şi ea capul în pungă, a tras uşor afară pe nesătulul de pui, după care şi-a spălat cu grije interiorul pântecului.
In sfârsit, Alice Springs. Un oraşel mic, curat, în centru lanţului muntos MacDonnel, de-a lungul râului Todd, ce oglindeşte în apele lui, măreţia spectaculară a acestor stânci. Dar din păcate şi acest râu este uscat, cu excepţia timpului ploios, aşa cum avea să se întâmple în timpul nopţii, după care am avut privilejul să-l vedem în ziua următoare în formă. Inainte de-a ne duce la hotel, am avut şansa să hoinărim timp de-o oră în centrul oraşului, la Todd Street Mall. Vali şi cu mine am coborât pe strada centrala, plină de magazine pe amândouă părţile. Turişti mulţi, suveniruri, magazine de îmbrăcăminte, cărţi, retaurante, etc. Vali a vrut un capucino şi-am intrat într-un restaurant cu gradina. Pe pereţii restaurantului, picturi înrămate, excepţional de frumoase. Am luat o masa lângă geamul de la stradă. Interesant, şi aici, ca şi pretutindeni în Noua Zelanda, majoritatea prăvăliilor au canopi largi peste trotuare, susţinute pe deasupra cu bare goase de metal. A început să picure şi trecătorii mergeau pe sub aceste canopi. Dar pe partea opusă, după biserica, era un părculeţ fără bânci ce da spre stradă. Doua femei mai în vârstă, aborigene, stăteau pe iarbă, una din ele cu un bebeluş în braţe, nestingherite de ploaie. Un copil de vre-o patru anişori, desculţ, cu părul creţ, se juca în jurul lor, în calea trecătorilor. După capucino, ne-am continuat drumul în josul străzii. Din ce in ce mai mulţi aborigeni pe stradă. Unii stăteau jos pe trotuar, spatele lipit de o clădire, cu sticle pitite în pungi, din care beau. Femei tinere, în grupuri de câte doua sau trei, cu copii urmându-le, făceau cursa în sus şi în jos pe caldarăm discutând, unele desculţe, altele cu sandale, fără a da atenţie celor ce le treceau prin faţă. Am ajuns până in dreptul clădirii ce adăpostea banca locală şi aici grupuri de aborigeni ocupau strada din ambele direcţii. Aveam impresia că o şatră de ţigani au inundat Strada Mare. La acest punct, mi s-a părut că nu e bine să ne mai continui drumul şi ne-am întors la autobuz.
(Va urma)
David Kimel